„Atunci când sunt impuse doar responsabilități și obligații fără respectarea drepturilor fundamentale ale demnității umane, plonjăm cu grație în dictatură”, scrie Episcopul Igantie al Hușilor într-un text publicat pe site-ușl Episcopiei Hușilor. Comentând pe marginea „recomandărilor privind activitatea de cult” ale Institului Național de Sănătate publică de după 15 mai, Episcopul Ignatie remarcă fenomenul „minților drill lockdown din epoca de aur a despotismului sanitar”pentru care „lingurița este aprioric virusoforă” sau „Biserica este formată doar din bătrâni”. Episcopul Hușilor consideră că, de fapt, în subsidiar, seculariștii vor să transmită că nu vor mai fi creștini, de vreme ce bisericile sunt ocupate integral și exclusiv numai de bătrâni. „Această polarizare, indusă subliminal, îmi miroase a comunism, al cărui ADN era lupta de clasă. În cazul de față, între bătrâni și tineri. Ambele segmente de vârstă trebuie puse în relație antagonică”, scrie Episcopul Iganatie.

Publicăm mai jos textul integral:

 

„Ne aflăm încă în recluziunea impusă de un agent patogen nanometric. Efectele directe ale prezenței și manifestării acestui virus le simțim din plin. Probabil că peste ceva vreme, după anularea restricțiilor legale, totul va fi ca înainte. Ceea ce s-a schimbat însă fundamental este ceva legat de mintea noastră. Se pare că unii întrupează din plin acel drill lockdown din lumea anglofonă pe vreme de pandemie. Adică, toate căile de acces ale unei clădiri sunt închise, încât nimeni nu mai poate pătrunde din afară înăuntru și nici ieși dinăuntru afară. Transpunând pe plan uman, mintea drill lockdown este o minte care nu se mai sfătuiește cu nimeni, nu are nevoie să fie validată de nimic și de nimeni din exterior, se crede, în ignoranța ei, autosuficientă și își bagă nasul, prin păreri și recomandări, unde nu-i fierbe oala, ca să mă exprim mai pe românește. Cu alte cuvinte, este o minte inflexibilă.

Această impresie mi-au dat-o „recomandările privind activitatea de cult”, mai ales „precauțiunile speciale” ale Institului Național de Sănătate publică, care, probabil, vor intra în vigoare după 15 mai.

Până în prezent nu am întâlnit niciun apostol al progresismului ateu care să(-mi) mărturisească că are un ritm al împărtășirii cu Trupul și Sângele lui Hristos, iar acum, în vreme de pandemie, nu poate dormi de grija că este privat de accesul la această bucurie spirituală, din cauza unei iminente și ineluctabile contaminări cu Covid-19.

Pentru mințile drill lockdown lingurița este aprioric virusoforă, deși nimeni nu a putut demonstra, obiectiv vorbind, cel puțin până acum, cu argumente științifice, – oricum este la modă să ne închinăm zeiței „Știința” – , că acest obiect de cult este un pericol epidemiologic de neînvins. Nu idolatrizăm lingurița, dar nici nu este nevoie să ni se spună care ar trebui sau nu să fie rolul ei în cultul Bisericii. Sau că oricând poate fi extirpată din Liturghie, doar pentru că unora li se năzărește că ar fi agent patogen al virusului buclucaș. A ni se sugera introducerea lingurițelor de unică folosință și perfect aseptizate în modul de împărtășire al credincioșilor, îmi pare că este ca și cum i-aș recomanda stomatologului să îmi extragă măseaua cu un patent de scos cuie,  care mai întîi a fost îmbălsămat în substanțe virucide.    

Pentru mințile drill lockdown Biserica trebuie să se zbată, să clameze și să apere dreptul fundamental statuat de Constituție cu privire la libertate religioasă a cetățenilor. Bisericii i se cere obsesiv să fie responsabilă, de parcă pe vremea stării de urgență ar fi fost cea care a sfidat toate regulile impuse, când, de fapt, știm cu toții cât de sârguincios a respectat toate recomandările, fără să epateze în vreun fel.

Reticența autorităților în a deschide bisericile, după expirarea stării de urgență, îmi amintește de un text al lui Franz Kafka, care se potrivește de minune contextului nostru: „Nimeni altcineva în afară de tine nu avea voie să intre pe aici, căci această intrare era hotărâtă numai pentru tine. Mă duc acum să o închid” (Metamorfoza. Integrala prozei antume, traducere de Mircea Ivănescu, ediție îngrijită și postfață de Cristina Cioabă, București, Editura Humanitas, 2019, p. 185). Unii au devenit portarii bisericilor, impunând condiții în total constrast cu practica liturgică a credincioșilor. 

