ActiveNews relata cu regret în decembrie 2022 decesul subit al unui tânăr poet și profesor sub titlul „NE MOR PROFESORII. Cristian Păunescu, profesor la Școala gimnazială Radu Popa din Sighișoara, s-a stins pe neașteptate, la doar 40 de ani”. O carte a lui intitulată chiar DE CE MBRIE? a apărut postum.
Școala unde profesa și, la fel, soția lui, artista Teli Iacșa, au transmis atunci faptul că moartea lui Cristian s-a întâmplat pe neașteptate, fără să fie cunoscută cauza decesului.
Conform Inspectoratului Județean Mureș, ponderea personalului vaccinat raportat la numărul total al angajaților în cadrul școlii „Radu Popa”, din Sighișoara, unde preda Cristian Păunescu, era de aproape 71,43% în luna noiembrie, 2021.
De abia acum, după mai bine de doi ani de la decesul tânărului poet, un membru al familiei ne-a trimis, o dată cu relatarea despre un eveniment cultural dedicat regretatului profesor, tristul adevăr despre moartea lui, în floarea vieții:
O carte postumă
Cristian Păunescu, „De ce mbrie?”, poeme
Volum ilustrat cu lucrări de Teli Iacșa – artist plastic, soția autorului.
Cartea a fost lansată în satul transilvănean Țopa, jud. Mureș
POEZIA ÎN VIAȚĂ, DINCOLO DE VIAȚĂ
E foarte important, pentru o dreaptă judecată critică, să avem în vedere faptul că acest volum nu a fost conceput de Cristian Păunescu, că el este rezultatul dorinței de recuperare și restituire a unui destin, așa cum el se regăsește în fulgurațiile lirice din paginile rămase de la autor, fiind adunate cu migală și emoție de cea care i-a însoțit ultimii ani de viață, Teli Iacșa (Teofilia-Constanța Juravle) și împreună cu care au încercat să descifreze tainele artei de a trăi nu doar la maximă intensitate, ci și în orizontul mântuirii prin creație. Tot Teli Iacșa a încercat să-i descifreze scrisul tensionat adesea, să intuiască înțelesuri în scrisul adesea contorsionat, cu riscul, firesc, de a nu fi reușit întotdeauna să găsească cuvântul potrivit.
Traseul existențial al lui Cristian Păunescu a fost sinuos și nu lipsit de capcane, până la a ajunge să considere că, în sfârșit, a găsit cheia porții pe care să o deschidă pentru a parcurge un drum lung, în tandem artistic – „ut pictura poesis”! Drumul a fost însă foarte scurt!
Mirajul literaturii și-a pus amprenta pe opțiunile sale existențiale, recurgând însă încă din adolescență, la un fel de refugiu în/prin scris: „Am căutat / o evadare/în altă parte,/ am greșit./ Dar am găsit-o/ în poezie/ în sfârșit... ” (Fugară poezie), „Versu-i singura cale!” (O, genii).
Contactul cu lumea literară a fost destul de timid, deloc încurajator pentru a-l determina să se arunce în valurile publicistice, editoriale.
Deși a scris destul de mult într-o perioadă fastă pentru creația sa, s-a mulțumit să publice doar câteva poeme într-o revistă școlară. „Scriu în joacă!”, „Scriu în glumă!”, „Scriu de plăcere!” (Regele tristeții) afirmă la începuturi, în încercarea de a clarifica poziția sa.
Dacă luăm în calcul faptul că primul poem din acest volum, probabil și cel dintâi scris (chiar dacă or mai fi fost anterior încercări!, este din 2001, dacă urmărim și traseul său existențial, putem ușor constata că nu s-a aplecat stăruitor asupra scrisului, că a avut ezitări și abandonuri, dar n-a încetat o clipă să rămână prins în mrejele poeziei, să caute o evadare în Fugara poezie, ba chiar susține că „Versu-i singura cale!” (O, genii)
Prima etapă a creației sale este amprentată bacovian, ca trăiri, atmosferă, limbaj. Un poem se cheamă „Amurg de tinerețe”, iar lui Bacovia îi dedică o „odă”. Opțiunea sa e fără echivoc: „Singur, singur, singur, precum Bacovia”, urmând întreg cortegiul de stări: apăsare, „trist decor”, „singurare”, „dulci mâhniri”, „vechi ruine”, „cer de plumb”, „toamnă smeadă”, „stropi mărunți de ploaie”, dezamăgire, „același violet”, „parcuri goale”, „amurguri de octombrie”, „jale neguroasă”, „trista mea odaie” „valuri de rime triste” ș.a.m.d.
