De curând, Institutul „Elie Wiesel” a emis un comunicat de presă în care se menționa că „Valeriu Gafencu a fost membru activ al Mișcării Legionare, iar în timpul rebeliunii din ianuarie 1941 a incitat cu pistolul în mână, (sic!) elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de lovitură de stat. În 1941, după interzicerea Mișcării Legionare, a fost condamnat la închisoare pentru că a militat pentru reactivarea acestei mișcări fasciste”. Este un fals.

Studiind dosarul de la CNSAS al lui Valeriu Gafencu, am constatat că reprezentanții Institutului „Elie Wiesel” dezinformează publicul românesc, scornind povești cu pistoale și reactivarea mișcării „fasciste”.Trebuie spus că Valeriu Gafencu, student la Facultatea de Drept, în anul I, devenise șef al Frățiilor de Cruce din Iași la data de 19 ianuarie 1941, cu două zile înaintea declanșării evenimentelor care aveau să ducă la înlăturarea Mișcării Legionare din guvernul condus de Mareșalul Antonescu. În al doilea rând, membrii Frățiilor de Cruce din Iași nu aveau voie să poarte arme, conform unei directive primite de la comandamentul central al organizației, așa cum reiese din declarația lui Valeriu Gafencu. Deci, nu numai că Valeriu Gafencu și frații de cruce n-au purtat pistoale, dar nici măcăr nu aveau voie să le poarte! În altă ordine de idei, la Iași nu au avut loc conflicte între Armată și Mișcarea Legionară. Comandanții Armatei și liderii Mișcării Legionare au convenit ca protestele din 21-23 ianuarie 1941 să decurgă în mod pașnic. Fiind aproape de granița impusă de Uniunea Sovietică, care în iunie 1940 anexase Basarabia și Bucovina de Nord, ieșenii nu vroiau să dea prilejul Armatei Roșii să găsească vreun pretext de intervenție în spațiul românesc.

Nu este primul atac mincinos la adresa sfântului închisorilor. În anul 2013, într-o tentativă eșuată de dezonorare a lui Valeriu Gafencu, care devenise cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna, directorul Institutului Elie Wiesel, Alexandru Florian, afirma despre acesta că „în 1939 i se face proces, avea 17 ani, fiind minor nu se încheie acest proces, ca să spun pe scurt” (din discursul lui Alexandru Florian în cadrul ședinței publice a Consiliului Local Târgu Ocna, 30 mai 2013). Am demonstrat încă de atunci, pe baza documentelor de la CNSAS (pe care Alexandru Florian le invoca, vrând să dea greutate spuselor sale), că afirmația era una neadevărată. În Adresa nr. 970 din 5 mai 1939 (extrasă din Dosarul de anchetă nr. 23630, vol. 1), expediată de Tribunalul Militar Corp 4 Armată Liceului "Ion Creangă” din Bălți, este menționat că chestiunea privind pe elevul Valeriu Gafencu, „bănuit pentru activitate subversivă,a fost clasată, din lipsă de dovezi de culpabilitate” (vezi documentul 1).

De asemenea, am prezentat un alt document al Parchetului Militar al Tribunalului Militar Corp IV Armată, în care „NU se constată că elevul Valeriu Gafencu ar fi activat în mișcarea legionară după dizolvarea partidelor politice”. "Considerând că faptele ce se impută numitului elev nu încadrează vreun text penal și nici infracțiune la Legea pentru apărarea ordinei în stat. Pentru aceste motive suntem de părere ca prezenta chestiune să fie clasată” - cu rezoluția "se clasează", semnată de Comandantul Corpului 4 Armată (vezi documentul 2).

Referitor la poveștile cu pistoalele lui Valeriu Gafencu, îndrugate de Alexandru Florian în ședința amintită Consiliului Local Târgu Ocna și reluate în comunicatul Institutului Elie Wiesel din 26 februarie a.c., redăm un document al Curții Marțiale a C IV T - Parchetul Militar,extras din Dosarul nr. 1437/1941, privind pe Valeriu Gafencu ș.a,, în care se concluzionează: „În drept, deși numiții au activat în mișcarea legionară, din cercetările noastre nu s–a putut stabili că armele găsite în acel pod ar fi fost depozitate acolo de dânșii sau cu știința lor. Concluziuni: Suntem de părere că este cazul a se clasa dosarul privitor pe Valeriu Gafencu, Dumitru Octavian și Simionescu Neculai, din lipsă de indicii penale suficiente împotriva lor. Iași, 2 august 1941”. Documentul are rezoluția „se clasează"  (vezi documentele 3-4).

