În legătură cu domnul Barbu știam doar de un titlu, de prin perioada lecturilor din timpul studenției, Rostirea esențială. Eseu despre reamintirea Ființei, dar, citind seria de articole de la Ziariști Online, dedicată plagiatorilor cocoțați ca păduchii’n fruncea culturii române, m’a pocnit în moalele capului siguranța de sine a unui om bine ancorat axiologic, așa cum reiese din scriitura sa, care stă să fie un „fenomen saturat intuitiv” [2], deoarece se vrea a fi adusă’n ființă de la ceea/Cel ce/care, pur și simplu, este [3], care Se rostește rostind din lumină lumea [4].

 

Revenind, madlena de care vorbeam mă duse’ntru răspunsul la o întrebare pusă unui domn profesor privind percepția asupra domnului profesor, răspuns care, în esență, zicea așa: „valoare, dar ciudat”. Acuma, mutatis mutandis, mă cam pufni râsul, dar același răspuns l’aș primi și cu privire la întrebatul domn profesor dacă i-aș chestiona pe cei care nu’l cunosc îndeajuns.

 

Trecând înspre miezul problemei, încep cu domnul Cărtărescu Mircea, scriitorul bun la proză, pe alocuri [5], dar mediocru la poezie, părerea mea. Și nu numai a mea.... că io mic mi’s. Mediocru pentru că, suferind, ca orice poet, de „anxietatea influenței”, abuzează, asumat, de cele șase „raporturi revizioniste” ale lui Harold Bloom [6], raporturi prin care „epigonul major”, în sensul bun al termenului, așa cum îl vede Ștefan-Augustin Doinaș, hrănindu-se din valoarea maestrului și-o ridică pe-a sa. Și asta deoarece Cărtărescu pare a reuși performanța de a atinge „gradul zero al imaginației poetice”, după cum ne spune Virgil Diaconu, extrapolând termenul barthesian, deoarece el „vede lumea strict epidermic, ca un șofer” [7]. Prin urmare neavând puterea de a ajunge la acea „mepriză poetică” autentică de care vorbește Bloom, Cărtărescu rămâne un epigon minor. 

Pe de altă parte, îmi plăcea prozatorul Cărtărescu. El era, totuși, un creator, în sens eliadesc, dar, pedalându’i-se prea mult pe orgoliu, Mendebilul din el fu sufocat. Din leșul Mendebilului a ieșit un coelhiush „iubitor” de femei... solenoid. Păcat. De ce? Pentru că omul a ajuns a scrie kitsch-uind prețios, „fractalo-holografic”, mai abitir de când a devenit de multprea’ncălecat deșelatul portavion al postmodernismului românesc, în mimate furtuni mânat sub pavilionul „boierilor minții” – mai nou, scurtcircuitat în însuși solenoidu’i de mentoru’i fost mânuitor de cenaclu lunedist –, ca globalistă piesă de galantar de gostat, obsesiv amorezat de scânteierile stelelor verzi ale dinamitei suedeze, dar, pe de altă parte, prins la mijloc – curat murdar! – în eterna poveste românească a timbrului literar [8]. Și iaca că reușii a’l cupla și cu meșteru’ Manole(scu). Apăi, te mai miri că se surpă clădirea culturii române supt (sic!) conducerea ăstor mari „meșteri, calfe și zidari”? Ana, sireaca, nu mai venit’a, c’auzit’a, probabil, de răposata Lisaveta, cea pe care, cu aurita guriț’a personajului orbitor, nonobel’o zis c’o meșterește’n gură... cam ca poetu’ cu cheia stea p’a chiuvetă bolborosindă. 

Mda. Da’ unde vreau eu a ajunge cu tirada aiasta? Păi, iaca, și la guru’ găștii de belferi ’telectoali, cel mai puțin utilat din punct de vedere al operei dintre toți, da’ posesor de „ustensil” – moștenita Editură Politică a P.C.R. [9] –-, care chiar îl compară pe fostul cenaclist lunedist cu Mircea Eliade, după ce, înțelegându’l, probabil, pe jumătate [10], a făcut cam un sfert din ceea ce acesta din urmă propunea întru schimbarea nu chiar întru totul nedreptei (dacă e să stăm strâmb și să judecăm drept) atitudini a coanii Ioropa față de noi, rumânii.

