„Aflând că nu a murit în tem­niță, ci este liber în București, Veronica renunță la postul de directoare de școală și vine să îl caute. Când îl găsește, cei doi se căsătoresc și vor avea un fiu, pe Mircea, azi preot tot în București. „L-am așteptat timp de 17 ani pe cel care avea să-mi fie soț”, mai adaugă Veronica Uță.” (Ziarul Lumina)

„Unul din sfinții închisorilor, doctor fără de arginți care a făcut la Poarta Albă, Gherla și Aiud 23 de ani, un om cu profundă credință în Dumnezeu și cu o mare dăruire față de semeni.

Vindecă pe subdirectorul închisorii Aiud, Mareș, de tifos, drept pentru care va avea voie să iasă oricând dorea din închisoare pentru a face rost de medicamente și se întorcea cu sacii plini. Toți îi cereau ajutor: colegi de suferință, gardieni, funcționari și rudele lor. Cunoaște pe Veronica, fiica unui gardian, care e atât de impresionată de el încât îl așteaptă 20 de ani pentru a se căsători, ceea ce au și făcut în 1967, acesteia devenindu-i un adevărat „părinte sufletesc”.

În închisoare „uimea cu marea lui putere de muncă, uitând să mănânce, încât de multe ori cei apropiați îl hrăneau… Ținea cu evlavie post și dădea celorlalți bucățica de carne ce se întâmpla să vină mai totdeauna miercurea sau vinerea. La un moment dat s-a pus problema să fie eliberat, pentru buna lui purtare și meritele medicale. Însă doctorul Uță a răspuns: „Unde pot fi eu de mai mult folos, aici sau afară?”… Și a rămas în închisoare. Își fabricase tot felul de instrumente chirurgicale, pense, bisturie, cu care făcea intervenții chirurgicale cu mult succes. S-au întâmplat cazuri când mediciniștii din București au venit la Aiud să învețe de la el practică medicală”.

După eliberare a fost continuu urmărit de securitate. Mutat din satul unde fusese repartizat și unde câștigase o mare faimă, la București, pentru a i se pierde urma. „S-a hotărât de sus ca doctorului să i se dea un post în București, ca astfel să i se piardă „aura”… Doctorul a cerut Spitalul 9, neurologia. Nu i s-a dat voie să-și dea ultimele examene și a fost ținut astfel pe o poziție mai umilă. S-a impus însă prin marea lui dăruire și competență, încât era numit de toți „doctorul cel mare”. Așa și-a săvârșit „alergarea”, în smerenie, rugăciune și slujirea oamenilor. Prin pilda vieții sale ne-a lăsat această mare învățătură ca moștenire: de a face pentru aproapele totul, ca pentru Hristos!” (Monahul Atanasie Ștefănescu, în „Fericiți cei ce plâng”, p. 58).

Veronica Motolea l-a cunoscut pe Dumitru Uță în casa unchiului ei, la care venise în vacanță. Războiul se terminase și oamenii aveau speranța că viața își va relua cursul normal. Deși încă deținut în colonia de muncă, Dumitru spera și el că își va termina studiile și va avea o viață a lui. Cine putea ști că în închisorile bolșevice va fi introdus regimul de exterminare a celor pentru care viața nu poate fi trăită fără Dumnezeu? Dragostea celor doi avea de așteptat aproape douăzeci de ani, până ce Dumitru a fost eliberat și, restabilit după suferințele fizice și sufleteși din închisoare, s-a putut căsători cu cea care îi împărtășea credința:

”Aveam doar 17 ani. Eram elevă la Liceul Titu Maiorescu. De Sf. Ion, în 1947, am venit la unchiul Raica, care era contabil la Penitenciarul Aiud. Unchiul avea doi copii, pe Luci și Meli, care s-au îmbolnăvit. Unchiul l-a chemat pe Dumitru Uță, de care auzise, ca să-i trateze copiii. Atunci l-am cunoscut pe Dumitru. Unchiul vobrise în casă despre el. Aveam emoții și aveam teamă de necunoscut. Din primele cuvinte schimbate cu el, am remarcat că este un om bun și credincios. Dumitru avea să vină în fiecare zi în casa unchiului meu, pentru a-i trata copiii bolnavi. Odată, pe când îmi pregăteam lecțiile, s-a uitat la cărțile mele de franceză și germană și s-a oferit să mă ajute. Meditațiile au continuat și după ce copiii s-au făcut bine.

