Motto: "Istoria oricărui popor, precum și cea a omenirei, este un lanț neîntrerupt de fapte, mai mult sau mai puțin cuprinzătoare, legate între ele pe scara coborâtoare a timpului. Fiecare fapt istoric își are rădăcina în unul ce i-a stat mai înainte și este el însuși zemislitorul celora ce au să vină." A.D Xenopol

De-a lungul istoriei, fiecare popor a avut un moment de reflecție mai profundă, o chemare spre a cunoaște care îi sunt rădăcinile cu adevărat, de unde se trage, spre ce direcție se îndreaptă, care sunt valorile care îl definesc și nu îl lasă să piară în vâltoarea timpului. Avem nenumărate exemple în cărțile de istorie, unde observăm că mai multe națiuni au fost divizate în state mai mici, având parte de diferite întâmplări și evenimente de-a lungul secolelor, mai mult sau mai puțin plăcute. Întâlnim exemplul italienilor, al germanilor sau chiar al americanilor care au fost divizați multă vreme ( în Nord și Sud ), reușind să se unească abia în urma Războiului Civil (1861-1865). 

Secolul XIX este punctul cheie pentru redeșteptarea conștiinței naționale, fiind supranumit în istorie "Secolul Națiunilor". Pe parcursul acestei perioade învolburate de timp, au avut loc mai multe revoluții în Europa, în contextul în care popoarele doreau să scape de sub jugul unor imperii mari, a marilor puteri care le-au asuprit atât de multă vreme. Ne aflăm într-o perioadă în care se așterne pe pagina istoriei universale un apus al Imperiilor multinaționale, care au promovat o metodă autocrată de guvernare, în care existau întotdeauna popoare asuprite și supuse, stârnind în final nemulțumirea și revolta acestora din urmă.

Principatele Române se aflau și ele într-o stare de înflăcărare națională. După revoluția de la 1848, moment de adâncă importanță pentru evoluția evenimentelor ulterioare, românii au rămas cu aceeași sete de Unire, poate chiar mai aprigă și mai cuprinzătoare. O serie de intelectuali români au cultivat în popor ideea unității naționale, pe fondul comun al orginii, al limbii vorbite și nu în ultimul rând, al tradițiilor și obiceiurilor cultivate. Totodată, literatura de la acea vreme era una preponderent patriotică, menită să deservească acestui scop nobil, munca pe care au depus-o cronicarii fiind o mărturie vie care se păstrează până în ziua de azi în manualele de istorie și de literatură.

Mica Unire, cum e denumită în istorie, a reprezentat un act favorabil atât pentru locuitori, cât și pentru Marile Puteri, care doreau ca provinciile românești să devină un scut în calea dorinței de expansiune a Imperiului Țarist.

Franța în frunte cu Napoleon al treilea a fost cea care a propus mai întâi Unirea românilor sub același conducător. La vremea aceea, Imperiul Francez reprezenta o mare putere și avea un cuvânt de spus în contextul european, menținându-și interesele politico-economice în zona geografică a Principatelor.

Fiindcă Marile Puteri nu cădeau la un acord în legătură cu problema românească, în cele din urmă s-a invocat organizarea unor adunări ad-hoc în Moldova și în Țara Românească pentru a desemna care este voința poporului, astfel încât în 1857 românii au votat aceleași obiective: unirea Principatelor într-un stat numit România, aducerea pe tron a unui prinț de origine străină, autonomia și respectarea drepturilor noului stat, întemeierea unei adunări obștești care să dețină puterea legislativă. 

În 1858, Marile Puteri adoptă o Convenție în urma căreia se acceptă o unire formală a Principatelor, urmând ca fiecare să își aleagă un conducător.  Românii au înțeles la acea vreme faptul că acest act nici nu favorizează, dar nici nu împiedică Unirea. 

A urmat o pregătire intensă și bine organizată prin care poporul a înțeles că e nevoie de alegerea unui singur domn în ambele principate. Astfel, atât moldovenii, cât și adunarea din Țara Românească au ales în unanimitate pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, care deși nu era străin, era un om capabil, inteligent și cu dragoste sinceră față de popor. 

"Cuza era un înfocat naționalist și patriot, precum o dovedește mai întâi răsunătoarea lui demisie, apoi ținuta sa mândră și vrednică față cu toate puterile, în tot timpul domniei lui, ținta lui supremă fiind ridicarea politică a poporului său; după cum o dovedește și ieșirea lui din domnie, refuzul său de a reintra în țară cu ajutorul baionetelor străine, când Franța îi făcu această propunere", notează A.D.Xenopol. 

Cuza a fost ulterior recunoscut de Marile Puteri și astfel s-a pus baza unui nou început pentru istoria noastră. 

Un aspect demn de luat în considerare este starea în care a găsit Cuza poporul român odată cu venirea sa la tron. Românii avuseseră deja însămânțată în inimi conștientizarea vie a identității naționale și a apartenenței la un singur neam, prin toate mișcările culturale, revoluțiile de la 1848 și prin ideile care circulau de multă vreme în acest context. Deși poporul nu era cu adevărat pregătit să devină un stat democratic și să aplice normele pe care le prevedeau Marile Puteri, el nutrea permanent în sinea sa acest ideal unic de formare a noului stat, unit sub numele de România. Cuza a preluat în mâini idealul românilor și l-a dus la un alt nivel, materializându-l.

E limpede faptul că Unirea de la 1859 nu s-ar fi putut petrece fără prezența vie a întregului popor, dar nici nu s-ar fi desăvârșit fără alegerea unui domn potrivit în această lucrare națională.

După cum a menționat și prim ministrul de la acea vreme, Mihail Kogălniceanu: 

" Unirea, domnilor, eu nu cunosc nimănui dreptul să zică că Unirea este opera sa, Unirea este actul energic al întregii națiuni române, e marea noastră conquistă ( cucerire ) și, de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular, nu-i recunosc și nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea națiunea a făcut-o, națiunea care a ales un domn pentru ambele țări, cu misiunea de a realiza Unirea."

Prin urmare, orice mișcare măreață care vizează destinul unui neam își izvorăște puterea din unitatea în gând și în simțire a poporului însuși. Această unitate are nevoie indubitabil de un reprezentant al voinței colective, de un om capabil care să împărtășească aceleași idealuri și să fie înzestrat cu anumite calități absolut necesare poziției de conducere. Nu oricărui om îi este dat să fie lider; această poziție nu reprezintă o simplă meserie pe care și-o poate însuși orice intelectual, ci ea întruchipează o Chemare. Să folosești poziția pentru interesele personale sau ale altora este limpede un act de trădare și de adâncă nesăbuință. Cuza a înțeles care îi este rolul în această pagină de istorie. Actul Unirii a avut nevoie de el și de popor totodată. Poate că ar fi bine să reflectăm câteva momente la trecut pentru a înțelege mai bine prezentul!

Ne aflăm într-un moment istoric dificil și totodată crucial, de aceea trebuie să fim mai uniți ca niciodată. Avem nevoie de credință și de curaj...însă avem nevoie și de un conducător demn, un om care să ia în mâini inima țării! Care om ne-a dovedit până în prezent că este capabil de această misiune? Un singur om ne-a dovedit...Acela care este lovit acum din toate părțile! Acela pe care l-au numit securist, fascist, pro-rus, manipulator! Încercând în disperare să-i stingă focul din privire...dar nu au reușit!