Basarabeanul Valeriu Gafencu activa din anul 1937 în Frățiile de Cruce din Bălți, fiind angajat în lupta împotriva bolșevismului. În 1940, Basarabia românească avea să fie ocupată de Armata Sovietică, ca o consecință a Pactului Ribbentrop-Molotov. Confruntați cu năvălirea hoardelor ruse, Valeriu și tatăl său reușesc să treacă Prutul în România mutilată. Ajunși în țară, spre surprinderea fiului, tatăl îl îmbrățișează și îi spune că se va întoarce înapoi în Basarabia ocupată: "Ce-ar zice toți frații noștri basarabeni, și cum mi-aș mai ridica ochii la cer, dacă și eu și alții ca mine, care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pământ am fugi din calea asupritorilor și n-am lua parte la suferința care ne așteaptă? Vor veni și vremuri mai bune, dar acum e nevoie de jertfă”. La scurt timp după întoarcerea în Basarabia, Vasile Gafencu a fost arestat și deportat de bolșevici la Arhanghelsk, dincolo de Cercul Polar, unde, după mai puțin de un an de zile, moare.

În declarația de anchetă a luiValeriu Gafencu, datată 10 martie 1941, acesta precizează scopul venirii sale în țara rămasă liberă: "Eu sunt basarabean, tatăl meu care a fost deputat în Sfatul Țării se află în închisoare, ca român e poate cel mai dârz dintre toți deputații închiși acolo, acestea nu sunt vorbe pe care vi le aruncă un student ce azi e cercetat, ci vi le declară un român ce și-a părăsit mama și trei surori rămase pe drumuri, tatăl în închisoare, pentru a veni în țara rămasă liberă și a lupta în libertate pentru desrobirea alor lui”.

Prezentăm fragmente relevante din declarația luiValeriu Gafencu, un act de onoare și demnitate națională a unui tânăr de 20 de ani, de o puritate și nevinovăție sufletească inegalabile.

Subsemnatul Valeriu Gafencu, student la Facultatea de Drept, anul I licență, domiciliat în str. Păcurari, nr. 9, declar următoarele:

La data de 19 ianuarie 1941 am luat comanda Frățiilor de Cruce din Iași.

(...) Scopul meu a fost de a forma atât cât îmi stă în putință elemente cât mai corecte și mai destoinice, deoarece din cauza relei îndrumări, făcută de oameni de rând, a ajuns ideea națională compromisă.

(...) Referitor la actele ilegale săvârșite în zilele de 21-23 ianuarie, declar următoarele:

Frățiile de Cruce din Iași n-aveau, din câte știu eu (căci așa aveam ordin), niciun fel de arme și aceasta din motivul că înainte de a prelua eu conducerea FDC-ului s-a primit o circulară de la comandament prin care toți frații de cruce nu aveau dreptul să poarte nicio armă, iar cele pe care le aveau până în acel timp, trebuiau să fie predate la centru.

Deci eu când am venit în această funcțiune FDC-ul primise acest ordin, care se executase de multă vreme.

(...) Eu, care în zilele de 19-23 ianuarie îndeplineam funcțiunea de șef al FDC-ului aici în Iași, n-am dat absolut niciun ordin prin care cineva să ia în primire de la vreo instituție sau alt loc, vreo armă, baionetă sau gloanțe.

(...) Deci eu n-am dat nicio dispozițiune de acest fel, așa că FDC-ul n-a avut nici un fel de armă despre care să știu eu, sau să fiu anunțat, câtuși de puțin.

(...) Eu n-am dat niciun ordin de ascundere a armelor, căci după cum reiese din cele de mai sus FDC-ul nu poseda arme, zic FDC-ul luat ca un corp, un tot.

Că poate diferiți elevi încadrați în FDC au avut și-au ascuns arme, aceasta au făcut-o fără voia mea, neanunțându-mă cu nimic, deci răspunderea și-o are numai el singur.

(...) Referitor la arme, declar deci că nimenea n-a primit din FDC vreun ordin de la mine.

