Avea 48 de ani și era una dintre personalitățile culturale și politice ale României. Încă din studenție și-a elaborat câteva dintre cele mai importante lucrări, „Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței”, „Misticismul și teoria cunoștinței”, a publicat mult în presa vremii, influențat fiind de profesorii săi Dimitrie Gusti și Nae Ionescu. A ocupat poziții importante în administrația națională, din 27 ianuarie 1941 fiind subsecretar de stat la Finanțe, pînă la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti. Regele Carol al II-lea și ulterior regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român. Un mare spirit creștin, conferenția în cercurile culturale ale Parisului, scria, avea o activitate culturală intensă. Printre lucrările lui majore se numără „Dimensiunea românească a existenței” sau „Către ființa spiritualității românești”. O personalitate fascinantă, care avea să sfârșească la nici 50 de ani, într-o temniță comunistă, fiind arestat, la 30 august 1946, în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de crime de război.

Se împlinesc în această noapte 64 de ani de la acel moment când, în cămăruța mizeră din infirmeria de la Aiud, Mircea Vulcănescu murea fără ca nimeni dintre ai lui s-o știe, pentru că, la rândul lor, familia lăsată la București își trăia propria dramă. De prima lui soție, Anina Rădulescu-Pogoneanu, se despărțise după o dragoste de tinerețe. Acum, la București, în casa din strada Popa Soare, ar fi trebuit să-l aștepte cea de-a doua soție, Margareta, și cele două fiice, Măriuca și Sandra.

Despre moartea lui și despre felul cum s-a petrecut ea se știu puțin lucruri, pentru că puține informații treceau dincolo de zidurile Aiudului. Am încercat la mulți ani după dispariția lui, într-o lungă discuție cu Măriuca Vulcănescu, fiica lui, să refacem un fir al întâmplărilor, ca un film al ultimelor zile și ore din viață, folosind puținele mărturii ale colegilor de suferință care au apucat să iasă din iad.

Mircea Vulcanescu in temnita desenat de fiica sa Mariuca Vulcanescu – Marturisitorii Ro

28 octombrie 1952. Seara. Infirmeria de la Aiud

Frig, mizerie, sărăcie, lipsă totală de medicamente. Într-unul dintre paturile de fier, Mircea Vulcănescu își trăiește ultimele ore de agonie. Lumina serii pătrunde slab printre gratii. Alături, doctorul Petre Țopa și un alt deținut, Ion Constantinescu Mărăcineanu, stau de vorbă cu voce joasă. Mărăcineanu își amintește după ani întregi cuvintele lui, într-un articol publicat în „Memoria”. Mircea nu aude ce vorbesc cei doi, dar se ridică și cu ultimele puteri, le vorbește despre viață și despre moarte. El, bărbatul puternic, care alesese să salveze viața unui tânăr, cu prețul plămânilor lui și care rostise cuvintele testamentare „Să nu ne răzbunați!” se lăsa acum, în pragul morții, pradă deznădejdii… Cuvintele lui, neînregistrate decât de memoria unui om distrus și el de suferință, au ajuns până la noi în această formă.

„Rostul meu în viață s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărțit de studenții pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetățean față de această țară hăituită și jefuită cu nerușinare, față de acest neam însângerat. M-am înșelat. N-am fost decât un vanitos. Am ținut să vin aici lângă cei în suferință, cei care au visat libertatea și-au sângerat pentru ea. Studenții mei nu mai pot aștepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăște pentru ultima picătură de viață”, a șoptit Mircea Vulcănescu, sleit de putere. Apoi a găsit puterea de a continua, simțindu-și sfârșitul aproape.

„Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentații vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura și-a întins tentaculele ca o caracatiță. Nu știu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat și ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeți în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă așteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoțească. Priviți-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferința prin care trec prietenii de celulă. Știu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc”.

