Ceva nu este în regulă în Ungaria. Pentru cine a călătorit în timpul campaniei electorale prin capitala maghiară sau de la Budapesta la Viena, panourile cu George Soros, într-o manieră aproape interbelică, atârnând pe poduri și flancând autostrada, erau frisonante și neverosimile. Te proiectau în alt timp și în altă atmosferă politică, scrie Dan Dungaciu, Directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C.Brătianu", al Academiei Române, în Adevărul. El atrage atenția că în prezent, „cuvântul de ordine la București, la Târgu Mureș sau la Cluj Napoca trebuie să fie cumpătarea” întrucât „am intrat într-o logică periculoasă a discursului maghiar și a sporirii iresponsabile a prezenței Ungariei în Transilvania”.
„Ceva nu este în regulă în Ungaria. Pentru cine a călătorit în timpul campaniei electorale prin capitala maghiară sau de la Budapesta la Viena, panourile cu George Soros, într-o manieră aproape interbelică, atârnând pe poduri și flancând autostrada, erau frisonante și neverosimile. Te proiectau în alt timp și în altă atmosferă politică...
Pragmatism sau patologie? Ceea ce s-a petrecut în alegerile parlamentare nu a fost o întâmplare. Recenta campanie anti-UE în care protagoniștii sunt, de data asta, George Soros și președintele Comisiei Jean Claude Junker, te lasă iarăși perplex. Narațiunea „suporterilor rezonabili” ai lui Viktor Orban, respectiv cei care îl justifică/explică pe liderul maghiar și scorul lui electoral prin apel la eficiența incontestabilă a guvernului și pragmatismul alegătorilor – care au votat rațional o guvernare care a livrat eficace - pălește în fața acestor realități. Dacă totul e pragmatic și rezonabil în Ungaria, de ce ai nevoie de Soros? De ce e nevoie să declanșezi o campanie mediatică la nivel (inter)național cu un asemenea conținut? Cui folosește acest discurs al victimizării și al luptei cu „oculta mondială” care niciodată, se pare, nu are altceva mai bun de făcut decât să lupte împotriva Ungariei? Și, mai ales, cum se face că protestele față de aceste inițiative sunt aproape palide în țara vecină?
Să ne înțelegem. Aici nu e vorba despre inocența sau vina lui George Soros. E vorba despre un stil politic, de o atitudine a Budapestei, de linii roșii sau nivel de rezistență/acceptare civică din partea unei populații care pare că își pierde anticorpii la extremism. Vă imaginați, totuși, așa ceva, la București sau în România? Inclusiv expulzarea dintr-un stat UE și NATO a unei universități americane? Evident, nu. Și aici apare marea interogație legată de Ungaria și încotro se îndreaptă acest stat vecin cu România. Până unde este dispusă să meargă? Excepționalismul unguresc al suferinței – „dreptul suferind” Ungaria suferă!... Dincolo de scandalul campaniilor de presă sau de țintele de pe panouri, tonalitatea discursului public este și ea îngrijorătoare. Ungaria lui Viktor Orban a dus la apogeu un discurs deloc nou, interbelic, dar relansat urgent după căderea comunismului. Este discursul anilor 90, al faimosului „guvern de istorici”, în care șeful guvernului se identifica drept premierul a 15 milioane de unguri. Că ungurii nu sunt 15 milioane nici dacă îi numeri precum Pristanda steagurile, e altceva. Mesajul era important: premierul de la Budapesta este premierul ungurilor, fie și „în spirit”, oriunde s-ar afla ei. Dar prin comparație cu ceea ce se petrece azi, „guvernul de istorici” este un produs de bibliotecă. Ingenuu. Discursul suferinței maghiare și proiectul revanșei au ajuns în epoca Orban la apogeu. Cu trei ani înainte de Trianon, Budapesta și-a exhibat toate „rănile” arogându-și, oficial și exclusiv, prin șeful de cabinet al premierului, dreptul unic la suferință: „Este timpul ca vecinii noștri și liderii Europei să recunoască și să-și adapteze politicile în consecință: națiunea maghiară este victima tratatului de la Trianon... Națiunea maghiară ar trebui să primească, dacă nu o reparație materială, cel puțin repararea morală a celei mai mari nedreptăți din istoria lumii” , scrie Dan Dungaciu.
”Câte Ungarii pentru maghiarii din Transilvania? Există în Transilvania o admirație, tacită sau explicit, față de Budapesta. Și nu e deloc nefiresc. Dar este vorba aici, implicit, de Budapesta istorică, imperială, despre Mitteleuropa fastuoasă, habsburgică, a culturii evreiești sofisticate și aristocratică, a superiorității de civilizație, nu neapărat de rasă sau de etnie. Pentru mulți, foarte mulți unguri din Transilvania, ca pentru mulți români, de altfel, asta însemna Budapesta – prin extensie, Ungaria. Și nu e nefiresc să fie așa. Doar că astăzi suntem în cu totul alt registru. Ungaria lui Viktor Orban este complet opusul acelei Ungarii. Proiectul lui e altceva decât Ungaria din cărțile despre Mitteleuropa. Orban nu este produsul nici cultural nici mental al Budapestei, al urbanității și tradițiilor ei. Orban nu iubește Imperiul, decât dimensiunea lui etnicistă și rasistă (care au existat și ele, indiscutabil). Ca tipar și extracție, este un personaj de provincie, crescut cu cheia la gât în vremea gulaș-comunismului maghiar, departe de Budapesta, și fără mari valențe culturale sau fără respect pentru acest tip de îndeletniciri. Interesul lui pentru Imperiu este, cum spuneam, strict pe dimensiunea națională (maghiară).
