Se strigă prezența părților. Petenții sunt văduve, părinți fără de copii și orfani ai celor care au murit în decembrie 1989. Sau foști luptători, împușcați de n-o să știm niciodată cine. „Armata a tras în aer, Securitatea a tras în aer, iar noi am tras aer în piept”. Au trecut 26 de ani de atunci. Cât poate să mai dureze?
„Cutărescu?”, „Prezent!”, „Cutărescu?”, „Reprezentat de avocat!”, „Cutărescu?”. „Procedura de citare a fost legal îndeplinită. Având în vedere că în toate aceste cauze aspectul administrativ este comun...” Judecătoarea vorbește într-o limbă pe care părțile, adică văduvele, orfanii și răniții, n-o înțeleg. De fapt, și dacă ar înțelege-o, nu ar putea pricepe nimic. „Ieri, prin hotărârea Adunării Generale a Magistraților din ȊCCJ, pentru înlăturarea deficitului de administrare, în baza art., coroborat cu art., raportat la art., s-a dispus sesizarea Colegiului de Conducere, pentru ca acesta să stabilească care dintre judecătorii prim-sesizați va soluționa cauzele, prin reunire”. Nu e nimic ce ar putea fi de înțeles aici.
Azi, trei complete de judecători de la Curtea Supremă ar fi trebuit să judece plângerile împotriva soluției de clasare a Dosarului Revoluției. Erau 12 dosare, repartize la trei instanțe. La ora 9:00 dimineața, toate cele trei instanțe au venit în sala de judecată și au făcut apelul mulțimii petenților, iar mult așteptata judecată s-a transformat într-o nouă amânare. Oamenii nu pot pricepe, pare că cineva își bate joc de ei. Se solicitase deja, din oficiu, conexarea tuturor acestor dosare, iar la termenul din 22 ianuarie, instanța respinsese cererea. Și le dăduse petenților termen azi. Iar azi, aceeași onorată instanță vine și spune că cineva vrea ca un judecător să soluționeze cauzele, nu se știe când, prin reunire.
Teodor Mărieș, președintele Asociației 21 Decembrie 1989, izbucnește și acuză instanța că tergiversează judecarea cauzelor. Că nu se vrea descoperirea adevărului despre Revoluție. Judecătorii cer ca Mărieș să fie scos de gardieni din sala de judecată. Apoi ies și ei, ofensați de tonul ridicat al președintelui Asocieției 21 Decembrie 1989. După o vreme, reintră doar unul dintre ei, cu un mesaj de pace, prin care îndeamnă la calm. Și la răbdare. Mărieș, care a biruit gardienii și e din nou în sală, izbucnește iar: „Câtă răbdare, domnule judecător? Au trecut 26 de ani! Câtă răbdare? Dumneavoastră știți ce înseamnă răbdare? Ați fost cu noi la CEDO? Ați fost în greva foamei? Câtă răbdare?”. Ceilați judecătorii reintră și ei în sală. Niciunul nu știe să spună când va da Colegiul de Conducere o deciziei în legătură cu plângerile pentru Dosarul Revoluției. Nu știu să spună nici când se va reuni acest Colegiu. Recunosc doar că „mersul acestor cauze este sinuos”. Și că, până la adoptarea unei noi decizii, următorul termen este în 24 februarie.Petenții părăsesc sala de judecată având mai puțină dreptate decât cea cu care veniseră. Rămân pe holul Curții Supreme, strânși unul lângă altul, orfani, văduve, răniți și părinți fără de copii, ca la un priveghi.
Kopicuc Ștefan avea
12 ani când i-a murit tatăl. Bărbatul care lucra ca mecanic fochist a fost
împușcat la 23 decembrie 1989, în zona Televiziunii. De 26 de ani, Kopicuc
Ștefan încearcă să afle cine l-a lăsat orfan. Vrea doar adevărul, pentru că
aceasta este datoria pe care el o are, ca fiu, față de tatăl lui.
Radu Sorin Daniel avea 19 ani la Revoluție. A fost rănit, în ziua de 24 decembrie 1989, de „un corp metalic rezultat din explozie”.
Soroștinean Vasile,
soțul Mariei, avea 32 de ani și lucra la Ȋntreprinderea Automatica. Avea un
copil și o viață întreagă înainte. N-a mai apucat să o trăiască. A fost împușcat,
la 23 decembrie 1989, în zona Televiziunii. Familia l-a căutat în zadar două
luni, prin morgi și prin spitale. Abia în februarie soția lui a fost anunțată
că el e mort și îngropat sub o cruce cu un număr.
Poptean Petru avea 24 de ani și era șofer la ITB. Ȋn după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989 se afla în zona Sala Dalles. Era împreună cu sora lui, Monica. „Pe mine nu mă lăsa din mână”, povestea ea. „S-a apropiat de scutieri și i-a întrebat: «Cum e, ați primit vreun ordin? Fiți atenți, că aveți părinți și frați printre noi, băieți». Ei n-au spus nimic. Au lăsat doar capul în jos. Ȋn spatele nostru s-a auzit un vuiet. Eram pe trotuar, ne-am întos și am vâzut mâini, picioare, oameni striviți sub șenilele unei tanchete. «Monica, nu e coșmar, e realitate. Uite, criminalii omoară oameni.» S-a smuls de lângă mine, să ajute un rănit. Și atunci l-au împușcat. A revenit lângă mine, m-a luat în brațe și mi-a șoptit să mă adăpostesc. Ȋncerca să mă apere. «Petrică, tu ești rănit!» «Lasă-mă pe mine, poartă-ți de grijă».”
Fusese împușcat în abdomen și-n șoldul stând. A murit într-o salvare, în brațele surorii lui. Iar de atunci, mama lui Poptean Petru umblă, plimbată printre procurori și prin instanțe, să-i facă dreptate copilului ei. Măcar atât. Măcar să nu lase ca moartea lui să rămână nepedepsită.
Judecătorii n-au avut vreme azi s-o asculte pe mama lui Poptean Petru. Și nici pe orfanii lui Kopicuc Constantin. Sau pe văduva lui Soroștinean Vasile. Poate peste o lună. Poate peste un an. Poate într-o lume în care oamenii vor pricepe că aflarea adevărului despre Revoluția din decembrie 1989 va fi momentul redeșteptării noastre.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.