Apoi, după acest discurs atât de lucid și atât de amar, ținut cu ochii în gol, s-a întors spre cei doi colegi de suferință și le-a spus: „Trebuie să predau ștafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbușit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă așteaptă la poartă. Dacă dumneata și domnul Constantinescu veți avea șansa supraviețuirii și veți ieși din acest infern, căutați-mi familia și spuneți-i să mă ierte că i-am oferit această viață copleșită de lacrimi și lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți, să le aducă alinare. Poate că fetele mele vor avea o soartă mai bună. Știu prin câte suferințe au trebuit să treacă. Sunt perfect conștient că vor mai întâlni pe drumul vieții încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăși, chiar dacă colții răutății vor căuta să mai rupă din adolescența lor zbuciumată. Să le spuneți că nu mi-am făcut decât datoria ca cetățean al acestei țări oropsite”.

Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stinge, durerile încep să dispară. Mircea nu leșină, rămâne tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârșit. Prin minte încep să i se perinde întâmplări din ultimele zile, care se amestecă tot mai mult cu cele din cealaltă viață a lui, pentru totdeauna pierdută. Privirea unui deținut, ieri, când fusese pus să spele coridoarele, iar carnea îi ardea de febră. Ieri să fi fost?! Sau azi?! Omul se uitase la el cu ochi goi, nevenindu-i să creadă că are curajul să-l privească. Parcă-și amintea cum îi șoptise: „Mergeți la muncă!” și mirosul de terebentină cu care freca pe jos și care i se insinua în nări, până în adâncul plămânilor, acolo unde moartea se cuibărise de mult… Își amintește… Chipul soției, fotoliul din camera lui, pagini, pagini întregi cu litere negre de cerneală care se învălmășesc, o zi însorită pe-o stradă din Italia…

Durerile apar din nou. Lumina se stinge încet și aerul devine tot mai chinuitor. Fiecare respirație e tot mai dureroasă. Vede ca prin ceață cum se apropie cineva să-l bărbierească. Simte metalul rece pe față, dar îi e prea mult și prea greu. Deodată îi vine în minte chipul Aninei, prima lui soție, și o dată cu el toată lumina din anii tinereții, soarele, într-o dimineață pe o stradă din Roma… Anina… l-o fi iertat vreodată?! Zahiernic, coleg de suferință, e lângă el. Îi roagă în șoaptă să-l lase așa, nebărbierit pe-o parte. E prea obosit… Mâine, când o să răsară iar soarele, o să se bărbierească singur… Între timp, durerile au încetat de tot. A rămas doar oboseala. Strânge brațul lui Zahiernic și-l roagă: „Spuneți-i Aninii să mă ierte!”. Undeva, departe, se ivesc lumini. În infirmerie, nimeni n-are nici o lumânare.

Un brăduț de Crăciun, printre gratii

Fisa Personala Dosar Penal Mariuca Vulcanescu – Marturisitorii Ro

Povestea care a dus la acest sfârșit a început în urmă cu câțiva ani. „În noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit niște agenți, l-au arestat pe tata și l-au dus undeva, pe strada Uranus”, își amintește Măriuca Vulcănescu. „În toamnă a început procesul. Aveam voie să asistăm. Apoi l-au mutat de la Uranus la Închisoarea Văcărești, unde nu mai puteam să-l vedem decât o dată pe săptămână, vinerea. După gratii. De supărare, a făcut icter. Și atunci l-au mutat în infirmeria de la Mănăstirea Văcărești. Când ne duceam, ne vorbea de bolțile călugărești de pe vremuri… Mergeam cu sora mea Sandra și cu mama. În iarna aia a fost dus din nou în celulă, unde am putut să-i ducem un brăduț… L-am strecurat prin ușița celor două rânduri de gratii. De la icter slăbise mult, își lăsase barbă. Pe urmă, la Aiud a ajuns în lanțuri… Au revenit când s-a hotărât recursul și au fost rejudecați. Atunci tata și-a făcut singur pledoaria. A citit de pe la ora 11 dimineața, s-a întrerupt la prânz și după masă a reluat și a mai citit câteva ore. Tot completul de judecată amuțise. Mama era uluită că rechizitoriul era în favoarea lui. Dar la un moment dat a sunat telefonul și l-au chemat pe procuror, iar când s-a întors… totul se schimbase. Apoi tata a fost dus din nou la Aiud, condamnat la opt ani temniță grea, cu confiscarea averii”.

