Unul dintre răspunsurile la întrebarea „De ce nu merg bine lucrurile în România?” este acela că suntem dezbinați. Dar nu suntem dezbinați de azi, de ieri, ci de câteva secole, de când România, o țară mică așezată la granița marilor imperii, a început să fie stăpânită de fanarioți, trimișii turcilor, înlocuiți apoi de masoni cu regii germanici, pentru ca pe urmă să intrăm în sfera de influență a bolșevicilor.

Nici în ultimii treizeci de ani lucrurile nu au stat mai bine. Acum abia înțelegem că președinții și mare pare a guvernelor României care s-au perindat la putere în tot acest timp nu au fost cu adevărat votați de popor, ci, ca și în trecut, instalați de străinii sub a căror sferă de influență ne aflăm, și care, parcă mai mult decât în ultimii trei sute de ani, ne pradă și ne stăpânesc.

Ne puteam opune acestei situații? Poate că da, dar numai cu ajutorul lui Dumnezeu și cu un spirit de jertfă pentru neam cum au avut mulți dintre marii noștri domnitori, pe care însă politicienii de astăzi îl refuză, preferând în cel mai bun caz indiferența, dacă nu chiar trădarea.

Cât au fost fanarioții la putere, grecii, ca oameni ai domnitorului sau arendași, erau cei care făceau legea. Când a venit vremea regilor germanici, străinii de toate neamurile, de multe ori cu nume românești, s-au alăturat grecilor în Parlament, încât, dacă îi mai punem la socoteală și pe românii trădători, atunci cei iubitori de neam erau cu totul minoritari. Sistemul partidic, în loc să aducă democrația mult visată, a instaurat haosul în politica românească, pe fondul căruia mediocritatea, arivismul și ticăloșia au devenit virtuțile de bază ale guvernatorilor țării. Ideile liberale nu erau altceva decât platforma vânzării patriei la străini. De altfel, tocmai de aceea și erau susținuți fie de austro-ungari, fie de englezi sau francezi. Mihai Eminescu descrie foarte bine această situație în publicistica sa.

Propriul nostru drum în istorie

În perioada interbelică, deși România era de cele mai multe ori condusă de țărăniști și liberali, mulți dintre ei agenți ai englezilor, germanilor sau ai altor interese, s-a ridicat însă o generație care îi făceau din nou pe români să simtă că sunt cineva în istorie. Tineretul român, coagulat de gândirea națională și creștină, lupta pentru moralitate și pentru libertatea pe care numai suveranitatea ți-o poate da. Era prima oară după două sute de ani când românii păreau să-și arate darurile extraordinare în simfonia neamurilor europene. Românii erau mândri că sunt români, având propriile valori, propriul sens istoric. Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, George Manu, Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan, Octavian Goga, Nicolae Paulescu, Henri Coandă, Corneliu Zelea Codreanu și, de ce să nu o spunem, savantul Nicolae Iorga, inspirau tineretul român din care făceau parte oameni ca Mircea Eliade, Petre Țuțea, Ion Barbu și mulți alții. Acești conducători de școli filosofice, sociologice, teologice, medicale sau de doctrină politică național-creștină dădeau sens unei Românii care dorea să renască, găsindu-și propriul drum în istorie. Dar pentru un popor mic ca al nostru, înconjurat de dușmani ai Ortodoxiei sau ai neamului, acest vis s-a dovedit imposibil de realizat până la capăt.

Lucrând prin politicienii trădători ai partidului liberal și țărănist, străinii au reușit să închidă în pușcării pe mulți din floarea neamului nostru chiar înainte de venirea comunismului. Astfel, Sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu, sau Ioan Ianolide au fost găsiți de venirea comunismului în închisoare, din care cel dintâi nu a mai ieșit decât pentru a merge pe ultimul drum, către Domnul.

Comuniștii bolșevici, ucenici mai apropiați ai tatălui lor, diavolul, au declanșat însă un adevărat război întregii generații interbelice formate din mari cărturari și savanți, precum și împotriva tuturor celor care asumaseră o așa-zisă conștiință românească, pe care o identificau peiorativ cu legionarismul. Românii – un mic popor ortodox – îndrăzniseră prea mult în a-și dori afirmarea în istorie. Războiul acesta, dus mai ales de străinii bolșevici puși la conducerea țării, dar și de către trădătorii români, a fost un război împotriva ființei neamului românesc, a tot ce avea acesta mai bun și mai frumos, împotriva unei generații prin care poporul român îndrăznea să creadă că va renaște dobândindu-și propria identitate și suveranitate.

