"Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu."
(Luca 18, 19)
Plecând de la cuvintele Mântuitorului voi încerca să explic noțiunea asta de "bun", care ca multe alte interpretări este înțeleasă rău și strâmb...
După cum se exprima și Păr. Arsenie Boca:
"În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă"; înțelegem de aici că referențialul valoric și principial nu este mintea noastră nedesăvârșită, plină de arbitrar ori cunoașterea noastră parțială, incompletă, fragmentară...
Percepțiile noastre sunt adesea subiective și relative, lucru care se întâmplă și pentru că reducem totul sau expertizăm realitatea după măsură noastră. Atâta doar că nu omul este măsura lucrurilor, ci Hristos dă măsură lucrurilor; El este etalonul după care facem judecăți și măsurători, metronomul evanghelic...
Auzim în gura multora : "acela e bun" sau "acela e rău", tot felul de etichetări după judecățile noastre strâmbe...
Nu ai auzit ce a spus Domnul: "Bun e doar Dumnezeu" sau "Voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri..."(Matei 7, 11)
Unii au mai multe virtuți, mai multe fapte bune, dar nimeni nu este lipsit de răutate și de stricăciune...
De aici plecăm, cu smerenia acestei constatări, că toți greșim, că toți suntem păcătoși. Această constatare nu este un argument pentru a ne judeca unii pe alții și nici pentru a ne descuraja pe drumul de a deveni mai buni...
Dacă îi vezi pe toți mai buni ca tine și nu mai răi este un pas uriaș spre îmbunătățire...
Dar să-i împărți în buni și răi sau să-i vezi doar răi nu-i bine... Cum nu-i în regulă să nu vezi calități, daruri, virtuți, lucrări bune și în cei care ți se par ție "răi"; e mare orbire și foarte nedrept și greșit lucru...
Înțelegem magnetismul afinităților elective atunci când ne alegem anturajul, prietenii, modelele, idolii, dar: Deschide ochii, omule! Binele, Adevărul și Frumosul sunt pretutindenea...
Bunătatea nu-i o chestiune care se percepe emoțional: e bun pentru că-mi place mie sau pentru că mă laudă sau pentru că mă apreciază sau pentru că îmi este prieten, ucenic, companion sau mai rău, pentru că e lingușitor cu mine... Iar ăla e rău pentru că mă critică...
Bunătatea nu stă în simpatii, în amiciții consumate la un șpriț, în rezonanțe conversaționale, în percepții și superficialități de conjunctură, în prietenii de interes, în parti-pris, cum nici răutatea nu stă în dezacorduri, polemici de idei, nepotriviri de caracter, de crezuri, de mentalități...
Astea-s chestiuni subiective, iar bunătatea este o realitate obiectivă, anume poți să spui despre cineva că este bun, în primul rând dacă-l cunoști personal și dacă e dovedit a fi un om virtuos, cu calități morale, civice, dacă e și un bun creștin, un familist, un credincios al Bisericii, cu un suflet milostiv, cu o viață frumoasă, cu fapte bune, cu comportament frumos, cu gândire și trăire virtuoasă, pline de adevăr, de dreptate, de virtute...
Bun trebuie să fii pe de-a-ntregul, nu doar la un capitol a tot ceea ce înseamnă persoana, personalitatea și lucrarea ei; trebuie să le ai în vedere pe toate, excelența cuprinde multe aspecte, inclusiv caracterul. Un om fără caracter și mediocru la majoritatea capitolelor care definesc omul, nu poate fi bun doar pentru că excelează într-o singură direcție sau pentru că ți-a făcut cândva un serviciu... Sau nu este rău altul pe de-a-ntregul pentru a greșit într-o chestiune care te-a dezamăgit pe tine la un moment dat...
Bunătatea, virtutea, în general, se recepționează profund, obiectiv, în adevăr, nu emoțional, după senzații și sensibilități relative, subiective, strict personale ...
Asta-i o măsură de virtute desăvârșită: să vezi un bine și la cel "rău" și la vrăjmaș și la cel pe care nu-l iubești sau nu-ți place...
Așa se menține obiectivitatea, când poți să depășești percepțiile de natură subiectivă în expertizarea stării de bun, de virtuos, de valoros ...
De câte ori Mântuitorul a fost în contrasens cu gloata ucigașă, cu judecata mârșavă, cu fariseismul asasin...
Ne amintim de femeia desfrânată, de cea prinsă în adulter, de samarineancă, de vameșul Zaheu, de tâlharul de-a dreapta...Domnul a văzut ceva bun în fiecare, pentru că Dumnezeu sondează adâncimi, nu superficialități...
El nu acționează cu pripă isterică, El nu osândește, ci mântuiește și nu strigă ca omul turbat de mânie și ură: e vinovat!
Tu, omule, spui că acela "e bun" sau că lucrul lui cutare "e rău" ... De unde știi că este așa? După ce criterii dai sentințe definitive? Cum poți să fii atât de categoric în chestiuni atât de relative?
