I. Premisele mișcărilor naționaliste în România

1. Situația evreilor în România până în anul 1918

Înaintea Primului Război Mondial, în România, care cuprindea doar Moldova și Valahia, deși nu nu exista decât puțină populație străină, o mișcare naționalistă prinsese deja rădăcini.

Această mișcare era specific antisemită și a apărut în Moldova, unde, de mai mult timp, elementul etnic evreiesc începuse a avea o pondere mai semnificativă, dar mai cu seamă reprezenta forța economică și financiară predominantă.

Din Galiția și Ucraina, unde se formaseră comunități și așezări numeroase, evreii nu au avut o alternativă mai bună decât să aflueze spre Moldova. Împărțirea Poloniei, adoptarea în Principatele dunărene a libertăților comerciale impuse prin Tratatul de la Adrianopole din 1829, precum și pogromurile din Rusia au determinat succesiv migrări masive ale evreilor, mai cu seamă în Moldova.

Inițial, în Principate și apoi în România, evreii au fost considerați străini. Li se acordau drepturi civile și profesionale, dar, sub nicio formă, nu puteau fi lucrători agricoli (deține proprietăți funciare). Drepturile politice li se acordau numai în urma unui vot parlamentar omologat prin decret regal, iar această procedură avea să fie un joc politic pentru fiecare caz în parte.

După Primul Război Mondial, prin tratatele din 1919, evreilor li se vor da aceleași drepturi ca tuturor cetățenilor români.

Dintru-început, evreii în România – dar mai ales în Moldova – au pătruns în viața economică, ocupând poziții care stârneau neliniști. O bună parte din comerț și activitățile bancare era deținută de evrei care se dovedeau a poseda un spirit întreprinzător aparte. La sate, au dezvoltat o rețea de cârciumi și băcănii, dar și un sistem de creditare.

Fiindu-le recunoscute abilitățile ca oameni de afaceri, evreii au devenit un „factotum” de care românii doreau să beneficieze, astfel că fiecare familie bogată avea evreul său. Cum boierii ajunseseră să posede mii de hectare de pământ și nu mai puteau administra direct aceste proprietăți, le-au acordat evreilor titluri de administratori, iar unora de fermieri. Printre consecințele acestei situații, au apărut nemulțumiri și proteste ale țăranilor la adresa evreilor care au precedat răscoala din 1907.

Evreii au dobândit-o această situația privilegiată prin calitatea muncii, a inteligenței, în contextul când indolența în România – mai ales în Moldova- era, ca stare de spririt, generală. După cum avea să observe Petre Carp¹, unul dintre oamenii politici eminenți înainte de Primul Război Mondial:

„Națiunea noastră va fi în pericol atâta timp cât nu va vrea să muncească precum evreii”.

Pericolul anticipat a devenit real, iar marile drame ale țării ce au urmat țin de prosperitatea dobândită în acei ani.

2. Teritoriul și populația României Mari. Structura demografică în anul 1930

Consecință a Tratatelor de pace din 1919 – 1920, teritoriul României a crescut de la 125.000 kmp. la 295.000 kmp, iar populația de la 7.700.000.la 18.057.028 ( recensământul din anul 1930 ). Populația și-a schimbat în întregime și compoziția etnică:

• români 12.981.324 (71,89%)
• unguri 1.425.507 (7,89%)
• nemți 745.421 (4,13%)
• evrei 728.115 (4,03%)
• ruteni 582.815 (3,22%)
• ruși 409.150 (2,26%)
• bulgari 366.384 (2,03%)
• țigani 262.501 (1,45%)
• turci 154.772 (0,86%)
• turci ortodocși 106.000 (0,55%)
• cehi 52.000 (0,29%)
• sârbi, croați, sloveni 51.062 (0,28%)
• polonezi 48.310 (0,27%)
• greci 26.425 (0,14%).

Dacă pentru teritoriul reîntregit al României Mari, etnicii evrei reprezentau 4% din populație, pe ținuturi sau regiuni istorice această pondere este sensibil diferită: Maramureș – 20 % ; Cernăuți -16,7 %; Iași- 14,6 % ; Bucovina 10,8 % ; Basarabia- 7,2 % ; Ilfov- 7 %; Moldova 6,5 %.

Teritoriile revenite României de la nord la est: Maramureș, Bucovina și Basarabia aveau înainte de 1919 numeroase și puternice comunități evreiești. După 1919, au avut loc importate emigrări din Polonia și Rusia spre România, în mare parte clandestine și mai puține autorizate. Astfel, între anii 1922-1926, guvernul prezidat de Ion Brătianu a autorizat stabilirea în România a 135.000 de evrei.

Străinii care au vizitat înainte de 1939 nordul României au fost surprinși de densitatea populației evreiești: la Cernăuți din 115.000 de locuitori și la Chișinău din 120.000 de locuitori, marea majoritate erau evrei. Atât la orașe, cât și la sate majoritatea cârciumarilor, medicilor, măcelarilor, comercianților de mărunțișuri, croitorilor, farmaciștilor etc. purtau nume evreiești. Neîndoielnic, trecătorii ocazionali prin aceste locuri rămâneau cu impresia că populația evreiască este foarte densă, ceea ce nu constituia realitatea. Evident era, însă, că în această parte a țării toate pârghiile economice erau controlate de evrei, iar țăranii, români sau ucrainieni. constituia forța de muncă pentru realizarea afacerilor.

Guvernul de la București nu a reușit mult timp să creeze o organizație de credit, cum era Banca Agricolă din Bulgaria, adaptată la necesitățile satelor, țăranii fiind nevoiți să apeleze la împrumuturile scumpe acordate de finanțatori evrei. În Moldova, un țăran proprietar a 10 hectare de pământ realiza un venit de 3.500 de lei, în timp ce în Bucovina venitul pe aceiași suprafață era de 21.000 lei.

Mișcările naționaliste care vor zgudui România au precedat și într-un fel stimulat revoltele debitorilor.

(Va urma)

COTIDIANUL