Lui Dănuț Iacob și tuturor celorlalți, știuți și neștiuți, dintr-o zi de 15 noiembrie 1987. Foto: Paul Pavel
Treizecișicinci. Atâția au trecut. Treizecișicinci de ani. Știu. Ți-e silă. Ai obosit. Ți-e lehamite. Stai sprijinit cu mâinile de marginea chiuvetei și te uiți la tine cel din oglindă. Cel de acum. Te uiți și nu te recunoști. Treizecișicinci de ani. Îți vine să strigi că a intrat cineva străin în casă. Așa cum a făcut-o maică-ta, când te-ai întors după două săptămâni de anchete și bătăi la Rahova. Ți-e gura amară și mai bine ții ochii închiși. Acum ai cincizecișipatru de ani și e marți. Pe speteaza scaunului din sufragerie te-așteaptă pregătite, costumul cel bun, cravata și o cămașă albă. Te duci iarăși la vreun simpozion, ca să îți aduci aminte. Al treizecișitreilea De la revoluție încoace, anul și simpozionul. Amintiri. Dureri. Lacrimi. Să nu uităm. De parcă tu ai avea cum să uiți. De parcă vreunul dintre voi...
De afară se-aude un scrâșnet prelung de cauciucuri. Tresari. Au venit să te ia? Ochii se deschid brusc. Lumina îți pleznește irisul. Nu. Nu a venit nimeni să te ia. Pleoapele se prăbușesc la loc obosite. Treizecișipatru. Atâția au trecut. Numeri. Unu... doi... trei... patru... cinci... scrâșnetele de cauciuc se repetă. Nu mai tresari. Sunt doar niște șmecheri care se joacă, întrecându-se cu mașinile lor de fițe. Șase... șapte... Atunci nu mai aveai în buznar decât șapte țigări, șase lei, iar în casă nimic de mâncare. „Evitați consumul de sare, zahăr și grăsimi”. Nimic afară de o fată frumoasă pe care o cheamă Corina. Atunci aveai 19 ani și era dumincă. Era tot dimineața ca acum. Era tot noiembrie ca acum. Era o zi de noiembrie ca o fată frumoasă. Era cald în noiembrie, iar tu îți găsiseși fata ta frumoasă din octombrie. Trei silabe. Co-ri-na. Te-ai căsătorit. Cât timp a trecut din octombrie? Cine mai știe? Câteva săptămâni. Câteva zile. Câteva ore. Câțiva ani. O viață.
Treizecișicinci. Atunci aveai 19 ani și trebuia să votezi pentru prima oară. Nu era nici o scofală. Se știa dinainte cine e alesul. Peste câțiva ani ai s-o faci iar. Acum o să îl votezi uninominal pe băiatul securistului care te bătea temeinic atunci. „La bicicletă”, atârnat de pereții uzi. Azi s-a schimbat. Nu mai e „la bicicletă”, e „la trotinetă”. Ecologic. „La bicicletă” era o procedură terapeutică, la fel ca în stațiunile balneo-climaterice. Doar că „bicicleta” n-avea roți. Securistul în schimb avea două mâini. Și două picioare. Doi și cu doi fac patru. Cu ele azi își plimbă nepotul în căruț și băiatul pe trotinetă. Ce mai contează?
Treizecișicinci. De treizecișicinci de ani se știe cine e alesul. Alesul care-și plimbă nepotul, băiatul sau țoapa. Șase sași în șase saci. Dar tu, la urma urmei atunci, o aleseși pe ea. Corina. Treizecișicinci. Atâția au trecut. Treizecișicinci de ani. Trei și cinci. Trei și cu cinci. Opt. Fără cinci fac trei. Trei silabe. Co-ri-na. Aprinzi o țigară. „Tutunul dăunează grav sănătății”. Ți-au mai rămas șase. Șase sași în șase saci. Sau șase-șase, poartă-n casă. Gardianul cu care ai jucat table toată noaptea. Ziceai că-i o joacă. N-a fost. Au fost șase luni cu suspendare. Alții au luat trei ani. Sau șase ani. Sau șase ore de bătaie. Sau patru. Patru... unu... șase. 416. Ești un număr de înregistrare. Durere, foame, bătaie, leșin. Zgomotul sec cu care se deschide și se-nchide vizeta. „Dacă ai uitat o singură dată numărul ăsta, ești mort”. Nu. Nu l-ai uitat. Prin urmare, nu ești mort.
