Iată, Bucureștii miros, iarăși, a mort. Se ține parastas sub cupola Ateneului, preschimbată-n capac de urnă funerară. Se citește din evanghelia răsturnată a vânduților și luăm aminte: Monica Lovinescu, măritată Untaru, ar fi împlinit 100 de ani.

Surle și tobe. Elogii și pomelnice. Se citesc molifte de izgonire a diavolului din istorie, iar pentru servitorii lui, rugăciuni de excomunicare din cultura română, unde marii pontifi ai minimei morale se străduiesc să-i facă loc defunctei. Totuși, cusurul: lipsa operei, care, la o adică, nici nu mai contează, dată fiind apriga luptă împotriva „comunismului” dusă de „vocea Europei libere” din „exil”, de la Paris.

Așa fiind, comemorarea defunctei, oficiată în haina înaltelor messe, nu este altceva decât o acțiune politică. Și cum ar putea fi altfel, din moment ce, influențată de consecvența tatălui ei, doamna Untaru a fost una dintre cei care au săpat, de dragul „civilizației”, tranșee de netrecut între românii „buni” (care, înțelegându-și micimea, luptă cu tot dinadinsul ca, „sincronizându-se”, să fie altfel, adică occidentali, într-o mare societate deschisă, rațională, liberală și democrată) și cei „răi” (care, asumându-și identitatea, istoria, credința, nu rămân decât niște bieți primitivi, bizantino-fanarioți, autoritariști și mistici, legionaro-ceaușiști).

Astfel, fără să știe, defuncta, prin tot ce a întreprins, a confirmat pe deplin teza schmittiană a esenței politicului, faimoasa delimitare a prietenului de dușman, delimitare pe care a plasat-o, în buna tradiție a familiei ei spirituale, pe tărâmul moralei. Și-atunci, nimic mai firesc: între linii, nu există a treia cale, pentru că moralitatea nu admite nuanțe: ori bine, ori rău. De aceea, deși nu a putut prezenta posterității nicio operă culturală în raport cu care să fie apreciată, doamna Untaru este pusă-n icoană de către adepții ei, așa-zișii „neolovineșteni” – adică niște „români buni” – drept un indiscutabil reper moral.

Totuși, fie-ne îngăduită paranteza, sunt îndreptățiți „neolovineștenii” să se revendice, plenar, nu numai de la figura doamnei Untaru, ci și de la cea a părintelui ei, Eugen Lovinescu? Nu mică ne-a fost mirarea descoperind următorul text al patronului „Sburătorului”:

„[...] Generația de astăzi și-a făcut datoria de sânge. Morții pot fi liniștiți. Nu le tulburăm somnul ca o mustrare pentru cei care trăiesc încă. Gândul nostru merge către dânșii din plinul unei bucurii ce nu se poate îngrădi numai în piepturile noastre. Revărsându-se, ea ar vrea să cuprindă pe toți cei care din timpurile îndepărtate au murit pentru cauza sfântă a românismului.

La marele praznic al neamului românesc, strâns de pretutindeni într-o unitate latină impunătoare, simțim nevoia de a vă ști aproape de noi, pe voi, din a căror suferință a ieșit, luminoasă, bucuria cea mare de azi a întregirii naționale.

Sculați, morților, din mormintele voastre!

Scoală, tu, cel dintâi, măreț Voievod, din necunoscutul tău lăcaș de odihnă, pentru a vedea rodirea seminței tale generoase. Leșul putrezit pe câmpiile Turdei se va putea împreună cu țeasta glorioasă de la mănăstirea Dealului, care, ca un adevărat simbol al neamului, a gustat din toate durerile lui, luând drumul pribegiei rusești. Morții ne guvernează. Și dacă stăpânirea ta peste întreaga Dacie a fost de scurtă durată, ideea ei a trăit vie trei sute de ani în toate piepturile românești. Ai trăit în noi; ai trăit în toți cei ce au făurit actul de la 14 august 1916. Ia-ți deci locul ce ți se cuvine în capul mesei ce unește laolaltă întregul neam într-o sărbătoare unică în istoria lui. [...] În ziua cea mare a neamului românesc, veniți cu toții, pentru că bucuria noastră nu poate fi deplină decât șțiind-o împărtășită și de voi și că sufletele voastre sunt împăcate, căci s-a împlinit idealului pentru care ați murit.” (apud Ioan Scurtu, Alba Iulia – 1 Decembrie 1918, Editura Sport-Turism, București, 1988, pp. 160-161).

Dacă nu ar fi fost semnat, am fi fost încredințat că textul aparține unui legionaro-ceaușist sadea! Desigur, opera relevantă a bătrânului Lovinescu nu este însuflețită de același duh, iar fragmentul redat nu este nici pe departe suficient pentru a-l așeza pe autor – adeptul „sincronizării” totale a culturii române, smulsă din „barbaria orientală”, cu Occidentul – lângă N. Iorga, Nae Ionescu și Nichifor Crainic. Totuși, el are darul de a nuanța oleacă pretențiile ereditare ale „neolovineștenilor”: Eugen Lovinescu nu a fost chiar primul teoretician al autonegării identității românești „autoritariste, tradiționaliste, ortodoxiste, legionaro-ceaușiste”. Dimpotrivă – ne-o arată fragmentul în cauză.

În decembrie 1989 nu a avut loc o simplă schimbare de regim, ci una cu adevărat existențială. Silviu Brucan – liderul „românilor buni” din Țară – și doamna Untaru – liderul „românilor buni” din străinătate – au avut zile să se bucure de reușita lor. Încă mai mult, față de redactorul-șef al Scînteii, doamna Untaru a devenit – aproape mistic – un personaj de frunte al ideologiei prin care sistemul postdecembrist își justifică existența și exercitarea puterii.

Și totuși, evanghelia după Iude nu s-a împlinit. Duhurile lui Hasdeu, Eminescu, Iorga, Ionescu, Crainic, Țuțea, Eliade și ale urmașilor lor n-au fost risipite de cenușa lui Brucan și de fumul țigărilor doamnei Untaru.

„Românii răi”, cu inima lor ca un cur, fără șira spinării și cu fețele patibulare încă-s răbdați de pământul lor și n-au fost, cu totul, răzbiți.

Și acum voi știți ce oprește aceasta. (2 Tes, 2:6)