Pesimismul domină poezia sa de tinerețe, deși încearcă să-și reprime astfel de porniri.
Suferința, durerea, nefericirea, plictisul sunt considerate date definitorii pentru condiția poetului. O undă a damnării/neînțelegerii se strecoară în poezia lui Cristian Păunescu, dar el consideră că rămâne posterității înțelegerea, recuperarea, valorizarea: „Abia după ce pleci,/ Îți ridică statuie”. (Nu plânge, poete).
De la bun început însă și-a stabilit atitudinea existențială: „n-am fost învățat să plâng,/ Ci să mă lupt cu soarta...” (Faleza). Și își expune întreg portofoliul său de așteptări și de idealuri, „Chiar și taine deslușite” (Râvnim)
Avem de a face, mai degrabă, cu un „jurnal liric existențial”, un seismograf al unor trăiri aparte din căutările cotidiene ale autorului. „Eu... poet, înger, demon, sihastru” – e titlul unui poem: „Sub pieptul meu pulsează un suflet de poet,/Cu rezonanțe-obscure și nuanțe violet,/ Suspin când văd durere, mult plâns și suferință/ Și râd când văd iubire, candoare.”
El are conștiință poetică, deviza sa fiind: „Laudă Cuvântului,/ Rob supus al gândului” (Laudă mie), oricât de fără orizont îi pare viața.
Prizonier al liricii bacoviene, al simbolismului, se simte însă și influența opțiunilor sale de lectură (Paul Verlaine, Arthur Rimbaud sau Stephane Mallarme, dar și Baudelaire), precum și inocența descoperirii unor trăiri specifice vârstei adolescentine, ca, în crescendo, să ajungă la gravitatea temelor fundamentale ale poeziei, aceleași, cum se spune, de la Homer încoace.
Destul de repede însă, abia ieșit din adolescență, Cristian Păunescu se deschide și spre lirica socială, fiind un tânăr tribun al vremurilor noi, amenințate de „Amurguri crepusculare” (Vremelnicie). Își definește de la bun început condiția sa umană, succint: „Eu... poet, înger, demon, sihastru”, făcându-și, de la fiecare, parte. Iar autoportretul își consolidează atributele: „Nu-s credincios pe-afară, dar nu sunt nici ateu” (Peșteră), „Scriu în joacă!” (…) „Scriu de plăcere!” (…) „Sunt integru” (Regele tristeții), „Strop firav de gingășie” (Laudă mie) „Nu am idoli de aur,/ nici dumnezei sau sfinți” (Înainte).
Tema morții este prezentă încă de la poemele de început „Of... tu, mireasmă a morții/în mine te afundă” (Plângeam în amurguri de octombrie), cu ecouri bacoviene.
N-aș spune că răzbate în poezia sa un presentiment, o urgență a morții. Dar la nici 20 de ani, se gândește deja la moarte: „Pe crucea mea de marmuri/ Veți scrie-n epitaf:/ „Plecat în lumi mai bune/ De Dumnezeu chemat!” (Epitaf), „O să bat la poarta Raiului/ Și, de nu voi fi primit, / Voi muri a doua oară.../ Obosit și umilit...” (Loc de veci) Oricum, atitudinea este una de acceptare necondiționată: „Mult prea puțin îmi pasă/ că voi muri” (Înainte), „Of... tu, mireasmă a morții,/în mine te afundă”. (Plângeam în amurguri de octombrie), „Căci liniștea începe/ De pe-acum să mă cheme...” (Mă cheamă liniștea), „Mă uit în jurul meu și parcă-s mort de mult”. (Bolnavă toamnă), „Un lucru-am învățat:/ Te naști... pentru-a muri”. (Bucăți de lut), „Hotarul este unul cu scurtul meu destin” (Ecou din veșnice hotare). Etc.
Bântuit de singurătăți și dezamăgiri, de spaime reale sau imaginare, melancolic și sihastru, cum singur spune, dar atins și de aripa iubirii, suferința din dragoste îi declanșează energii lirice. Tot în tonuri bacoviene tratează însă și episoadele liricii sale erotice. E înflăcărat, entuziast, patetic: „Pentru părul tău bălai/ Sau o oră de amor,/ Aș zbura fără alai/ Spre al stelelor decor”. (Pentru o oră de amor).