 

Deh! Atâta permite materialul clientului: edituri de mâna a doua, prin toată lumea unită’n multiculturalisticul cuget neotroțkisto-pornografic al cârnățarilor de la Frankfurt. Pe banii noștri, desigur, că doar I.C.R.-ul subțire cu cheltuială se ține. 

 

Pentru completarea celor de mai sus, mi-amintii de-o lectură aparent ratată, dar care mi-a prilejuit o întâlnire ce și-a luat timpul ei, pare-se. Întâlnirea respectivă mi-a provocat o scriere furioasă din care am transcris niscai fragmente aici, autoplagiindu-mă [11], ca să fiu în ton cu tema.  E vorba de cele două volume de Profetism românesc ale lui Eliade, apărute la editura „Roza vânturilor”, în 1990.

 

Izbit în plin de actualitatea problematicii discutate în publicistica interbelică a lui Eliade, și nu numai, la fel cum izbit sunt, da’ mai altfel, parcă, de recitirile lui Caragiale și Eminescu, mi se’nmoaie genunchii la amintirea zicerii cu profetul și a lui țară. Mai concret, avem articolul Ungaria și Yolanda Főldes [12], unde se dezbate promovarea scriitorilor în lume, articol pe care, în cel mai fericit caz, îmbătați de autosuficiență, l-au înțeles pe invers belferii ’telectoali ai lu’ băsmescu, recte cei cu sloganul „România ca un rect” [13].

Mda! O altă idee, cu moț și papion de astă dată. Ideea (a)pare, de asemenea, plagiată... de la răspunsul genial al lui Emil Cioran dat dedicației lui Mircea Vulcănescu din Dimensiunea românească a existenței care, într’una din variantele vehiculate, ar fi sunat așa: „Lui Emil Cioran, / Celui dornic de schimbarea la Față, / acest răspuns, / din perspectiva veciniciei românești”. Acest răspuns închide cercul de fier înlăuntrul căruia se învârte românismul, forjându’l, de fapt, întru putința intrării într’o spirală ascensională: „Dacî evenimentele n-ar fi așa cum sînt și eu n-aș fi buimăcit de ele, m-aș apuca să scriu complementul negativ al acestei superbe Dimensiuni, în umbra căruia puținătatea mea se desfată, neînstare să reziste măgulirii. Cum aș putea asista pasiv la o dedicație înscrisă sub cea mai substanțială tîlcuire a întîmplării valahe? Dacă răul din mine va fi vreodată așa de lucid pe cît a fost binele în tine, mă voi sforța să întunec puțin icoana Mioriței, să vorbesc și de gălbeaza ei. După ce-am citit studiul tău, în acest Cartier Latin în care putrezesc glorios de șapte ani, îmi ziceam că n-aș avea totuși nimic de adăugat dacă el s-ar fi terminat cu o analiză a adagiului final: «n-a fost să fie» -, care-mi pare a fi cheia tuturor neizbutirilor noastre și formula în sine a oricărei ursite” [14]. Deh! Epigonii... în sensul actual, peiorativ, că originar...

Pe de altă parte, bine-ar fi oare s’ajung la vorba unui amic, care zicea că dacă p’ăștia’i avem, cu ăștia defilăm? Din păcate, de e să dăm crezare celor care știu bine cu ce se mănâncă ierarhiile din astă mult prea decăzută lume, nici nu cred că mai contează.

 

Răspunsul lui Constantin Barbu la întrebarea intervievatorului cu privire la o posibilă „rezolvare frumoasă” a problemelor „culturicii române” [15] este edificator și se poate extinde la toate domeniile societății actuale, năpădite de nonvalori sforărite din umbră. Bai mare n’ar fi de’ncaltea sforarii ar fi pricepuți, dar nici sforarii nu mai îs... ca „neaua de mai an”... 

