Anthony Frank Jarvis Atwood este un condamnat la moarte ce urmează să fie executat astăzi, 8 iunie 2022, la ora 20, ora României. El fost arestat în 1984 și condamnat (fără dovezi foarte concludente) pentru răpirea și omorârea unei fetițe de opt ani. Deși implicat în alte delicte, Frank a negat întotdeauna această crimă și se consideră nevinovat de moartea copilei.

Într-un interviu acordat la scurt timp după condamnare, Atwood a continuat să susțină că este nevinovat.

"Vorbim despre faptul că o persoană a luat o viață, viața unui copil tânăr și nevinovat", a spus el. "Acesta este probabil cel mai rău lucru pe care cineva îl poate face în această lume. Nu am de gând să recunosc nimic din ceea ce nu am făcut. Nu am avut niciun fel de implicare în asta".

Judecătorul care a prezidat cazul, John Hawkins, a ordonat ca Atwood să fie condamnat la moarte la două luni după ce a fost găsit vinovat în 1987.

Se căsătorește în închisoare, în 1991, cu o tânără care l-a căutat după ce a asistat la procesul lui. În 1998 se convertește la Ortodoxie și primește numele de botez Antonie, după numele Sfântului Antonie căruia îi este închinată o mănăstire ortodoxă din Arizona. Urmează cursuri universitare, începe să scrie și să publice.

De 38 de ani este în închis, așteptându-și rândul la moarte sau o nesperată grațiere, în urma recursurilor făcute.

Până acum Arizona a executat alți 38 de condamnați. Statul american a reluat execuțiile în mai după o pauză mai lungă venită în urma unei execuții din iulie 2014 când unui condamnat i-au fost administrate prin injectare 15 doze dintr-o combinație de două medicamente în decurs de două ore. Martorii la execuție spun că l-au văzut pe Wood gâfâind după aer pe parcursul celor două ore de chin.

Deși avocații lui au susținut că statul nu a oferit încă suficiente dovezi privind serul letal care va fi injectat prin înțepare cu acul siringii, autoritățile susțin că acesta este „sigur și eficient”.(! - recunoașteți sloganul?)

„Da, statul Arizona plănuiește să mă ucidă prin injecție letală pe 8 iunie – aceasta se întâmplă să fie de mutarea moaștelor Marelui Mucenic Teodor (din a cărui icoană înțepată cu o săgeată de păgâni a izvorât sânge - n.n.)!”, a scris condamnatul Părintelui Teologos de la Sfântul Munte Athos, în urmă cu patru zile.

„A avut loc o ședință de judecată extrem de importantă ieri (03.06.22). Avocații mei au prezentat o mărturie științifică cu privire la refuzul guvernului de a testa medicamentul de execuție (pentobarbital) pentru a asigura, conform legii, eficacitatea acestuia.”, mai spune acesta în scrisoarea publicată integral de O Chilie Athonită și încheiată cu urarea Kalo Paradeiso! (o expresie athonită care se urează celor care sărbătoresc și care sunt mai aproape de moarte însemnând „Rai bun!” – n.n.).

La ora la care publicăm aceste rânduri, Anthony Frank Jarvis Atwood, care și-a susținut nevinovăția timp de 38 de ani mai are câteva ore de trăit. El moare însă împăcat după ce a găsit dreapta credință în închisoare, pocăindu-se pentru toate faptele sale reprobabile.

Istoria vieții lui spre viață veșnică ne este oferită în mai multe articole publicate de Tatiana Petrache în revista Familia Ortodoxă, între care și două mărturii ale acestuia, pe care le reproducem mai jos (una foarte recentă, în format video). Autoarea face și un apel: „Să ne rugăm și noi din inimă pentru Anthony și pentru soția sa, Sara, dar și pentru Mark Brnovich, procurorul de care depinde execuția lui Anthony. Să ne rugăm să se împlinească mai degrabă dreptatea lui Dumnezeu decât atât de relativa dreptate omenească!”.

