În definitiv, de la bun început, scopul găștii intelectuale grupate în jurul Grupului pentru Dialog Social nu a fost înlocuirea partidului stat cu un sistem democratic bazat pe pluripartidism, separația puterilor în stat, separația statului de societate și pluralismul societății civile.

Dacă urmăriți cu atenție evoluția acestui discurs, veți vedea că scopul, ce devine tot mai clar odată cu trecerea timpului, a fost de fapt înlocuirea partidului stat cu statul "societății civile", sau mai precis, cu un sistem în care mulțimea reunită spontan la kilometrul 0 al democrației, în Piața Universității, scurtcircuitează mecanismele democrației reprezentative și guvernează "direct", fără partide, sub călăuzirea unor intelectuali branșați la fluxurile financiare și de legitimare simbolică venite de la instituțiile publice și private ale lumii occidentale.

Or statul societății civile (care de fapt, în virtutea monolitismului de grup militant construit pe model bolșevic, nu este o societate civilă) se prezintă, în mod paradoxal, ca replică răsturnată, ergo echivalentă, a partidului stat (care nici el nu era de fapt un partid, ci o totalitate monolitică ce acapara întreg procesul politic și întreg spațiul social). Pentru intelectualii civici meniți să ne izbăvească din bezna totalitarismului de extracție sovietică, atunci când nu a fost pur și simplu o realitate impură, politicul a fost cel mult un instrument al cărui unic scop a fost să mijlocească transformarea socială mai sus menționată.

Din acest punct de vedere, Traian Băsescu, care a construit actualul sistem distrugând fragila democrație parlamentară edificată după 1989, a fost ultimul om politic al României, om politic care s-a auto-lichidat odată cu împlinirea misiunii sale istorice, similară cu misiunea de odinioară a partidului proletariatului, anume aceea de a opera trecerea din istoria politică în post-istoria administrativă. Or, suntem forțați să constatăm că proiectul a fost dus la bun sfârșit, Klaus Iohannis nemaifiind un om politic, nici măcar unul al cărui obiectiv este lichidarea băsistă a politicului și a statului național, ci un costum vid, asupra căruia tronează o cutie craniană la fel de vidă, ce simbolizează locul rămas vid al politicului în care își infuzează autoritatea structura triadică efectiv guvernantă: "societate civilă", tehnocrație, ambasade.

Cred că succesiunea de evenimente din ultimele zile - anume spectacolul aberant din jurul legii defăimării terminat ca urmare a intervenției stupid de simpliste a ambasadorului SUA, iar apoi descinderea ANAF la sediul Antenei 3 în uralele acelorași tineri frumoși care până mai ieri se plângeau că PSD-ul are de gând să suprime libertatea de exprimare anticorupție - confirmă, dincolo de orice dubiu, faptul că am ajuns la punctul la care tranziția a fost finalizată. Iar finalizarea ei presupune nu doar trecerea de la politic la adminstrativ, ci și de la statul național suveran, ce făcea posibil exercițiul politic, la guvernanța gloabală, unde actul politic este suspendat odată cu actul gândirii.

Căci ce altceva a demonstrat întreaga tevatură de pe marginea legii defăimării decât că românii sunt incapabili, și ca atare n-ar trebui, să gândească cu propriul lor cap, fapt din care rezultă, în mod logic, că nici n-ar trebui să se autoguverneze prin reprezentanții lor aleși. Adoptarea de către parlament a legii de combatere a defăimării sociale n-a avut altă justificare decât nevoia de a imita, asemenei maimuțelor, ceea ce fac oamenii din lumea civilizată. Sunt mulți care din astfel de exerciții educative trăiesc, pe bază de finanțări venite, bineînțeles, tot din lumea civilizată.

În momentul în care reprezentantul suprem în teritoriu al lumii civilizate a declarat, printr-un comunicat demn de un elev de clasa a opta care dă extemporal la cultură civică, faptul că, din contră, în lumea civilizată lucrurile se fac cu totul altfel (lăsându-i astfel în ofsaid și pe activiștii corectitudinii politice care invocau valorile civilizației de unde își iau banii și pe străjerii neamului care invocau complotul iudeo-masonilor de la Washington), parlamentul României s-a autosuspendat.

În definitiv, cam ca în dezbaterile medievale referitoare la raportul dintre natura și voința divină, căreia astăzi i-a luat loc dictatul Ambasadei SUA, se pune următoarea întrebare: legea de ce era bună sau proastă? Era bună sau proastă în sine? Sau era bună sau proastă în funcție de ce decide ambasadorul SUA? Modul în care a acționat parlamentul demonstrează că, pentru reprezentanții țării, pe care nu înțeleg de ce îi mai plătim, valabilă este cea de-a doua variantă, de unde rezultă suspendarea automată a suveranității poporului român, exercitată prin reprezentanți aleși, odată cu posibilitatea rațiunii autonome a cetățeanului român.

Românul, așadar, nu are capacitatea să se autoguverneze pentru că nu are capacitatea să gândească, și nici nu are dreptul să învețe singur, din propriile sale greșeli, așa cum e normal să se întâmple în orice proces de maturizare. Nu, el trebuie să asculte de cei care îi poartă de grijă și care nu pot să-i vrea decât binele, indiferent de cât de incoerente sau de lipsite de justificări sunt ordinele venite de la centru. Din acest punct de vedere, contrar aparențelor, nu există nicio contradicție între respingerea, în numele libertății de exprimare, prin vetoul Ambasadei SUA, a unei legi altminteri inutile și stupide, și întreruperea brutală și lipsită de explicații coerente, a activității unui post de televiziune, chiar în aceeași zi. Dimpotrivă, cea de-a doua acțiune este consecința logică și firească a celei dintâi. Ambasada gândește pentru tine, deci libertatea de dezbatere nu se justifică. Curând o să înlocuim Antena 3 cu postul de televiziune Ambasada 1.

Ceea ce se întâmplă ține de logica sistemului în care am ajuns să trăim ca urmare a tranziției de la partidul stat la statul "societății civile", sistem care, după cum am spus, prezintă asemănări izbitoare cu sistemul de la care am plecat. Mai mult decât atât, tulburător este faptul că, pe zi ce trece, devine tot mai clar că, la fel ca și în cazul vechiului sistem, dispar din ce în ce mai mult posibilitățile de contestare efectivă a sistemului până la punctul la care singura alternativă va rămâne violența.