Alții spun exact pe dos față de cum te pronunți tu... Care se înșeală? Bineînțeles că tu nu te înșeli niciodată. Părerile tale, percepțiile tale subiective sunt bătute în cuie, nestrămutate...
Ai făcut tu, om păcătos, judecată în locul lui Dumnezeu, deși a Lui este a răsplăti binele sau răul...
De aceea, cea mai infamă încăpățânare a omului, este să rămână nestrămutat în fața evidențelor care îl contrazic...
Din acest motiv spune Domnul: "Voi, răi fiind..." și că: " Nimeni nu este bun decât Dumnezeu..."
Multă osândă și vină își ia omul din aceea că osândește cu nedreptate pe altul, că dușmănește fără pricină...
Care-i semnul că dușmănește pe altul?
Că nu poate să-i dea dreptate când are dreptate, să-i recunoască un merit, un adevăr, să-i admire virtutea, darul, talentul, valoarea, lucrarea bună pe care o face...
Una este să corectezi punctual, să îndreptezi greșeli la cineva care este într-o eroare la un moment dat, alta-i să-l defaimi, să-l osândești, să-l disprețuiești, să nu-l mai iubești pe om pentru tot restul timpului...Răutatea s-a mutat la tine, în acest caz...când ai ceva cu omul, nu doar cu greșeala lui...
A îndrepta, a corecta, a aduce pe calea dreaptă un rătăcit, e un lucru virtuos, nu e răutate acest demers, ci faptă bună...dar să rămâi dușmănos este semnul cel mai clar al răutății...
Corecția poți să o faci ca preot cu fiii tăi duhovnicești, ca profesor cu elevii tăi, ca mentor cu discipolii tăi, ca părinte cu proprii tăi copii; aici e datorie, e chemare, e responsabilitate; edifiere efectuată în particular, prin lucrare directă și în general, prin lucrare indirectă...
Dar să te afli în treabă, câtă vreme ești netocmit, gol și nevirtuos și să purcezi "prin ograda altuia" a face curățenie, când la tine este necurăție, e reprobabil și necuviincios...
Să-i spui unuia de "igienă", "când tu puți", e fariseism...
Să-l cerți pe altul de vreo răutate care se găsește și la tine, e fățărnicie...
Cum ai să vezi curat lumea, omul, dușmăniind cu dușmănie, prin ochii orbi ai invidiei?
Pune mâna pe mătură, vezi-ți de ogradă, strunește-ți "carul cu boi", scoate-ți otrava, curăță blidul, nu-ți mai vărui mormântul, fă plugăria sufletului, arde iarba cea rea... și după o vreme te vei trezi în Rai, sub o rază de Soare, cu o "adiere de vânt lin" ce-ți va îndulci inima așa cum n-ai mai simțit vreodată în "iadul celorlalți" pe unde-ai umblat, rătăcind Calea, gândul, sufletul...
PS:
Deci ce este bun?
Bun este lucrul făcut cu bunătate, cu credință, spre binele omului, lucrare care trebuie să conțină atributele lui Dumnezeu: să fie în Adevăr, să fie un Bine bine făcut, să fie cu Dreptate, să fie Frumos, să fie spre îndreptare, spre înțelepțire, spre mântuirea omului.
Bun este iarăși orice lucru pentru care există temei și încredințare în Sfintele Scripturi și în Sf. Părinți...
Bun este, de asemenea, omul care nu prihănește pe nimeni, nu nedreptățește pe nimeni, ci face bine tuturor...
Ce nu este bun?
Tot lucrul care se face din mândrie, din răutate, din slavă deșartă, din invidie, din răzbunare, cu iubire egoistă de sine, cu scop rău, cu intenție rea, cu patimă, cu dușmănie, cu minciună, cu viclenie, cu fățărnicie, cu ambiție păcătoasă, cu călcare de poruncă și lipsă de dragoste, împotriva lui Dumnezeu, împotriva omului, împotriva Binelui, împotriva Legii morale...
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Multumim, frate
Părintele Arsenie mai avea și vorba asta" orice om oricât de bun tot are și ceva rău în el și orice om oricât de rău are și ceva bun în el". Exemple găsim în Pateric. Ca acel guvernator bogat care a făcut numai rău toată viața iar la moartea sa, Dumnezeu îi îngăduie o înmormântare cu cinste, cu lume multă și mare fală ca să-i răsplătească aici și o faptă bună pe care o avea. Iar ucenicul unui stareț ajuns la desăvârșire îl găsește pe acesta mâncat de un leu. Pentru că deși desăvârșit a avut și o faptă rea pentru care Dumnezeu l-a pedepsit dur. Pentru aceasta ultimul moștenește Împărăția lui Dumnezeu iar primul ajunge în focul iadului unde e plânsul și scrâșnirea dinților. Dumnezeu răsplătește totuși cu dreptate.
Dar mai e și cazul acelui zgârcit notoriu care dă totuși cuiva odată o pâine. Dar și aia azvârlită după cel care-i cerea cu insistență pentru că nu găsise o piatră la îndemână...
Sfântul Grigorie de Nazianz