De fapt, miza era identitatea, dragostea față de ceea ce ești, modelele,  idealurile și valorile neamului, credința, care îi puteau ține pe români uniți și puternici. Pentru aceasta, bolșevismul a dus în țara noastră un război total împotriva celor care putea fi modele pentru popor, omorându-i pe cei mai mulți în interogatorii, pușcării sau canal, împotriva identității naționale, culturale și de credință. Și pentru că Ceaușescu era în felul lui naționalist, Securitatea a avut grijă să cultive în numele lui un naționalism stricat, bolnav, întemeiat pe discursuri paranoice, pe „Cântarea României”, pe o credință moleșită, cuminte, fără „misticisme” și fără predicarea adevărului, o credință care să nu atragă oamenii, ba chiar să-i respingă prin praful care se așeza adesea pe un mod sclerozat, superficial de manifestare a Ortodoxiei. Scopul era clar: intoxicarea românilor cu un fals naționalism, astfel încât să le surpe cu totul încrederea în ei ca neam. Să nu uităm că serviciile secrete erau infiltrate încă din perioada interbelică cu agenți ruși sau occidentali, care nu putea să lucreze decât pentru disoluția neamului.

Mize false 

Credeți că de la sine au renunțat mănăstirile românești în timpul comunismului la slujbele de noapte, la privegheri, la spovedania și împărtășania mai deasă? Nu, toate făceau parte din programul de slăbire a vieții bisericești. Biserica se dorea de către comuniști o simplă instituție filantropică, iar monahismul curățat de „misticisme”, adică de lucrarea Tainelor, de viața ascetică și profunzimea căutărilor, trebuia să devină un fel de C.A.P. sau un obiectiv turistic, ori o „rezervație antropologică”, după cum ne spunea Părintele Petroniu, Starețul Mănăstirii Prodromu din Sfântul Munte.

Ieșiți din reeducarea comunistă, cu o conștiință de sine alterată, cu o identitate creștină și culturală cvasi-necunoscută, dar cu o adulație față de tot ce este Occident (și asta cultivată de Securitatea vizionară ce anticipa căderea comunismului), poporul român nu știa că un alt plan de reeducare îi era hărăzit de către păpușarii lumii.

Desigur, noua fază trebuia să conducă la o disoluție și mai accentuată a identității și valorilor. Ba mai mult, pe fondul unui complex față de Occident, hipertrofiat de „marii” intelectuali ai țării, românii au fost determinați să accepte tacit toate măsurile de distrugere a economiei românești și de înstrăinare a pământului și a bogățiilor naturale. În final, realizând că au rămas fără un loc de muncă, aproape fără țară, mulți dintre români au părăsit corabia neamului pentru „minunata” lume a Occidentului, unde au trebuit să o ia de la zero, precum emigranții secolelor din urmă. Românii își lăsau astfel în urmă propria istorie, cultură și credință, pământul pentru care au murit strămoșii lor și toate idealurile istoriei noastre, pe care cei mai mulți nici nu le cunoscuseră vreodată. Astfel că România a pierdut în treizeci de ani mai mulți români decât în mai toate războaiele prin care a trecut în ultimele sute de ani, industria fiind distrusă atât de mult, de parcă în fiecare mare oraș ar fi fost aruncată o bombă atomică.

De fapt aceasta este una dintre simptomele bolii dezbinării care a fost sădită de-a lungul a câteva sute de ani de dușmanii neamului nostru, care au înțeles că mai lesne este să distrugi poporul dinlăuntru, instaurând războiul fratricid al dezbinării, decât să te lupți pe față cu armele culturii și ale credinței. Iar lecția interbelică nu au uitat-o. Românii pot renaște istoric și pot să-și dovedească forța și măreția ca popor, devenind prin aceasta concurenți, și chiar periculoși, prin modelul valoric pe care-l pot impune în lume. De aceea, nu întâmplător am ajuns să ne luptăm cu noi înșine, pierzând din vedere interesul nostru comun ca neam.

Ce ne rămâne de făcut?

Desigur, este un drum lung pe care trebuie să pornim, conștienți că numai împreună cu Dumnezeu putem ajunge la destinație. Aceasta înseamnă, întâi de toate, să ne naștem copiii pe care El ni-i dăruiește, să-i creștem și să-i educăm în valorile neamului, dar și în cele ale culturii universale, în credința ortodoxă, departe de mediile disolutive ale comunicării în masă. Să ne cunoaștem istoria și să ne cinstim sfinții și înaintașii. Să credem în valorile românești, descoperindu-le în firea românească atât de bună, în omenia, modestia, dragostea de aproapele pe care și străinii le-au recunoscut dintotdeauna poporului nostru. Da, trebuie să ne trezim și să luăm totul de la capăt! Nimic nu e prea târziu cât timp Domnul mai îngăduie curgerea istoriei.

Dar trebuie să punem început bun – în fiecare zi a vieții noastre, un nou început!

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 183 (aprilie 2024)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI