Probabil cea mai uriașă pericopă din Evanghelii, cea care mă fascinează până la lacrimi, e scena călătoriei spre Emaus.

Doi ucenici, Cleopa și Luca, merg la un sat numit Emaus, în după amiaza duminicii Învierii Domnului. Erau îngreuiați de durerea pierderii Învățătorului lor. Văzuseră Crucea grea pe care murise Mântuitorul, simțiseră piroanele în inimile lor, simțeau în nări mirosul de sânge, îi ardeau lacrimile care le-au curs din ochi.

Simțiseră durerea uriașă a Celui ce desființa durerile celor bolnavi, auziseră hulele cumplite către Cel ce făcuse surzii să audă. Priviseră neputincioși cum și-a dat sufletul Rabbi, L-au văzut murind pe Cel ce striga morții din groapă și le da viață. Erau descumpăniți, speriați, îngroziți. Împărăția vieții și a iubirii pe care o predicase în mii de feluri Iisus se prăbușise pe Golgota. Toată bucuria miilor de vindecări se cufundase în noroiul adânc de la poalele Crucii.

Cu capetele spre pământ, ucenicii mergeau pironiți de durere, cu gândul la Mântuitorul lor mort. Ei bine, atunci când te gândești la Dumnezeu, Dumnezeu nu numai că se gândește la tine, ci este acolo, lângă tine, Îl poți atinge, Îl poți respira, ca pe o minune de viață. ” Pe când vorbeau și căutau lămuriri, Însuși Iisus mergea împreună cu ei”. Ce forță mai mare decât lumea aceasta le fereca pleoapele ca să nu explodeze de lacrimile recunoașterii Celui pe care Îl jeleau ?

Căutau lămuriri. Lângă ei era Însuși Focul care-i va lămuri arzând în ei întunericul căderii. Străinul umil care mergea lângă ei era Învățătorul veacurilor, Magistrul infinit, Izvorul tuturor ideilor geniale din univers, Biblioteca nesfârșită a iubirii, Logosul veșnic al Tatălui, Creatorul galaxiilor în uimire.

Câtă delicatețe, câtă duioșie, simțire și finețe infinită are acest Străin! „Ce sunt cuvintele pe care le schimbați între voi, și pentru ce sunteți triști?”

Mintea cea infinită a universului știa toată viața și veșnicia lor, știa cum vor muri, toate șoaptele vieții lor, Îl durea tristețea lor, Îl ardea cumplit suferința fiecărui suflet al acestei lumi.

Cleopa zice mofluz: „Tu singur ești străin în Ierusalim și n-ai aflat cele întâmplate în El în aceste zile?” Da, amin, El e Străinul, care într-ale Sale a venit și ai Săi nu L-au primit. Împărăția Lui nu este din lumea aceasta, El a plămădit fiecare suflet de om, dar nimeni nu-l recunoaște, deși a fost acolo, în Taina pântecelui fiecărei mame, în ochii înecați de uimire ai fiecărui prunc nenăscut. A suflat viață în gura fiecărui bebeluș scos din apele baptismale, profetice ale uterului, în primul scâncet de viață.

Nimeni nu-L mai știe, deși a pus minte și ochi și inimă și personalitate, unice la fiecare. Îl privesc cu indiferență pe Cel ce i-a iubit mai întâi. El i-a sărutat pe universul lor cerebral și a pecetluit Fața Sa, Chipul Său în fiecare dintre ei. „A devenit ca mine ca să pot să-l primesc, și fața mea a luat, ca să nu-mi mai întorc fața de la El” (Odele lui Solomon).

Săracii ucenici… Ce relatare penibilă despre Moartea Celui ce a sfărâmat iadurile ferecate cu foc veșnic. „Noi însă nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel…”

În fața prostiei, Înțelepciunea veșnică a lui Dumnezeu fulgeră lumină: „O, nepricepuților și zăbavnicilor cu inima, ca să credeți toate câte au grăit proorocii! Nu trebuia oare Hristos să sufere acestea și să intre în slava Lui? Și începând de la Moise și de la toți proorocii le-a tâlcuit lor toate Scripturile cele despre El.

Cel mai mare curs de teologie al veacurilor! Profesorul cel veșnic vorbește despre Sine. Toate milioanele de cărți ale lumii spun mai puțin, în nimicnicia lor, decât rostește Gura cea infinită și dulce a Logosului. Mințile lor mici se zbat să cuprindă giganticele sensuri ale istoriei, tâlcuite de Veșnicia Însăși. Psalmii, proorociile, cântările Vechiului Legământ se apropie sfios și-și dăruiesc noima.

Cel mai mare curs de teologie al veacurilor.

Însă se apropie Emausul. Satul vine tiptil spre ei, sorii și planetele se învârt în jurul Centrului necreat al creației. Aici vine versetul care străpunge inima. „El se făcea că merge mai departe”. E toată tragedia veacurilor, miliardele de morți ai istoriei, toată suferința infinită a unui Dumnezeu bătut, schingiuit, scuipat, crucificat, omorât, de cei pe care i-a iubit până în sfârșit. E discreția uriașă a Ziditorului refuzat de zidirile ce viermuiesc pe pământ.

Știți ce s-ar fi intamplat dacă ar fi zis politicos: ok, sănătate? Și-ar fi ratat veșnicia. Lumina vieții lor s-ar fi îndepărtat plângând și nu L-ar mai fi văzut niciodată. O clipă din viața lor mai importantă decât viața însăși.

Cel mai mare curs de teologie al veacurilor nu e de ajuns pentru a-L recunoaște pe Cel care ți-a dat viață. Toate doctoratele istoriei nu valorează cât o firmitură din Trupul Lui euharistic, care e Trupul întreg.

Dar ucenicii sunt înlănțuiți de uimirea de a asculta Dumnezeirea. Ardea în ei inima, când Focul Însuși le lămurea ființa cu lumină. Dar mâna atotputernică le ținea streașină la ochi. Și stăruie ca El să intre. S-a plecat ziua. E seară în istorie. Rațiunile lumii s-au zdrobit de Rațiunea veșnică. S-a petrecut esențialul lumii: Învierea.

Iar în casă, oaspetele umil devine Stăpânul, căci frânge pâinea, adică pe Sine, și se ascunde minunat în Pâine, devenind Euharistia minunată a istoriei. Și ochii lor se deschid, și universul de idei pe care-l înfulecaseră pe nemestecate capătă sens veșnic. Și Îl recunosc: străinul e mai apropiat decât inima lor, Euharistia e examenul suprem de recunoaștere a lui Dumnezeu. Nu-L mai privesc, ci Îl primesc, se hrănesc plângând cu Ființa Lui, El devine interior lor, adâncul de taină și de iubire al vieții lor. De aici curge minunea luminoasă numită Evanghelia lui Luca, gentilă ca o picătură de lacrimă izvorătă de ochii unui Prunc care e Dumnezeu.

E târziu peste lume. E seară în istorie. În genunchi vă rog: întoarceți-vă la Dumnezeu!