VIDEO-MĂRTURIA:

Tatiana Petrache: „În urmă cu peste douăzeci de ani, în căutarea unei vieți duhovnicești autentice, Frank îi scrie unui episcop ortodox din Cipru, care îl pune în legătură cu Părinții Mănăstirii „Sfântul Antonie cel Mare” din Arizona, întemeiată de Părintele Efrem Filotheitul, și care se afla chiar în orașul închisorii sale. Nu după multă vreme se convertește la Ortodoxie, fiind botezat în 2000 de Părintele său duhovnicesc, Arhimandritul Paisie, starețul mănăstirii, și primește numele de Anthony. Își continuă studiile, de data aceasta în Teologie Ortodoxă, obținând o licență și un master. Rachel primește și ea botezul ortodox în 2007.

Talentat, Anthony începe să scrie, devenind autorul a numeroase articole în presa creștină și al mai multor volume de spiritualitate ortodoxă, în care abordează subiecte legate de moartea creștină și pedeapsa capitală. Își va semna cele șase cărți cu numele de „Antonie al pustiei”, făcând aluzie, pe de o parte, la pustiul Arizonei în care este amplasată închisoarea sa, dar și la viețuirea în „pustiul” așteptării morții. Cel mai cumplit pustiu este însă pentru el pustiul lăuntric, terenul de confruntare cu propriile păcate și patimi. Din dorința de a-i ajuta pe tineri să nu treacă prin experiențe asemănătoare, a ținut multe conferințe și a scris pentru două organizații de tineri creștini din zonă.

Împreună cu Rachel, Anthony a publicat o autobiografie de cuplu, în care cei doi își povestesc pas cu pas incredibilul lor parcurs: doi oameni foarte diferiți – el, un condamnat la moarte, ea, o americancă fără pată – se întâlnesc și se căsătoresc într-o închisoare a condamnaților la moarte. Este o întâlnire cu adevărat providențială, care le va schimba amândurora viața, îndreptând-o spre Hristos, prin multe suferințe, și purtându-i prin mijlocul morții, către Înviere.”

Anthony Atwood: Mărturisirea unui condamnat la moarte

„Am fost condamnat la moarte pentru asasinarea unui copil – crimă pe care nu am săvârșit-o. Am suferit peste trei decenii de abuzuri înfricoșătoare. De aceea, în cazul meu, căutarea menirii originare a omului de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele a fost o luptă cumplită, până la sânge. Am suferit enorm până să ajung să învăț ce înseamnă dragostea adevărată, jertfelnică, și cum pot să o pun în practică în condițiile vieții mele de condamnat la moarte. Am trecut prin mari încercări până să ajung să înțeleg că am fost creați nu pentru a ne satisface dorințele egoiste, ci pentru a căuta împlinirea dragostei de aproapele, pentru a ne dărui celorlalți și a suferi pentru ei, pentru a-i iubi așa cum ne iubește Iisus Hristos pe fiecare în parte. Iar când spun „ceilalți”, mă refer și la vrăjmașii mei.

Cei mai mulți suntem preocupați de propriile nevoi și interese, neavând nici cea mai mică idee despre menirea noastră originară ‒ aceea de a-L iubi pe Dumnezeu și a ne uni cu El. Din cauza aceasta, nu avem parte de experiența unei relații de dragoste autentică nici cu ceilalți. Am căzut într-un individualism în care comuniunea cu Hristos nu există, și nici nu are cum să existe. Aceasta e starea în care m-am regăsit eu, în lanțurile egoismului care-mi țineau sufletul despărțit de har. Pentru mine, adevărata luptă pentru curățire a fost o încercare disperată de a mă izbăvi de moartea veșnică.

Lupta mea de despătimire nu diferă de lupta oricărui alt creștin. Și eu mă confrunt cu greutăți și ispite, la fel ca voi. Înțelegând suferința ca pe un medicament necesar pentru propria tămăduire, am ajuns să-mi privesc viața de condamnat la moarte ca pe o sămânță pe care o ud cu nevoințe, pentru a putea ajunge la unirea cu Dumnezeu. Dar Domnul Însuși ne spune că „în lume necazuri veți avea” ^{Ioan 16:33}, așa că zi de zi învăț să îndur vitregiile vieții mele de condamnat la moarte ca pe un mijloc de-a mă smulge din ghearele dracilor. Sfânta Scriptură îmi oferă și încurajarea de care am atâta nevoie: „Dar de veți și pătimi pentru dreptate, fericiți veți fi” ^{I Petru 3:14}; „Întrucât sunteți părtași la suferințele lui Hristos, bucurați-vă, pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare”  ^{I Petru 4:13}. Pentru mine, nevoința îndurării suferințelor a devenit jertfa mea pentru Dumnezeu: „Alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare. Au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului” ^{Evrei 11:36-38}.

