„Domnia lui a fost epoca norocoasă a Moldovei și punctul cel mai de sus al înălțării ei” - scria Dimitrie Cantemir despre Ștefan cel Mare în „Descriptio Moldaviae”. 

Cu toate acestea, dincolo de legitima imagine a gloriei pământești păstrată de istorie și aureola de sfânt adăugată de oameni, vremi, tradiție și Biserică, putem presupune că a existat în intimitatea gândurilor de final ale domnitorului și o mare neîmplinire: eșecul „proiectului” inițial la care se angajase în epocă voievodul moldovean și sub povara neîmplinirii căruia, probabil, s-a săvârșit din lumea aceasta. Asupra acestei înfrângeri, cel supranumit „atlet al creștinătății”, a reflectat desigur în ultimii ani de viață și a lăsat mărturie – asemeni unei apoftegme în piatră – ultima sa mănăstire: Dobrovăț. 

Pentru cea mai mare partea creștinătății europene sfârșitul celui de-al șaptelea mileniu nu însemna altceva decât Sârșitul Lumii, așadar iminenta Parusie, a doua venire a lui Hristos și a „Împărăției pregătite vouă de la întemeierea lumii”(Mt 25,34). Eveniment cu o semnificație specială în gândirea politică a vremii, de Sfârșitul Lumii se legau atât profețiile despre ultimul împărat cât și, într-o înțelegere orizontală a lucrurilor, venirea unei împărății care să urmeze Imperiului Bizantin prăbușit în acea zi de 29 mai 1453, când turcii lui Mahomed al II-lea Celebi au pătruns în majestuoasa Biserică Sfânta Sofia din Constantinopol. Căderea în mâinile unui stăpânitor necreștin a celei de-a doua Rome, Bizanțul, cu dubla sa autoritate morală (împăratul și patriarhul ecumenic) avea în plan spiritual semnificația unei pedepse divine primite pentru starea de păcătoșenie a lumii, iar în plan politic pecetluia prăbușirea oficială a unui echilibru european (Apus și Răsărit) ce s-ar fi vrut stavilă ascensiunii otomane. 

Vreme de aproape un secol de aici înainte Moldova nu va mai avea relații cu Patriarhia de Constantinopol. În locul acestora care, prin simpla subordonare jurisdicțională, riscau să ducă spre subordonare, mai întâi administrativă și apoi politică, Ștefan cel Mare a așezat în cea mai pură tradiție a imperiului defunct, legăturile cu Muntele Athos, operă nu numai de mare anvergură spirituală, dar și de remarcabilă subtilitate politică. Prin tot comportamentul său ulterior (militar, diplomatic, economic și nu în ultimul rând al alianțelor prin căsătorie) voievodul moldovean a arătat că avea în perspectivă recucerirea Constantinopolului și restaurarea prestigiului basileului bizantin. Fără să excludă colaborarea cu lumea catolică, dar dezamăgit adesea de aceasta și de ineficiența ei, Ștefan s-a gândit la posibilitatea unei solidarizări și acțiuni ortodoxe, o altfel de cruciadă, în fruntea căreia nu putea fi altcineva decât el însuși. 

Cruciada ortodoxă a fost misiunea pe care și-a asumat-o Ștefan cel Mare și pe care nu a putut-o duce niciodată până la capăt. Pe de altă parte cronicile vremii au remarcat modul specific în care domnitorul înțelegea să interpreteze evenimentele lumii. „Un cutremur, o ploaie de sânge, un incendiu” – reprezentau felul în care Dumnezeu îi arăta voievodului calea de urmat. Tot astfel, moartea unor colaboratori apropiați ori a unor membrii ai familiei sale reprezenta – după cum spune Grigore Ureche – „răspunsul altor semne” (Letopisețul Țării Moldovei). Chiar și sfârșitul vieții lui Ștefan a fost legat de dezlănțuirea stihiilor naturii, semn al slăbiciunii celui ce se pregătea să treacă la cele veșnice (Ștefan S. Gorovei/Maria Magdalena Székely – PRINCEPS OMNI LAUDE MAIOR. O istorie a lui Ștefan cel Mare).

În această hermeneutică, ridicarea a peste 40 de biserici și mănăstiri a fost o modalitate firească prin care, dincolo de jertfa de mulțumire ori de iertare, Ștefan cel Mare a răspuns semnelor primite de la Tatăl Ceresc. Eșecul proiectului său inițial a însemnat, cu siguranță, și el, un semn, o „lecție” de la Dumnezeu, la care voievodul a ținut să răspundă, înainte de mutarea la cele veșnice, ca unul care a înțeles deplin raportul dintre văzutele și nevăzutele războaie. Răspunsul său a rămas peste veacuri dincolo de cripta de la Putna, în ultimul său chivot, al împărtășaniei de veci: Mănăstirea Dobrovăț. 