Au trecut treizecișicinci de ani. Mult mai mult decât toată viața lui Corneluș. Nici pe el nu l-ai uitat. Cornel Pavel Vulpe. Născut în 1969. Mort în 1994. De cancer. Fulgerător. Un cancer galopant. Avea 25 de ani. N-a vrut să spună niciodată ce i-a făcut lui, securistul la anchetă. Securistul care azi își plimbă nepotul. Treizecișicinci de ani. Atunci ți-ai împletit degetele de la mâini ca la „scara măgarului” și Corneluș s-a suit pe palmele tale, să ia din poarta uzinei steagurile cu tricolor. Steagurile de la poarta unu. Poarta unu, șase-șase, poartă-n casă. Șase sași în șase saci. Din când în când te trezești că iei de prin parcuri o mână de nisip și îl apeși în palmă. Adânc. Așa, ca să mai simți încă odată tălpile lui de atunci, cum îți frig palmele acum. „Dacă ai uitat o singură dată... ești mort”. Nu. Nu ești mort. Câte steaguri au fost?
„Vedeam cum apar oamenii în balcoane și ne aplaudau. Pot să jur cu mâna pe inimă, că aveau flori în mâini”. Poate. Ori poate că ți s-a părut. Unu... două... trei... patru... cinci... șase... cine mai știe? Unu l-a lovit în frunte pe Calancea. Un steag. Unul singur. A curs puțin sânge. Nu. Nu era un steag roșu. Era steagul tricolor de la Steagul Roșu. Pe primarul roșu de atunci, l-a lovit steagul tricolor de la Steagul Roșu și i-a curs sânge roșu. Și fiindcă i-a curs sânge roșu, s-a căcat pe el de frică. Treizecișicinci. Treizecișicinci de ani. La Steagu’, s-au terminat steagurile. Le-ai luat tu atunci pe toate, ca să le poarte ei pe piept acum și să te plimbe din patru în patru ani, gratis, cu autobuze cu hidrogen. Cum spuneam. Eco-logic. În stații și în rest te plimbă cu vorba. I-logice. Cât despre sânge, nu le mai curge de nici o culoare. Nici dacă-i tai. Ori dacă-i dai cu capul de bordură. E tot a lor. Doar a lor. Și pe tine te-au dat atunci cu capul de fiecare bornă, din kilometru în kilometru, ca să nu mai fugi niciodată acasă din domiciliul forțat. Sau să cânți „Deșteaptă-te române”. Fiindcă atunci borna nu era a lor. Era a întregului popor.
„Deșteaptă-te române”! Ce voce avea Iosif! El a cântat primul, acolo, în dreptul spitalului județean, „Deșteaptă-te române”. Cu tot sufletul. Erați câteva sute și cu toții foarte emoționați. V-ați luat după el. După el, după Iosif Farcaș. Abia mai târziu, peste câțiva ani, avea să apară Marko Belo. Un prestigios scriitor de povești pentru copii din România! De-atunci „Deșteaptă-te române” a rămas constant doar la șase. Șase la sută. Până vine apa caldă sută la sută la tine la șase, lași stropii reci să te biciuie, așa ca la Rahova, când te trezea din leșin la anchetă securistul care azi își plimbă nepotul. Numeri. De la unu până la treizecișicinci. Sau până la cinșpe. De ce a fost nevoie de voi în 15 noiembrie 1987? Ca să vadă pentru prima oară Marian Ricu, forjorul de la I.U.S., ananas? Sau ca să vedeți voi pâinea aia mare și coaptă de sub candelabrul din primărie? Pentru portocale, banane și pepsi? Și de ce tocmai tu? Fiindcă așa a fost să fie de la Dumnezeu. Să fii TU. Ca să mă vindec de frică EU. Iar crucea asta trebuie s-o ducem cumva NOI până la capăt.
„În felul ăsta am învățat să cunosc oameni” – spune Corina. Trei silabe. Co-ri-na. Au rămas de-atunci silabele tale. Te-mbraci tiptil, pe întuneric, ca să n-o trezești și, ca acum treizecișicinci de ani, cobori să iei pâine. Șase. Șase etaje. Șase etaje, treizecișicinci de ani și o singură pâine. Șase sași în șase saci. Pe stradă privești oameni. Oamenii pe care Corina a învățat să-i cunoască. Pe unii îi cunoști și tu. Pe alții nu. Unii, deși te cunosc, nu-și mai aduc aminte. Tu în schimb, îi ții minte pe toți. Pentru că tu ești 416. „Dacă ai uitat o singură dată numărul ăsta, ești mort”. Pe mine nu mă cunoști. Eu însă te țin minte. Și îți mulțumesc. Fiindcă nu îmi (mai) e frică. Știu, ai să spui că eu sunt unu. Dar poate că mai sunt și alți de unu. Tu ești cât 416. Au trecut treizecișicinci de ani, iar tu, 416, ai o singură problemă. Ești abia la început. Să ții minte! Findcă și eu te țin minte! Suntem abia la început. Să nu-ți fie nici silă, nici lehamite! Cu fiecare dimineață în care te scoli și cobori să iei pâine, să ții minte că ești abia la început! Șase etaje, treizecișicinci de ani, un steag și o singură pâine. Șase sași în șase saci. Un singur om poate răsturna o lume.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.