De final, de-ar fi să punem în balanță produsul de galantar al „culturicii” române, recte Cărtărescu Mircea, cu unul dintre neierarhizații oficial ai culturii române, Constantin Barbu, am putea începe a ne aminti de maeștrii cărora doar unul dintre ei le-a devenit „epigon major”, în sensul lui Doinaș... Ghici ciupercă care-i? Dacă despre unul dintre ei Nicolae Manolescu spune că se vede pe sine borgesian, în Levantul și în proze, despre celălalt Marin Sorescu spune: „Nemergând cu ceata, Constantin Barbu, se singularizează frumos, închizându-se borgesian într-o bibliotecă, deopotrivă labirint și Babel” [16]. Unul asimilează biblioteca întru rostirea esențială, celălalt... Diferența, forțând puțin nota aș putea scrie chiar „diferanța”, este că scriitura unuia e logocentrică, pe când a celuilalt e deconstructivistă, sensul pierzându-se în infinitul orizontal al metaforei derideene. Adâncimea scriiturii sale, deși e căutată, nu are forța de a mai atinge verticala pentru a împlini crucea. Ego-ul exacerbat, pe care-au pedalat și pedalează încă acei culturnici care sufocă ierarhiile naturale ale culturii române, nu mai poate ajunge în punctul în care eu sunt tu întru El, dacă e să’l pomenim aici și pe Mihail Șora, deși și ăstuia din urmă îi repugna El, așa că îl numea „Universala Putință” [17].

Arhitectul cărtărescian, cântând la clapele vechii Dacii, poate fi marele arhitect, dar rămâne, totuși, doar un biet demiurg. Pletora de cuvinte poate duce la o beție a cititorului, fie el și marinar din arealul levantin, dar fără liantul Logosului, nu mai are puterea de a reînchega lumea, aceasta devenind plăsmuire goală, o hologramă. Iar trezirea din beție e mahmureală. Cuvintele nu mai au calitatea inseminativă a celor rostite de cel căruia i se spunea „spermologos” [18], de exemplu, sunt doar cuvinte, ajunse biete vorbe, chinuite și sleite de sens prin rostire narcisistă în avalanșă. E păcat de tot acest efort de a impune un talent rătăcit drept stindard al literaturii române. Umbra Mendebilului a ajuns a fi „hăituit(ă) de o hoardă de vrăjitroace care scot(eau) urlete sinistre” [19], „vrăjitroace” pe care el însuși le-a adus în ființă’ntr’a scăpa de obsesii, dar care au devenit, pare-se, Obsesia însăși.

Pentru că azi e sărbătoarea Sfinților Mihail și Gavriil, încheiem, dară, acest eseu, cu cuvintele celui care a consacrat limba română, cel despre care, parafrazându’l, Cezar Ivănescu spunea „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”: „Arta antică însă, precum și cea latină din veacul de mijloc erau lipsite de amărăciune și de dezgust, erau un refugiu în contra grijelor și durerilor. Literatura și artele sunt chemate dar să sanifice inteligențele de această boală psicologică a scepticismului (...). Dacă în autorii anticității, plini de adevăr, de eleganță, de idei nemerite și cari vor rămâne pururea tineri, găsim un remediu în contra regresului intelectual, nu vom uita că și în timpurile noastre există un asemenea izvor pururea reîntineritor, poezia populară, atât cea de la noi cât aceea a popoarelor ce ne încunjură” [20]. Rămâne a stabili fiecare cititor în parte care dintre scriitorii români, ierarhizați oficial au ba, se apropie de cuvântul Poetului. 

Altfel, deși e riscant, îmi permit a termina cu un sonet... brut, deocamdată.

În tihnă, idei pritociră maeștrii-odinioară,

Cu inimi și suflet legați de țărușul de-acasă.