Privitor la cele găsite în palatul Ligii Culturale, pot declara că eu n-am știut nimic de ele, n-am dat nicio dispozițiune câtuși de puțin privitoare la ascunderea unei arme sau altceva ilegal.

Părerea mea, căci nu pot să-mi explic proveniența lor, e că armele celea fie au fost ascunse însă atunci când a fost ordin pentru Frățiile de Cruce de a preda armele la comandament în urma împușcării prin imprudență a unor frați de cruce, fie că le-a pus cineva intenționat. Eu sunt cu totul străin de această situație căci niciodată n-am gândit măcar să săvârșesc un act de felul acesta.

Căci gândiți-vă și Dumneavoastră, că este absurd ca eu să comit sau să ordon săvârșirea unui asemenea act ce duce cum se vede azi, la cercetarea și acuzația a o mulțime de elevi minunați, care trași de mânecă chiar de o oficialitate, s-au încadrat în FDC pentru ca azi să tremure pentru un act cu totul străin de persoana mea.Eu sunt basarabean, tatăl meu care a fost deputat în Sfatul Țării se află în închisoare, ca român e poate cel mai dârz dintre toți deputații închiși acolo, acestea nu sunt vorbe pe care vi le aruncă un student ce azi e cercetat, ci vi le declară un român ce și-a părăsit mama și trei surori rămase pe drumuri, tatăl în închisoare, pentru a veni în țara rămasă liberă și a lupta în libertate pentru desrobirea alor lui.

Nu încerc să vă înduplec câtuși de puțin, deoarece am ferma credință că și Dumneavoastră simțiți și gândiți la fel. Eu am înțeles și înțeleg Mișc. Legionară altfel decât așa cum s-a prezentat în ceasurile din urmă.

E onoarea mea în joc prin cele ce vi le mărturisesc și prin mine e onoarea și cinstea familiei mele.

În încheiere declar:

Dacă au posedat sau ascuns arme unii băieți din FDC aceasta au făcut-o fără dispoziția, știrea sau consimțământul meu, așa că răspunderea și-o au ei.

Eu nu-i cunosc pe ei, după cum nu știu dacă sunt asemenea elemente. De aceea eu nu pot să declar ceva neadevărat.

Nici n-am avut măcar prilejul de a-i cunoaște, eu fiind în această funcțiune doar câteva zile, iar în Iași de-abia de anul acesta și trăindu-mi viața în rândurile studențimii. Ca o concluzie a tuturor cele expuse, deoarece cred că și Dumneavoastră urmăriți nu altceva decât binele băieților ce-au făcut parte din FDC vă rog din tot sufletul să-i scoateți din cauză pe elevii nevinovați căci sincer vă mărturisesc n-am urmărit prin această funcțiune decât binele Țării și al Neamului. Dacă-mi veți cerceta viața mea, așa cum apare în societate ca și cea intimă pe care de veți dori o veți cunoaște prin discuțiile pe care vreau să le am cu Dumneavoastră spre a lămuri aceste chestiuni, vă veți convinge că totul ce am declarat e adevărul și numai adevărul.

Valeriu Gafencu,

10 martie 1941

În noiembrie 1941, Gafencu este arestat și condamnat pentru organizarea unui „ritual legionar” în pădurea Breazu, de lângă Iași.Paul Miron, viitor profesor universitar la Freiburg, arestat în același lot cu Valeriu Gafencu, povestește că, de fapt, se întâlniseră pentru a-i face parastas unui foarte bun prieten de-al lui Valeriu, ofițer de stat major, sfârtecat în atentatul de la Odessa, în urma căruia a fost aruncat în aer comandamentul militar românesc. Astfel, pentru organizarea unei slujbe religioase, Gafencu este condamnat la 25 de ani de închisoare, iar Paul Miron, care avea doar 15 ani, primește și ele o condamnare la 5 ani.