Părinții Bisericii m-au învățat că, fără suferințe, nu putem cunoaște adevărul, că numai prin durere dobândim înțelegerea duhovnicească. Mă confrunt, desigur, cu mari greutăți, dar încep să le percep ca pe niște prilejuri de a primi învățăminte. Doctorul sufletelor ne administrează leacul ispitirilor zilnice spre tămăduirea sufletelor noastre, căci Domnul poruncește celui ce tânjește după El: „Leapădă-te de tine, ia-ți crucea ta și urmează-Mi Mie” ^{cf. Matei 16:24}. Or, această lepădare de sine înseamnă respingerea duhului trupesc și îndurarea batjocurilor cu răbdare, și astfel ajung să capăt simțirea propriei mele nevrednicii. Astfel învăț să mă văd pe mine însumi mai prejos decât cei care-mi fac rău și, în loc să-i judec ‒ ceea ce mi-ar îmbolnăvi sufletul ‒, mă socotesc pe mine pricina căderii lor.

„Îmi văd necazurile ca pe o binecuvântare”   

 Acest lucru este valabil mai ales în mediul penitenciar, unde infractorii umblă plini de sine ca niște păuni îngâmfați. Atunci când apare tentația de a acționa mânat de orgoliu, harul lui Dumnezeu îngăduie ispitele asupra mea. Astfel, înjurăturile și batjocura plouă din belșug peste urechile mele, ca un mijloc de-a mă smeri, dacă reușesc să le îndur cu răbdare. Din nefericire, încă sunt multe situații când răspund cu mânie. Slavă Domnului că există Taina Spovedaniei, care mă ajută să-mi continui drumul.

Am înțeles că „a-ți lua crucea” înseamnă a omorî păcatul și a transfigura patimile. „Crucea” se referă și la voința pregătită pentru suferință; în timp ce acțiunile mele anterioare erau rezultatul urii împotriva tuturor, pentru că fusesem agresat sexual, și al mâniei provocate de jignirile primite, am început în sfârșit să-mi văd necazurile ca pe o binecuvântare. Așa cum minereul de fier, când e scos din pământ în stare brută, e urât vederii, ca apoi, după ce e curățit în foc și bătut cu ciocanul, să iasă din el o spadă frumoasă, tot așa focul și loviturile necazurilor ne curățesc și ne înfrumusețează sufletul. Nu spun că sunt adeptul îndurării cu inima împăcată a disprețului și umilirii, mai ales dacă pot să le evit. Dar am devenit conștient că am nevoie să trec prin ispite ca să-mi conștientizez atât slăbiciunea, cât și nevoia de Dumnezeu.

Am înțeles că dorința ‒ sau mai degrabă nevoia ‒ de tămăduire a fiecărui om necesită intrarea în Biserica Ortodoxă și nu se poate întemeia pe o simplă acceptare intelectuală sau emoțională a lui Hristos. Eu am intrat în spitalul duhovnicesc care este Biserica Ortodoxă unde, sub îndrumarea Părintelui meu, mă aflu sub tratament duhovnicesc. Continui să învăț cum să-mi port cu smerenie crucea, ca să-L urmez pururea pe Hristos. „Bucurați-vă și vă veseliți (când sunteți prigoniți), căci plata voastră multă este în ceruri" ^{Matei 5:12}!

Vă implor să vă rugați pentru mine, ca să îmbrățișez cu smerenie fiecare încercare prin care trec. Deși la început îmi este tare amară, mai târziu mi se face dulce, căci numai „prin multe suferințe trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu" ^{Fapte 14:22}.”

Din „Lumina din spatele gratiilor” de Anthony și Rachel Atwood, (Ed. Sophia, 2022)

Traducere Anca Irina Ionescu / Revista Familia Ortodoxă, Iunie, 2022