Viktor Orban a jucat fotbal pe maidan, nu golf, nici măcar tenis (dacă ar fi să vorbim despre ierarhii „aristocrate” ale sportului). El și grupul său de prieteni, același de vreo 30 de ani, cu mici excepții, sunt expresia acelei Ungarii, crescute în afara – dacă nu în Opoziție – cu Budapesta, o Ungarie vitală, patriotică și etnicistă, chiar „turanică”, nereligioasă și ostentativ anti-aristocratică – convertirea recentă a protestantului Orban la catolicism sau la „aristocrație” are mai degrabă aerul unui exercițiu de putere și de „forme”, nu de conținut. Aceea Ungarie este cea care acum a irupt pe scenă în spatele liderului de la Budapesta. Și aceasta este explicația că singurul fief electoral pe care nu îl are liderul FIDESZ este tocmai capitala. Iar bătălia lui cu Universitatea Central Europeană (CEU) este inclusiv confirmarea profilului său spiritual, cultural și politic: o bătălie cu ideile culturale universaliste și cu academos-ul „gomos”, sofisticat, și vorbitor de limbi străine pe care Orban, în realitate, îl abhoră. Pe cale de consecință, ca cineva care crede că poate controla totul, vrea că îl aducă la ordine, așa cum face și cu istoria sau istoriografia maghiară, devenite astăzi unelte de stat. Schematismul acesta s-a extins și la relația cu maghiarii din jurul Ungariei, care trebuie și ei, înainte de a fi „acreditați”, respectiv acceptați și finanțați, să arate, să scrie, să vorbească în consecință. Să se subordoneze adică lui Viktor Orban și planurilor sale. Despre asta e vorba, până la urmă. Asociațiile maghiarilor, inclusiv UDMR, trebuie să devină filiale al FIDESZ-ului de la Budapesta. Sau să piară”, susține profesorul Dungaciu.
Articolul integral poate fi citit AICI.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Domnul Dungaciu uită că același discurs l-au avut ungurii și în 1956. Când noi ne torturam elita interbelică prin închisori, ei au ieși în fața tancurilor sovietice pentru a cere libertate. Ca și la polonezi, o națiune care se afirmă poate fi înfrântă dar nu anulată.
Națiunea maghiară este vie, mai vie ca oricând. Și nu poți să dai afară CEU al lui Soros dar să nu pretinzi Ardealul. Cele două atitudini izvorăsc din aceeași sursă: naționalismul.
”Există în Transilvania o admirație, tacită sau explicit, față de Budapesta. Și nu e deloc nefiresc. Dar este vorba aici, implicit, de Budapesta istorică, imperială, despre Mitteleuropa fastuoasă, habsburgică, a culturii evreiești sofisticate și aristocratică, a superiorității de civilizație, nu neapărat de rasă sau de etnie”.
Aceeași admirație ar putea-o invoca și basarabenii față de marea cultură petersburgheză, imperială, sofisticată, ortodoxă. Dar domnul Dungaciu susține naționalismul etnic în Basarabia și cosmopolitismul european în Ardeal. Cam astea sunt limitele ”verticalității” românești. Trist.
Domnul Dungaciu uită că același discurs l-au avut ungurii și în 1956. Când noi ne torturam elita interbelică prin închisori, ei au ieși în fața tancurilor sovietice pentru a cere libertate. Ca și la polonezi, o națiune care se afirmă poate fi înfrântă dar nu anulată.
Națiunea maghiară este vie, mai vie ca oricând. Și nu poți să dai afară CEU al lui Soros dar să nu pretinzi Ardealul. Cele două atitudini izvorăsc din aceeași sursă: naționalismul.
”Există în Transilvania o admirație, tacită sau explicit, față de Budapesta. Și nu e deloc nefiresc. Dar este vorba aici, implicit, de Budapesta istorică, imperială, despre Mitteleuropa fastuoasă, habsburgică, a culturii evreiești sofisticate și aristocratică, a superiorității de civilizație, nu neapărat de rasă sau de etnie”.
Aceeași admirație ar putea-o invoca și basarabenii față de marea cultură petersburgheză, imperială, sofisticată, ortodoxă. Dar domnul Dungaciu susține naționalismul etnic în Basarabia și cosmopolitismul european în Ardeal. Cam astea sunt limitele ”verticalității” românești. Trist.
Noi, românii, avem elite oportuniste. Observăm și la oameni integri și care își iubesc țara, ca domnul Dungaciu. O fi rodul experienței noastre istorice, Dumnezeu știe. Dar ne-a costat cumplit oportunismul. Salvăm structura politică, aparatul statal, și moare poporul în matricea sa identitară.