Prea-grăbiți de-acum, epigonii nedemn măsluiră,

Vechi rădăcini săpând, al dracului ochi să le iasă.

Din cult, a cultură de-o vreme se rupse amarnic,

Și totul ajunse din Tot, prețăluindu’se’n cont.

Din umbră, mișelește, mână sforarii-un culturnic

Ce amar sfar’mă’n colburi și spulberă orice talent.

Că pietre de moar’au la gât azi sărmanii, poeții,

De vor să se-ajungă, să salte’n cuminți institute

Și au a dansa din buric, cum le cântă băieții,

Ca munții cei mari ce-au născut șoricei, pe scremute.

„Toate-s vechi și nouă-s toate”, nimic nou sub soare nu-i,

„Tu te-ndeamnă și socoate”, vai și-amar de steaua lui.

 

 

 

Sorin Gheorghe Suciu este autorul lucrării „Rost creștin în opera lui Vasile Voiculescu”, Editura Doxologia, Iași, 2022, și câștigător a două concursuri ActiveNews cu eseurile Sorin Suciu: (până mai) Avem o Țară! ESEUL Câștigător al Concursului ActiveNews de Sfintele Paști și Traducerea unui dialog imaginar dintre Gábor Bethlen și Iancu Avram. Sorin Suciu - CONCURSUL ACTIVENEWS

NOTE:

[1] Petre Țuțea, „Între Dumnezeu și neamul meu”, ediție îngrijită de Gabriel Klimowicz, Fundația Anastasia, Editura Arta Grafică, București, 1992, p. 24.

[2] De fapt, un fenomen dublu saturat intuitiv, așa cum văd poezia icoană: „Asemenea fenomene revelate survin mai ales în trei domenii. Mai întâi, tabloul ca spectacol neconstituibil din exces de intuiție, dar cu putință încă de privit (idol). Apoi un anume chip pe care-l iubesc, devenit invizibil nu numai pentru că mă orbește, dar mai ales pentru că eu nu vreau și nici nu mai pot să privesc în el decât privirea invizibilă apăsând o pe a mea (icoană). În sfârșit, teofania, în care surplusul de intuiție ajunge la paradoxul că o privire invizibilă mă ia vizibil în considerare și mă iubește. Aici s ar pune problema unei fenomenologii a religiei, în termeni nu noi (întrucât nu-i vorba decât de a duce până la capăt intenția fenomenologică însăși), ci simpli” (Jean Luc Marion, „Fenomenul saturat”, în Jean Louis Chrétien, Michel Henry, Jean Luc Marion, Paul Ricoeur, „Fenomenologie și teologie”, trad. de Nicolae Ionel, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 126).

[3] Ăl de Sus și felul cum se definește la șireata’ntrebare-a lu’ Moise, care, om învățat fiind, știa că, în lumea magică a faraonilor, cine știe numele, stăpânește persoana... Pentru aprofundare, vezi și explicațiile privind traducerile numelui lui Dumnezeu, din „Biblia” Anania (Ieșirea 3, 14).

[4] Etimologic, cuvântul lume din lumină vine: lúme (lúmi), s.f. – 1. Lumină. – 2. Univers, creație. – 3. Oameni. – Mr., istr. lume, megl. lumi. Lat. lūmen „lumină” (Pușcariu 993; Candrea – Dens.1014; REW 5161; Densușianu, GS, II, 324), cf. it., prov., port.,lume, cat. llum, sp. lumbre. E dubletul lui lumină. Se presupune că semantismul se explică printr-un calc al sl. svĕtŭ „lumină; lume (Rosetti, III, 90); dar ipoteza nu-i necesară, deoarece evoluția poate fi spontană, cf. mag. világ, care are și el cele două sensuri. –Der. lumesc, adj. (laic; de lume; veneric); lumeț, adj. (lumesc, frivol); lumește, adv.  (laic) (http://www.webdex.ro/online/dictionarul_etimologic_roman/lume).