În primul ciclu sunt incluse poeme dintr-un arc de timp nu foarte întins, 25.I. 2001 – 6.I. 2003, acestea fiind datate cu strictețe, mergând uneori până și la ora la care acestea au fost scrise, semn că ele sunt realizări spontane, inspirate, fără eforturi de creație.
Cel de al doilea ciclu, mai puțin încrâncenat și mai puțin ademenit de tenebre, continuă și aprofundează teme anterioare, tratate mai rafinat, cu un vizibil cumul de experiență poetică. Rămâne însă parcă într-un alt secol al poeziei, într-o nostalgică dependență de valori apuse, un trubadur întârziat, rătăcit prin timp, interpretând un „poem romantic pe-o strună solitară...”(Murise trandafirul).
Căutările sale în teritoriile iubirii sunt mai insistente, dialogul cu o iubită misterioasă capătă consistență, până când „Sentimentele se înfig/ În noi, ca o mustrare” (Țărmul văduvelor) sau devin imperative: „Acum sau niciodată-mi vei da dragostea ta/ Sau de nu vrei, femeie, pe veci... eu te blestem...” (Târfe și zei). Rămâne loc și pentru un Adio: „Te las, cu bine/ Cu bine rămâi!/ Vei lua cu tine/ Iubirea dintâi”, deși „Tu porți în mersul legănat/ Prea multă amăgire” (Tu). Ba, mai mult: „Nu-i durere mai dulce ca mușcătura ta,/ Eu îți cad în genunchi, chiar de m-ai alunga” (Tu, Veneră Madonă). Dar: „Eu plec, eu plec undeva,/ Oriunde, oricum, cineva,/ Părăsesc inima ta.” (Ich verlasse heut′ dein Herz), chiar dacă nu și-a epuizat mijloacele: „Rămâi să-ți fac, iubito, un vers de decadent,/ Cu rime-atât de repezi și totuși mult prea lent” (My wish), având însă și justificări: „În fața unei fete, cu sincere cuvinte,/ Mă recunosc adesea învins” (Icoana ta nostalgică)
Apar „Bătrâna Lorelei”, Țărmul văduvelor”, „Târfe și zei”, „Madonele bolnave” („Tuberculoase fete în noaptea solitară”), „Muza tragică”, „Tânguiri de toamnă”, „Symbolon”, „Și damele-n negru,/ Cu inimi virgine” (Poemă citadină), o atmosferă apăsătoare pentru aspirații și manifestări ale erosului.
Până la urmă, poetul face apologia singurătății: „Ești și uitare și-amintire,/ Ești bunătate și răutate,/ Ești întâmplare și rătăcire/ Tu-mi ești totul... singurătate...” (Singurătate)
Totodată, însă, nu poate să se detașeze de obsesia sa thanatică, manifestată în diverse chipuri.
Tot mai frecvente sunt și întrebările legate de condiția poetului, de locul lui în lume, de destinul său: „Absurd este poetul, absent și-l vei citi,/ Și tot în mod absurd, în el te-i regăsi...” (Symbolon), „poeții/ Romantici pe dealuri (Poetului romantic). Nu înceteză să-și invoce insistent idolii – Verlaine, Baudelaire, Bacovia, la care-l adaugă și pe Eminescu.
E preocuat și de soarta poeziei, de ținta demersului său: „Poetul îți va zice: - Scriu numai pentru tine” (Epilogul dezbinării).
Cristian Păunescu versifică cu ușurință pe orice temă, nu foarte atent la tendințele/tentațiile liricii postmoderne. Preferă să rămână într-un alt canon, într-un timp fără de timp. Preferă picturalitatea, muzicalitatea în poemele sale, în propriul set de valori ale lirismului.
Ultimul ciclu al cărții, și cel mai amplu, este labirintic, cu îndrăzneli poetice mai bine conturate și tematic și stilistic, dar fără să abadoneze un univers poetic deja bine definit. E în continuare bântuit de „O grea melancolie”, iar zilele care „se duc una cu una” îi „amintesc acele/ Dureri dintotdeauna” (Nostalgie), verile sunt albastre, toamnele mohorâte, nu lipsesc regretele, „iluziile doborâte”.
Regăsește virtuțile artei și se regăsește în ele: „Vreau să respir doar artă prin pori și prin trahee,/ Să beau, să gust doar artă” (Artă deșartă),
Își completează afinitățile elective cu Zola, Balzac, Papini, Dickens ș.a., din care folosește motto-uri într-o conexiune ideatică. Aluziile livrești se-nmulțesc și ele.
Brusc, tonul se schimbă, atmosfera se înseninează, apar declarațiile poetice de dragoste, dorința de a uita trecutul : „Lasă-mă ca trecutul să-l șterg cu un burete” (Lasă-mă), „Suntem doi, o suflare, în regăsiri eterne” (Himera de fier), dar încă se consideră „o ruină vie” (Sufletul gol simte iarna) și se întreabă „de ce e prezentul brăzdat de nuanțe sumbre?”, „Oare e dator omul, cu o eternă noapte?”, „De ce suntem pe lume? De ce mbrie e rece?” (De ce mbrie).
Din păcate, timpul n-a mai avut răbdare! Idealurile sale rămân neîmplinite: „Și întrebat poetul, ce-nseamnă fericire?/ Va spune: - Nu știu, dragă,... n-am prins-o niciodată”. (Epilogul dezbinării), iar „Din mine va rămâne,/ În timp, doar amintirea...” (După porți de rai).
Nu știu cum ar fi arătat prima carte a lui Cristian Păunescu. Nici într-un caz, așa cum e aceasta, care a devenit „opera omnia”, mult prea devreme.
NICOLAE BĂCIUȚ
Redactor-șef at Revista Vatra veche
*
Biografie
Marius Cristian Păunescu s-a născut în 13 octombrie 1982, la Buzău, și a decedat în data de 3 decembrie 2022 la Țopa, județul Mureș.
A absolvit Colegiul Național „Mihai Eminescu”, din Buzău, profil filologic.
În perioada anilor de studiu, ia contact cu literatura universală, citind cu mare interes proza unor autori precum Albert Camus, Guy de Maupassant sau Franz Kafka. A fost cu precădere atras de literatura naturalistă franceză, studiind romanele din ciclul „Les Rougon-Macquart”, de Emile Zola.
Înscris la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, specializarea engleză-română, rămâne în continuare fascinat de prozatorii francezi, dar și de poezia simbolistă semnată de Paul Verlaine, Arthur Rimbaud sau Stephane Mallarme.
Își dedică o foarte mare parte din timp compunând versuri de factură proprie pe care le abandonează aproape mereu în sertare, însă nu se desparte niciodată de ele. Singurii săi cititori din timpul facultății sunt câțiva profesori apropiați.
A fost membru în Cenaclul artistic „Alexandru Sihilieanu”, din Râmnicu-Sărat.
După absolvirea facultății, decide să își încerce norocul în Tahiti, lucrând pentru o scurtă perioadă de timp pe vasul de croazieră „President”.
Întors în țară, lucrează pe rând în domenii diverse, până în anul 2009, când, în urma susținerii examenului de titularizare, devine profesor de limba și literatura engleză la Liceul Tehnologic Lopătari și Malu Roșu, din județul Buzău, unde a fost coordonator la revistei școlii „Replic@”. Singurele sale poezii care au văzut lumina tiparului, sunt cele din revista școlii.
În 2019, se căsătorește cu Teofilia-Constanța Juravle (Teli Iacșa – artist plastic), din București.
În 2020, se stabilesc la Sighișoara.
În anul 2021, obține la Sighișoara titulatura la catedra de limba engleză, la Gimnaziul de Stat „Radu Popa”.
În același an, achiziționează împreună cu soția o casă la Țopa, unde a locuit până la deces.
Primele poezii sunt scrise la 18 ani. Ultimele sunt scrise la 39 ani. Pe 13 octombrie, a împlinit 40, și… nu a mai scris după ziua lui.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Tatăl verișoarei mele. Vaccinat 2 sau 3 doze Tot cu Pfizer. Cancer la rinichi după 1,5 ani de la vaccin. A rămas cu unul. Crede orbește în știința, medicina/medici, progresism. Restul sunt tâmpiți pt el. Asta e.
Societatea umana e ca un angrenaj sensibil. E suficient sa lipseasca una sau doua rotite importante intr-un moment nefast si se opreste tot. Repercursiunile faptelor lor, dar si ale noastre, ma refer la atitudine, ar putea agrava si mai mult situația tuturor. Si noi "neîncrezătorii în știință" facem parte din ecuatie, si nu suntem perfecti, sa nu uitam acest lucru.