Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, transmite luni un mic îndrumar practic despre taina spovedaniei, folositor atât preoților cât și credincioșilor, după cazul Visarion Alexa, acuzat de abuzarea sexuală sau psihologică a unor enoriașe, transmite Știripesurse, care îl redă integral:

„Enormitatea și riscurile intruziunii „pastorale” în sfera (im)pură a intimității

Necesara graniță dintre duhovnicie și psihoterapie

Necesitatea igienică spirituală a respectării unor frontiere sufletești în relația cu celălalt ar trebui să fie subînțeleasă de oricine, dar mai ales de cei ce, prin natura misiunii pastorale, au acces la tainele mărturisite ale celor ce ajung în fața lor cu sufletul în genunchi.

Calitatea de duhovnic, copleșitoare prin responsabilitatea încredințată indirect de însuși Hristos, oferă cel mai înalt și teribil privilegiu posibil pentru un om: să primească în inima lui mărturisirea celor mai tainice lucruri din adâncul inimii altui om. Să fie martorul tăcut și compătimitor până la lacrimile care i se amestecă poate cu cele ale persoanei dezgolite sufletește în fața lui.

Rolul său esențial este acela de a asculta, de a primi mărturisirea unui suflet care abia șoptește cu sfială sau rușine arzătoare, purificatoare, lucruri de nespus în niciun alt context omenesc. De a co-pătimi împreună cu cel împătimit, dar dornic de despătimire, de a-l încuraja și întrema sufletește, de a-i șterge lacrimile și strânge părintește mâinile tremurânde, ca semn reflex al deplinei înțelegeri și însoțiri agapice în suferința produsă de rana deschisă a păcatului.

Spovedania e și întâlnirea a două suflete îngemănate prin natura lor căzută din ascultarea de Domnul, suflete care caută împreună, chiar în prezența lui Hristos, consolarea, alinarea, calea dificilă a pocăinței, a schimbării și, desigur, iertarea.

Spovedania ca Taină nu e o ședință de psihoterapie ofensivă, nu e o tiradă mustrător moralizatoare, nu e, mai ales, o anchetă absurdă pe marginea detaliilor din miezul intimității tulburător de adânci a celui îngenuncheat de multe, nu e un asalt verbal armat pentru obținerea unei mărturisiri sub constrângere și șantaj emoțional fragilizant.

Taina Spovedaniei nu vizează extragerea cu cleștele curiozității maladive a unor informații total irelevante din punct de vedere duhovnicesc, legate de nucleul intim al sexualității persoanei penitente cu prețul tulburării acesteia, al închiderii în sine sau al smintirii celui/ celei care caută ușurarea și iertarea, nu stingherirea și rușinarea.

Rolul duhovnicesc al celui care ascultă intens o mărturisire liberă, care însoțește lămuritor o minte asaltată de remușcări și care (de)plânge împreună cu sufletul îngenuncheat fapte care strivesc, copleșesc și sufocă, se poate extinde doar până la frontiera de unde începe vasta libertate a celui venit să (se) mărturisească. Libertatea în care acesta a greșit și în care acum recunoaște greșeala. Nu mai departe de această frontieră, nu depășind un dureros și inviolabil prag de sensibilitate, nu dând cu ușa de pereții sufletului care tânjește după vindecare.

Pentru că doar mărturisirea deplin liberă și nestingherită este roditoare de iertare mântuitoare.

Depășirea graniței dintre duhovnicie și psihoterapie (care are specialiștii săi), intruziunea aberantă în sfera prin excelență intimă a sexualității persoanei, inadmisibila scormonire și eviscerare a ei în actul tainic al spovedaniei creează, sub aprobarea satisfăcută și perversă a diavolului, contextul extrem de periculos și nedrept al vulnerabilizării emoționale, al tulburării trăirilor din registrul cel mai adânc al pulsiunilor omenești, context minat de fantasme și tentații care doar de la Domnul nu vin.

Un om îngenuncheat de povara unor păcate pe care a venit să le mărturisească liber, trezindu-se chestionat abrupt, intruziv și aluziv pe marginea unor detalii ale vieții sale intime, se va simți inevitabil dezgolit cu forța, tulburat și lezat, devenind suspicios, dar și, nu foarte rar, ușor de manipulat și smintit. Un om care, în loc să se întoarcă mai îndreptat la casa sa, va pleca din biserică dezamăgit, revoltat, dezgustat.

Deloc exclus, cineva vulnerabil care traversează o asemenea experiență pseudo-duhovnicească va putea cădea în pânza unui bine camuflat păianjen care, sub masca ospitalității sufletești și a autorității duhovnicești, nu va ezita să captureze suflete, poate chiar și trupuri, care, înaintea lui Dumnezeu sunt și trebuie să rămână eminamente libere. Nu înrobite cuiva, nu dependente de cineva, oricine ar fi acesta și orice grad de suspectă notorietate „duhovnicească", obținută atât de ușor în „evul media”, ar avea.

Mărturisirea noastră liberă înaintea lui Hristos are ca scop ultim iertarea și consolidarea libertății noastre, nu adâncirea în dependența de un „guru duhovnicesc", monah sau nu.

Creștinul real și lucid este hristocentric, nu antropocentric. Nu omului, ci Dumnezeu-Omului trebuie să i se încredințeze pe deplin.

Duhovnicia este școala cea mai înaltă a creștinsimului, în care ne mântuim „ca prin foc". Focul mărturisirii libere, focul lacrimilor, focul nemeritatei iertări care ni se dăruiește totdeauna doar de către Hristos, Cel ce stă nevăzut, dar intens prezent lângă noi și duhovnic, primind, dumnezeiește de înțelegător, mărturisirea noastră.

Duhovnicul e astfel doar martorul necesar al întâlnirii noastre mărturisitoare cu Hristos, nu un anchetator sau un inchizitor cu inițiative și imaginație suspect scormonitoare sau îmbietoare spre vreun alt punct cardinal decât Nordul moral indicat de busola bunului-simț și a discernământului.

Duhovnicul autentic are nesfârșita responsabilitate de a ne ghida cu maximă delicatețe, după puterea și priceperea paternității sale spirituale (asupra căreia meditează smerit interogativ, nu gureș intempestiv), pe calea întâlnirii cu C/celălalt, pe calea spre Adevărul personal întrupat, nu abstract generalizat, pe calea spre rigoare și candoare, nu spre relativizare, pe calea spre echilibru în toate și sobrietate, exersând iar și iar, împreună cu noi, nu arogant pe deasupra noastră, smerenia, noblețea, libertatea, iertarea și bunătatea. Toate, chipuri ale dragostei curate.

Și singurele care, adecvându-ne la realitate și unindu-ne cu ceilalți, ne pot salva înaintea lui Dumnezeu, dar și a oamenilor care au înțeles ce contează cu adevărat”, spune Vasile Bănescu, potrivit sursei citate.