Deși aflată relativ aproape de Iași, drumul către această așezare stranie este lung și nu odată pare fără de sfârșit. Kilometri întregi se merge prin inima codrului secular fără să întâlnești țipenie de om. Aburii grei ai dimineților de vară ce împânzesc frunzișul copacilor, te poartă parcă spre un tărâm misterios, inițiatic, asemeni „zonei” din faimosul film al lui Tarkovski, „Călăuza”. Un drum în care uiți de sine. La capătul lui, Dobrovățul, la rându-i uitat parcă de lume, îți apare dintr-o dată în fața ochilor, așezat într-o poiană care, în mare parte, își mai păstrează înfățișarea de altă-dată. Ajuns aici, de fiecare dată te întrebi, oare ce anume să-l fi determinat pe domnul de legendă „să fugă” printr-atâta adânc de codru de lume? 

Oare ce anume să-l fi îndemnat pe voievodul moldovean ca, înainte cu un an de moartea sa, la 27 aprilie 1503, să înceapă construirea unei biserici pentru chinovia de aici, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, după ce cu patru ani înainte, la 26 noiembrie 1499, se îngrijise, tot aici, de înzestrarea unei alteia ce avea hramul Schimbarea la Față? Acest „balans” nu poate fi câtuși de puțin întâmplător. Ziua Cincizecimii îmbrățișează două evenimente aparent fără vreo legătură între ele: Pogorârea Duhului Sfânt asupra adunării ucenicilor care îl așteptau, potrivit făgăduinței lui Hristos, dar și începutul vieții monastice în Biserica tocmai constituită. 

Coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii a fost punctul de plecare din care au izvorât puterile mărturisirii pentru Hristos, din Iudeea până la capătul pământului. Cât despre influența directă a acestei coborâri asupra credincioșilor înșiși, ea s-a manifestat sub forma unei schimbări radicale, în favoarea unei vieți comunitare între toți credincioșii, cu prețul funcționării familiilor lor la sânul Bisericii. Atunci s-au văzut persoane care se lepădau public de proprietățile lor în favoarea conducătorilor comunității, și-anume apostolii. Alții vindeau bunurile lor personale și le încredințau prețul. Consecința - sau poate chiar motivația profundă - a fost consacrarea întregii vieți în slujba Bisericii, atât în interior cât și în exterior. 

Au existat câteva voci care au încercat să acrediteze faptul că în ultimele luni de viață Ștefan cel Mare s-ar fi călugărit, primind ca monah numele de Simion. Tradiția monastică a Putnei, memoria ei, ca și dovezile istorice nu confirmă în nici un fel această presupunere. Ștefan cel Mare nu a îmbrăcat pe patul de moarte haina monahală, dar a înțeles adevărata dimensiune a raportului duhovnicesc dat de binomul monarh – monah. Între Împărăția care „nu este din lumea aceasta”, și lumea aceasta în care poți dobândi Împărăția. Cheia acestei relații subtile o vom afla într-un detaliu din pictura interioară a Dobrovățului, ce datează din vremea lui Petru Rareș și constituie, din punctul de vedere al unor cercetători (Sorin Ulea), cheia ascetică a întregului program al fresceleor exterioare de pe mănăstirile bucovinene. 

Clasicului tablou votiv în care îndeobște este înfățișat ctitorul oferind biserica spre Hristos, mijlocit fie de Maica Domnului, fie de sfântul ce dă hramul ctitoriei, îi este adăugată la Dobrovăț pe peretele alăturat, un tablou alternativ în care monahii schivnici, isihaștii, preiau în mâinile lor zidirea la poalele scării virtuților. La capătul suișului acestor trepte așteaptă cu brațele întinse Mântuitorul Hristos care, spune Sfântul Ioan Scărarul, autorul scrierii foarte populare în epocă „Scara”(„Leastvița”), „botezându-Se la 30 de ani, după vârsta văzută, a avut desăvârșita treaptă a treizecea, în scara cea înțelegătoare, adică, iubirea este Dumnezeu. Căruia I se cuvine cântarea, stăpânirea, întru Care este puterea, întru Care este, era și va fi pricina cea una a tuturor bunătăților în veacuri fără hotare.” 

Apartenența și fidelitatea noastră la oricare altă entitate în această lume – stat, națiune, familie, cultură sau orice altă valoare – nu rezistă decât în măsura în care aceasta nu contrazice și nu diminuează cu nimic apartenența (syntaxis) esențială – fidelitatea noastră față de Împărăția lui Dumnezeu. Față de loialitatea noastră cu privire la această Împărăție, nici o altă loialitate nu păstrează un caracter absolut, nici una nu poate pretinde de la noi ascultare necondiționată, nimeni nu este stăpânul vieții noastre. 

Asemeni unui Prospero ce se retrage la Milan „ca din trei gânduri unul să-l îndrepte înspre mormânt”, în ultimele sale zile Ștefan cel Mare își îndreaptă fiecare al treilea gând spre Dobrovăț, ultimul chivot. Raportul sănătos dintre teologie și politică, distincția dreaptă dintre planuri, dreapta înțelegere din apusul vieții.