Preotul Vasile Țepordei s-a născut la 5 februarie 1908, în sudul
Basarabiei. După ce a absolvit ca premiant Facultatea de Teologie din
Chișinău, s-a dedicat învățământului, funcționând la licee de tradiție
din oraș. A editat și condus revistele "Raza” (studiu PDF aici) și „Basarabia” (foto) și a publicat mai multe cărți. Deși a fost chinuit în Gulagaul sovietic și persecutat mai bine de o jumătate de viață, Dumnezeu l-a ținut ca să scrie până în ultima clipă a vieții sale, la 94 de ani.
„În inima mea Basarabia este ca o a doua inimă.” - spunea Părintele.
„În cuvântul cucerniciei sale de până în 1940, s-a simțit ca la nimeni altul durerea basarabeanului supus rusificării și comunismului, precum și atitudinea fermă împotriva acestor nenorociri. În 1940, s-a refugiat la București, repatriindu-se la Chișinău în anul următor, pentru ca în 1944, sub presiunea trupelor de ocupație sovietice, să ia din nou calea pribegiei spre București, unde avea să slujească în calitate de preot la Biserica Mărcuța, după un scurt popas în Parohia Islaz.
Între 1944 și 1948, a fost continuu hărțuit și interogat de
Securitate, sub presiunea sovieticilor, pentru ca în cele din urmă să
fie arestat și predat trupelor de ocupație rusești, judecat de
Tribunalul Militar din Constanța, condamnat la muncă silnică pe viață și
trimis în lagărul de la Vorcuta, dincolo de Cercul Polar.”, se amintește în Ziarul Lumina.
Mai jos, mărturiile unui alt pătimitor din Gulagul sovietic, Nicu Popescu - Vorkuta:
Preotul Vasile Țepordei era originar din Basarabia, comuna Cârpești, județul Cahul. Neam de răzeși, din timpul lui Ștefan cel Mare.
După terminarea seminarului din Chișinău, a absolvit Facultatea de Teologie din același oraș, dar nu s-a preoțit imediat, ci a făcut misionarism în gazetărie, întreținând vie flacăra românismului, față de intențiile Moscovei de a deznaționaliza românii din Basarabia. După răpirea Basarabiei din 1941, preotul Țepordei s-a refugiat cu familia în București, unde, mai târziu, a fost arestat și trecut prin toate compartimentele Securității comuniste din București.
În cele din urmă a fost predat rușilor și dus la Constanța. Aici, anchetatorii au încercat să-i smulgă prin forță și amenințări, cetățenia română, dar fără rezultat. I s-a adus în cele din urmă un maldăr de ziare, ”Basarabia” și ”Raza”, proprietatea preotului Țepordei, cu toate articolele scrise de dânsul, ce ponegreau personalitatea lui Stalin. Crezând anchetatorii că prin aceste dovezi au reușit să-i slăbească propriile sale convingeri, i-au propus să accepte, în schimbul eliberării, să fie martor al acuzării într-un lot cu vreo trei sute de nume, printre care erau și foști deputați din ”Sfatul Țării”, care votaseră Unirea în anul 1918. Refuzând și această ultimă încercare de compromis, în luna iunie a anului 1949, a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică, în lagărele sovietice. În luna octombrie 1949, toți cei reținuți de NKVD în orașul Constanța au fost urcați în vagoane de marfă și transportați la Ungheni, de unde au luat drumul Siberiei. (...)
Aici, i-a venit în ajutor steaua vieții sale, printr-o doctoriță rusoaică, fiică de preot, care, văzându-l îmbrăcat în rasă preoțească, l-a obligat mai întâi să jure că nu va divulga secretul, mărturisindu-i că ea a trecut cu armata sovietică prin multe orașe din România, de care s-a îndrăgostit foarte mult.
Pentru aceste motive, i-a făcut cunoscut că vrea să-i salveze viața internându-l în infirmeria închisorii, dându-i îngrijiri medicale. Tot această doctoriță l-a îndemnat să scrie de acolo din închisoare, în Basarabia, dacă are cunoștințe, și să ceară să i se trimită colete poștale, pe care le-a și primit. Astfel și-a salvat omul viața. Pentru diferite boli, ticluite de această doctoriță, preotul Țepordei a stat în închisoare până la 1 martie 1950, când a fost transportat spre Sferdlovsk, dincolo de Urali, în localitatea Azanca, unde începe un alt capitol tragic al vieții sale.
Aici a făcut cunoștință cu cea mai întinsă pădure de pe glob, taigaua siberiană. În acest lagăr, la fel cu celelalte lagăre din URSS, se muncea în condiții inumane, de exterminare, la tăiat copaci, cu norme greu de realizat.
După o oarecare vechime în lagăr, un brigadier care-l verificase fără știrea lui, i-a acordat încredere și la condus, într-una din zile, departe, în mijlocul pădurii, prin locuri greu accesibile. I-a arătat o groapă comună, acoperită cu un strat subțire de frunze putrede, unde zăceau scheletele a cinci sute de ucraineni, care au refuzat colectivizarea. (...)
Părintele Țepordei a trăit în acest lagăr până în luna iunie 1950, când a fost îmbrăcat în haine absolut noi, din cap până în picioare, pe motiv de repatriere. Numai că trenul a greșit intenționat adresa și, în loc să ajungă în România, a ajuns la Vorkuta, în lagărul minei de cărbuni nr. 29. Aici, pe un ger de -35 grade Celsius, a folosit experiența pe care o căpătase și cum a intrat pe poarta lagărului, a întrebat dacă în acel lagăr se află români.
Nicu Popescu Vorkuta - Crez și adevăr, București, 2009, p. 216-218 (FericițiCeiPrigoniți / Mărturisitorii)
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.