Pentru mințile drill lockdown laicitatea, ca expresie a neutralității statului față de religie, trebuie înțeleasă și ca expresie a unei „societăți neutre religios” (Pierre Manent, Musulmanii, obstacolul inedit. Situația Franței, cu o prefață a autorului pentru ediția în limba română, traducere și note de Cristian Preda, Iași, Editura Adenium, 2016, p. 32), ceea ce este un abuz. Adică, inițierea unui proces de neutralizare, din punct de vedere religios, a societății prin imixtiunea în viața internă a Bisericii. Mai concret, o imixtiune în viața spirituală și liturgică a credincioșilor. De aceea, consider că autoritățile statului, inclusiv seculariștii intoleranți, care tot vântură în spațiul public versetul biblic: „Dați Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Marcu 12, 17), ne-ar face un imens bine dacă ne-ar da ceea ce este a lui Dumnezeu, acum în vreme de pandemie, adică deschiderea bisericilor, în condițiile de slujire specifice tradiției liturgice a Bisericii Ortodoxe. Asta pentru că și noi, slujitori și credincioși, am dat „Cezarului cele care sunt ale Cezarului”, adică solidaritate prin fapte concrete: donații de aparatură medicală, donații financiare (unii episcopi sau preoți și-au donat salariile lor pentru această cauză), donații de alimente pentru cei vulnerabili în fața acestui virus și spații de cazare pentru cei aflați în carantină. Toate acestea le-am făcut nu din dorința de a demonstra cât de utilă este Biserica, ci cât de sensibilă este la nevoile semenilor noștri.

Prin urmare, bisericile sunt ale credinței, nu ale statului, care să dispună de ele și să impună practici liturgice străine de spiritul ei.

Pentru mințile drill lockdown vârful pandemiei este iminent, dar încă nu se lasă venit și trebuie corelat, în taină, cu viața spirituală a Bisericii. Fără a crede în teoriile conspirației, aproape toate pronosticurile legate de vârful pandemiei au fost profetizate (doar) în legătură cu viața spirituală a Bisericii. Este redundant să spun că toate profețiile s-au dovedit, cel puțin până în momentul de față, a fi false. Prima dintre ele ne-a spus (rostită oficial pe 8 martie 2020), cu surle și trâmbițe, că vârful pandemiei va fi atins, nici mai devreme, nici mai târziu, fix de sărbătoarea Paștilor. Nu a fost să fie. Cu toate acestea, am sărbătorit Paștile în formă incompletă, adică fără credincioși. A doua profeție prevedea (rostită oficial pe 13 aprilie 2020) că țepușa pandemiei va străpunge devastator sănătatea României la câteva zile după sărbătoarea Paștilor (22-26 aprilie), adică în Săptămâna Luminată și de Paștile Blajinilor, când ortodocșii ies la cimitire, ca să se roage și să cinstească memoria celor dragi plecați în lumea veșniciei. Profeția nu s-a împlinit. Cu toate acestea, cei dragi ai noștri au fost privați de a li se cânta, cu o lumânare aprinsă, deasupra mormintelor „Hristos a înviat”, pentru că „o persoană moartă nu dispare din comunitate, ci devine o parte a ei permanentă, deși invizibilă” (Roger Scruton, Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, traducere din limba engleză și note de Dragoș Dodu, București, Editura Humanitas, 2017, p. 21).

De fapt, în subsidiar, ni se transmite că în curând nu vom mai avea creștini, de vreme ce bisericile sunt ocupate integral și exclusiv numai de bătrâni.

Câtă manipulare și lipsă de respect, mai ales, față de bunicii noștri și implicit față de Biserică. Această polarizare, indusă subliminal, îmi miroase a comunism, al cărui ADN era lupta de clasă. În cazul de față, între bătrâni și tineri. Ambele segmente de vârstă trebuie puse în relație antagonică.

Orice curios, dacă intră într-o biserică citadină sau rurală, va constata cu suficientă lejeritate că sunt credincioși de toate vârstele, de la copii și tineri până la bătrâni. Așa că nu mai vindeți, rogu-vă, flori florarului, pentru că ne cunoaștem grădina Bisericii și știm ce categorii de vârstă avem. Inclusiv preponderența lor.

În loc de epilog: „Mircea Ciobanu: Sire, cum se vede, lumea acum, de la Versoix? Regele Mihai: Multă intoleranță și credință peste tot șubredă. Moralitatea e și ea în declin. Oamenii parcă nu mai vor să lupte pentru adevăr, ceilalți sunt lasă-mă să te las, și când e unul care iese puțin din comun și începe să spună că e nevoie de adevăr, că nu e bine, că libertatea e rău înțeleasă, îl numesc în fel și chip și-i dau la cap. Pe scurt, se întâmplă ceva rău. Nici sfârșit complet, nici început, ceva între. Iar civilizația noastră nu prea știe încotro merge”.