Celula Neagră

Așa începea totul. E momentul când timpul începe să se scurgă înspre moartea lui timpurie. E momentul când începe calvarul închisorilor barbare. „La Jilava a fost torturat, izolat și înfometat. La gabaritul lui, trebuia supraalimentat. Acolo a contractat pneumonia care nu-l iartă. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte știi, nu are acoperiș. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece și umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu brațele lui și l-a ținut deasupra lui, pe propriul trup”, își amintește doctorul Petre Țopa. Iar povești există nenumărate și despre celebra Celulă Neagră, celula 16, adevărat iad pe pământ, unde Mircea Vulcănescu a învățat să moară, după ce într-o seară ținuse una dintre obișnuitele conferințe din celulă…

„A apărut un gardian și l-a scos pe el și grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege și bastoane de cauciuc până la leșin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între urină și fecale, trei zile și trei nopți. Nemâncați, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colț la altul, spre a se încălzi și spre a nu lăsa trupurile să se prăbușească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult și le-a întreținut treaz spiritul.”

Medicamentele erau doar pentru criminalii de rând

Deși există un raport medical din data de 10 aprilie 1951, în care se menționa faptul că Vulcănescu suferă de pleurezie stângă și se recomanda internarea la Spitalul Văcărești, i s-a refuzat acest drept și a fost transferat la Aiud. Pe foaia de transfer, undeva, într-un colț, scrie „Consultat și găsit sănătos”. Ce mai conta o minciună în plus în toată această mascaradă? În ultimele zile de viață, îngrijirea medicală era redusă la câteva aspirine pe zi și nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicație specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând.

Acasă, la București, nimeni n-a aflat multă vreme despre moartea lui. Familia îi fusese dată afară din casă, iar hârtia care aducea vestea morții lui avea să întârzie din acest motiv. În acest timp, Măriuca însăși se afla în lagăr. A aflat despre moartea tatălui ei de-abia în 1954, la doi ani după ce se întâmplase.

Crucea de pe Râpa Robilor

„Eu l-am văzut ultima dată la proces”, își amintește Măriuca Vulcănescu. „Și pe urmă în camionul din fața Bisericii Domnița Bălașa. Era iarnă și camionul descoperit, avea un palton de blană răpănoasă al bunicului meu, că nu prea-și făcuse haine. Pentru mama făcuse casa, dar pentru el nimic. Îl văd în picioare, făcându-mi semn cu mâna. Asta a fost ultima dată când l-am văzut”.

Trupul lui Mircea Vulcănescu a fost îngropat în Râpa Robilor, fără cruce și fără să i se știe exact locul mormântului.

„În toamna lui ’54 am hotărât să mergem să vedem unde e și să-i punem o cruce. Ne-am dus și nu se mai știa nimic. Am tras acolo la un clopotar destoinic care ne-a arătat un loc pe Râpa Robilor. Zice: Pe aici!… Întâi am pus crucea de lemn și pășteau oile pe acolo, era poetic așa, dar ciobanii mai făceau și foc cu crucile de lemn să se încălzească toamna și pe urmă am pus una de metal. După șapte ani am cerut voie de la Sanepid să iau osemintele”, mi-a povestit Măriuca Vulcănescu, iar momentul pare desprins dintr-un roman, dacă n-ar fi atât de dureros de real. „Mă duceam singură și ajungeam pe la 4.00 dimineața, când erau încă stele pe cer, și stăteam acolo… Câteodată ploua, dar pe mine parcă nu mă ploua. Am rugat niște oameni să sape să iau osemintele și am găsit un craniu foarte mic, cu o șuviță neagră pe frunte, niște ciorapi și am simțit că am deranjat pe altcineva, n-am știut cum să acopăr la loc. Tata încărunțise între timp. Șuvița aia nu prea putea fi a lui. Dar am lăsat crucea acolo, în locul ăla… Tata n-a vrut să vie… Parcă a zis: Pe mine să nu mă căutați, că n-o să mă mai găsiți aici”.