La 9 mai 1918 a plecat la Ceruri unul dintre marii poeți ai României. George Coșbuc, poetul a cărui operă aparține patrimoniului cultural național și care nu a mai trăit să vadă România Mare. „Suflet din sufletul neamului său”, Coșbuc a fost, așa cum îl definea criticul George Călinescu, „nu numai un desăvârșit tehnician, dar nu rareori și un poet mare, profund original, un vizionar al mișcărilor sufltești cu accent ardelean, inimitabil și tocmai pentru aceea era des imitat. George Coșbuc a izbutit ca și Eminescu, de altfel, să facă poezie înaltă”.
Uitate acum sau trecute la „index” în manualele de Limba Română, poeziile lui Coșbuc au intrat în conștiința poporului, fiind memorate de copii, recitate la serbări publice, atât pentru frumusețea lor, cât și pentru mesajul transmis, înțeles și trăit de oamenii simpli ca un sprijin moral. „Noi vrem pământ”, „Mama”, „Vara”, „Poetul”, „Iarna pe uliță”, „Trei, Doamne și toți trei”, Cântecul fusului”, „Nunta Zamfirei”, „Vestitorii primăverii” sunt doar câteva poeziile din lui Coșbuc, dintr-o operă care merită un nou început, o nouă lectură.
Născut la 20 septembrie 1866, în satul Hordou, județul Bistrița-Năsăud, trecut la Domnul la 9 mai 1918, în București, George Coșbuc a fost primul mare poet dat românilor de Transilvania, fiind membru titular al Academiei Române din anul 1916, scrie Ziarul Unirea.
Poetul este al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și al Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Copilaria și-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărășia basmelor povestite de mama sa.
Primele noțiuni despre învățătură le primește de la țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coșbuc învață a citi încă de la vârsta de cinci ani.
Poetul și-a început studiile la școala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a și a III-a, urmează cursurile școlii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuții, învățând germana cu unchiul său Ion Ionașcu, directorul școlii.
În clasa a IV-a (1875), se află la Școala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna acestui an, Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului Fundațional din Năsăud; atunci are și primele contacte cu operele scriitorilor români și cu literatura universală: Lenau, Heine, Chamisso și alții. La liceul din Năsăud erau profesori cu o pregătire serioasă, se punea accent pe studiul limbilor și al literaturilor clasice și Coșbuc și-a format aici o temeinică bază pentru cultura sa.
Începe să scrie versuri și activează în societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului, din clasa a V-a (1880 – 1881) fiind membru extraordinar. În clasa a VII-a, Coșbuc este ales vicepreședinte al societății, iar la 2 octombrie 1883 devine președinte.
Publică în paginile revistei Muza someșeană (1882 – 1883) primele poezii, citește la ședințele societății traduceri din Petofi și o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenușă. Contactul cu literatura clasică, mai cu seama latină, cu principalele opere ale literaturii europene, dragostea față de folclorul românesc și față de cărțile vechi îi marchează, din această perioadă, destinul creator.
În mai 1884 își susține examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la facultatea de Filosofie și Literatură a Universității maghiare din Cluj, care avea pe atunci și o catedră de limba română.
A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de istoria Greciei vechi, traducere și interpretare de Scrieri alese din Cicero, Teoria și Istoria retoricii la greci și romani, Sintaxa greacă și istoria literaturii latine.
Despre debutul său literar însuși poetul spune:
„Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești.”
„Întâiele încurajări mi le-au dat profesorii mei de liceu care în vederea talentului meu literar mă scuteau de studiile științifice ...”.
Ioan Slavici, directorul Tribunei, îl caută personal la Cluj pentru a-l atrage în redacția revistei și pentru a stabili cu el o eventuală colaborare. Publică la revista din Gherla Cărțile săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna povești și basme versificate („Fulger”, „Brâul Cosânzenii”, „Tulnic și Lioara”), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacția ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formarea sa.
Anii petrecuți în redacția Tribunei sibiene (1887 – 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu apariția poemului Nunta Zamfirei, un poem – spectacol admirabil, care a impresionat chiar și pe olimpianul Titu Maiorescu.
Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situația ducând la desființarea unor posturi, printre care și cel al lui Coșbuc. La insistențele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la București, unde sosește pe la mijlocul lunii decembrie 1889.
Venit la București, Titu Maiorescu l-a primit în ședința Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Cușbuc publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care și Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, și toți trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).
Demisionează din postul de funcționar și este cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau un manual de școală intitulat Carte românească de citire. În 1893 îi apare primul volum de versuri, Balade și idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale și I. Slavici, revista Vatra (1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, și, în același an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.
La 28 martie 1902 Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor îl numește în postul de șef de birou, creat prin bugetul administrației Casei Școalelor. Conduce revista Viața literară, este numit în postul de referendar în Administrația Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri; este numit în postul de șef al Biroului de control al activității extrașcolare (1907).
În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coșbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice.
La București, George Coșbuc a mai făcut parte și din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) și Viața literară. Înființată la 1 ianuarie 1894, la București, revista Vatra, concepută în descendența Daciei literare și a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896.
„La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru …” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că "poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: "Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”
În ziarul Lumina, din București, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul „George Coșbuc”, afirmând printre altele: „Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii … A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”
„Suflet în sufletul neamului” său, George Coșbuc lasă în istoria literaturii române cel mai impunător monument al marelui voievod, Mihai Viteazul. Imaginea poetică, mânuită cu măiestria izvorâtă dintr-o admirație vibrantă, face din chipul neînfricatului luptător un titan proiectat pe fundalul bolții albastre: ,,Gigantică poart-o cupolă pe frunte / Iar barda din stânga i-ajunge la cer / Și vodă-i un munte”. În iureșul luptei, eroul nu mai este un pământean obișnuit: ,,...vorba-i e tunet, răsufletul ger” când, alergând ,,năvală nebună”, își cheamă adversarul la luptă dreaptă: ,,Stăi, pașă! Să piară azi unul din noi”.
VIDEO:
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Veșnica lui Pomenire I
„Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moș îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănțuit.”
(„Decebal către popor” de George Coșbuc)