[5] După cum chiar mentoru’i spune, lăsându’și marjă’ntru ridicarea ori coborârea de pe piedestal a propriei „creații”: „(...) atinsă uneori de aripa geniului, minoră alteori (...)” (Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii române”, Editura Paralela 45, Pitești, p. 1350).

[6] Harold Bloom, Anxietatea influenței. O teorie a poeziei, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, pp. 20-21.

[7] Virgil Diaconu, „Cărtărescu, poetul sincronizat”, în „Ziariști Online”, București, 08.10.2015, disponibil la https://www.ziaristionline.ro/2015/10/08/mircea-cartarescu-de-la-imi-bag-pu-in-regina-angliei-la-ce-i-mai-misto-pe-lume-decat-sa-te-fu-o-analiza-de-virgil-diaconu/

[8] Ipoteză semnalată de-un amic privind disputa dintre al româneștii literaturi păstor(escu) lu’ Manole și filo(z)-oful fără operă, Liiceanu Gabriel. Mai mult, aici: https://www.cotidianul.ro/nicolae-manolescu-desfiinteaza-romanul-solenoid-al-lui-mircea-cartarescu/

[9] Tocmai ce pierdu definitiv și procesul cu Liviu Antonesei: https://www.activenews.ro/stiri-justitie/Gabriel-Liiceanu-patronul-Humanitas-a-pierdut-DEFINITIV-procesul-cu-scriitorul-Liviu-Antonesei-intentat-dupa-ce-acesta-il-acuzase-ca-a-primit-cadou-Editura-Politica-de-la-Andrei-Plesu.-Omul-de-afaceri-de-pe-scaunul-lui-Walter-Roman-cerea-100000-de--185427).

[10] Nu din lipsă de intelect, probabil, ci din lipsă de fibră românească și consistență mlăștinoasă a coloanei vertebrale, poate și ca urmare a ungerilor prea dese cu diverse alifii...

[11] Glumesc, desigur, că n’am apucat a publica scrierea respectivă.

[12] Mircea Eliade, „Profetism românesc (2). România în eternitate”, Editura Roza vânturilor, București, 1990, pp. 174-177.

[13] Caracterul belferimii amintite se relevă în lătrăturile interesate de după ce steaua fostului Președinte al României a început a apune.

[14] Emil Cioran în Marin Diaconu, „Un model ontologic al omului românesc”, Cuvânt înainte la Mircea Vulcănescu, „Dimensiunea românească a existenței”, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 8-9.

[15] „Nu-mi trece prin minte nici o «rezolvare frumoasă» fiindcă toată culturica română este saturată de rețele. Dacă există o macro-rețea de 100 de personalități (unele valoroase, discrete, poate onorabile)  și înlocuiești 60 de nume cu alte 60 în ideea de a purifica entitatea nu faci decât să înlocuiești 60 de «agenți» cu alți 60 de «agenți»” (Constantin Barbu intervievat de Victor Roncea, disponibil la https://www.activenews.ro/cultura/Prof.-Constantin-Barbu-Cea-mai-grava-urmare-a-falsificarii-ierarhiilor-este-introducerea-in-manualele-scolare-a-unor-autori-si-opere-care-n-ar-trebui-sa-participe-la-geneza-mentala-a-noilor-generatii.-Omul-e-prost-fenomenal-de-prost.-INTERVIU-185424).

[16] Marin Sorescu, „A începe cu ce este mai greu”, cuvânt înainte la Constantin Barbu, „Rostirea esențială. Eseu despre reamintirea Ființei”, editura Scrisul Românesc, Craiova, 1985, p. 5.

[17] Mihai Șora, „A fi, a face, a avea”, Editura Humanitas, București, 2006, pp. 178-188.

[17] E vorba de Sfântul Apostol Pavel, „semănător de cuvinte”, numit astfel de către filosofii epicurei și stoici.

[18] Mircea Cărtărescu, „Mendebilul”, Editura Humanitas, 2006.

[19] Mihai Eminescu, „Fântâna Blanduziei”, în „Opera politică”, vol. XIII, Editura Academiei RSR, București.