Același Paul Miron aduce mărturie, în memoriile sale, de atitudinea compătimitoare a lui Valeriu Gafencu față de evrei: ”Ca să ajungem la Ploiești, unde am petrecut Crăciunul, am mers o săptămână cu duba atașată la tot feluri de trenuri, peste Botoșani, Cernăuți, Bacău, Mărășești și Buzău. Dacă n-ar fi fost cu noi Valeriu, care își asumase rolul de călăuză prin infern, cred că ne-am fi topit de disperare. În capitala Bucovinei, abia eliberată, grupe de evrei cu stea galbenă pe piept, curățau de zapadă strada pe care înainta convoiul nostru. "Uitați-vă la ei, săracii!”, spuse Gafencu, "vina lor e că s-au născut în alt neam, motiv de a fi prigoniți…” Și le facu prietenește un semn cu mâna. Dar oamenii aceia, condamnați și ei, îl blestemară; unul îl scuipă: "Criminalule, ajungă-te juvățul!” (Paul Miron – Măsura urmelor, Editura Marineasa, Timișoara, 2000). În aceeași lucrare, Paul Miron arăta modul în care Valeriu Gafencu a luat apărarea unui rabin, care a fost tâlhărit în trenul care îi transporta spre închisoare: „În drum spre Ploiești, la Bacău, a fost împins în compartiment un rabin în vârstă, cu perciuni sclipitor de albi. Imediat, hoții l-au descălțat de ghete (erau de calitate bună) și i-au confiscat un sac plin doldora de alimente. Bietul bătrân se apăra cum putea, când un vlăjgan încerca să-l dezbrace de palton. Îi pusese mâna în gât, îl sufoca. Niciodată nu mi-am putut închipui că cineva poate fi mai aprins de mânie, cum a țipat Valeriu la acel răufăcător: "Lasă-l!” Rabinul leșinase. Când și-a revenit, i-am făcut loc între noi, pe bancă. A poruncit să i se dea sacul și ghetele înapoi. Și lucrul ciudat, brutele acelea atât de independente, l-au ascultat. A mai mârâit unul: "Nu vedeți că e un jidan puturos? Ăsta nu mai are multe zile de trăit!” – "E om și el ca noi!”, replică Valeriu de se făcu tăcere. Rabinul ne-a povestit ce făcuse. Montase un bec în coșul unei case, ca să semnalizeze avioanelor inamice poziția orașului, faptă pasibilă de o pedeapsă grea. "Domnule, mi-ai salvat viața! Dar nu stiu dacă mi-ai făcut un bine”. N-am înțeles tot ce a spus Valeriu, dar am reținut că-i vorbea despre demnitatea morții. Mi-aduc aminte pâna azi, îi aud vorbele șoptite în horăitul hoților adormiți, mai simt în nări duhoarea dospită a trupurilor lor chinuite”.

Încununarea acestor atitudini și fapte creștinești avea să se producă în Penitenciarul-Spital de la Târgu Ocna, rezervat deținuților politici bolnavi de tuberculoză. Conform mai multor mărturii ale fraților de suferință închiși alături de el, Valeriu Gafencu a cedat streptomicina salvatoare, primită de la un camarad, pastorului evreu Richard Wurmbrand. Deși a „uitat” să menționeze această faptă în memoriile sale, pastorul Wurmbrand avea să mărturisească că Valeriu Gafencu „avea oroare de antisemitism”. Mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu spunea că „prin gestul acesta, Valeriu Gafencu a dovedit odată pentru totdeauna că este un om al Cetății lui Dumnezeu, al cetății universale. Cine poate să-i conteste acest gest, care este un gest valabil în eternitate?”. Și totuși, iată că se găsesc „dușmani ai omului” (cum i-a numit Vintilă Horia, un alt intelectual de vârf, și el aflat pe „lista neagră” a Institutului „Elie Wiesel”), care continuă acțiunea bolșevică de prigonire a vârfurilor culturii românești interbelice și a sfinților din închisorile comuniste (în comunicatul institutului cu pricina Valeriu Gafencu este catalogat ca fiind așa zis „sfânt al închisorilor”).Menționăm că titlul de sfânt al închisorilor i-a fost dat de un evreu recunoscător, Părintele Nicolae Steinhardt, convertit la ortodoxie în temniță bolșevică de la Jilava.

În final, nu putem să nu ne întrebăm: cine dorește să stârnească antisemitism în România și cui folosește? Se dorește un proces prin care se regizează din nou condamnarea poporului român, după mecanismele descrise de Traian Golea, un reputat cunoscător al subversiunii comuniste?

Mecanismele reinventării „antisemitismului” din România, așa cum au fost descifrate de luptătorul anticomunist Traian Golea. Se repetă povestea?