În vacanța de Paști am plecat din nou la Gârbova, unde a venit și unchiul, însoțit de Dumitru, să o consulte pe Paraschiva, mama unchiului meu, care s-a îmbolnăvit. Când a plecat, mi-a făcut și mie o vizită, la casa părinților mei. După aceea a mai făcut și alte vizite. L-am întâlnit și la școală, unde el preda ”igiena”. Îmi era profesor, suplinind o vreme pe profesorul titular care era bolnav. Așa am avut prilejul de a ne cunoaște mai bine.

În data de 5 ianuarie 1948, Dumitru Uță mi-a făcut o vizită neașteptată la Gârbova. Venise la mătușa mea Paraschiva pentru tratament, după care a trecut și pe la mine. Era împreună cu unchiul Raica. Am început cursurile în 8 ianuarie al aceluiași an, iar Dumitru a reluat meditațiile cu mine. După circa două săptămâni, Dumitru vine la unchiul Raica și-i spune că pe viitor nu mai poate veni să-l viziteze, pentru că directorul penitenciarului, Guțan, i-a făcut observație. În inima mea se născuse ceva special pentru el. Cred că și în a lui. La plecare mă roagă să-i scriu. Nu am fost de acord. Mintea și inima mi s-au răvășit; câte nu i-aș fi scris, dar mă gândeam să nu ajungă scrisoarea în altă parte și să avem neplăceri. Înainte de plecare Dumitru mi-a mărturisit: „M-am legat foarte mult de tine. Dacă Bunul Dumnezeu ne ajută să fim împreună, eu te-aș ruga să fii fată cuminte!”, iar eu i-am răspuns: „Îți promit că te voi aștepta până la eliberarea ta”. Această așteptare pe care i-am promis-o i-a dat o mare bucurie și pace sufletească extraordinară.

De-a lungul celor 23 de ani de detenție Dumitru a contactat un TBC și o ciroză hepatică. După eliberarea sa în anul 1964, bolnav fiind, Dumitru a fost internat pentru o perioadă de doi ani la spitalul Cluj și din Borșa, pentru a-și reface sănătatea. Tot timpul l-am vizitat la Cluj și la Borșa. Ajunsesem să ne facem planuri de viitor. Stabilisem locul de întâlnire la București. După ieșirea din spital, Dumitru a plecat la București, la prof. Constantin Uță, fratele lui.

După eliberare, Dumitru a fost frustrat de mai multe drepturi:

a) Nu i s-a aprobat să susțină ultimele examene pentru a-și lua diploma de medic. Cererile au fost respinse de Ministerul Învățământului;

b) Nu i s-a aprobat să urmeze cursurile Institutului Teologic din București, cererile fiindu-i respinse de mai multe ori;

c) A fost chemat de foarte multe ori la Miliție și i s-a interzis să comunice cu foștii deținuți politici;

d) S-a angajat la Spitalul nr. 9 din București, secția Neurologie II, pe postul de asistent medical, neacceptându-se avansarea lui.

Ca director de școală la Gârbova, am participat la concursurile organizate între școlile din Raion, obținând de mai multe ori locul I. Ca urmare am fost transferată la București, la Ministerul Învățământului.

Am fost chemată la Miliție pentru a mă convinge să nu mă căsătoresc cu un deținut politic. M-au ținut mai multe ore închisă într-o încăpere, să mă mai gândesc. Seara târziu mi-au dat drumul, cu amenințări. Cu toate astea m-am căsătorit cu Dumitru, fiind convinsă de alegerea corectă făcută.

Munca în Ministerul Învățământului nu a fost ocolită de necazuri. Am suferit și am fost frustrată de multe drepturi. La revizuirea cadrelor din 1973, pentru că eram căsătorită cu un fost deținut politic, am fost destituită din toate funcțiile și am fost transferată la Secția proiectare.

Pacea sufletească și bucuria de a fi împreună ne-au fost tulburate de un eveniment care ne-a schimbat radical viața: cutremurul din anul 1977 îl prinsese pe Dumitru de gardă. A urmat mobilizarea medicilor pentru următoarele 24 de ore. Am fost și eu și Mircea, copilul nostru, la spital, să-l cercetăm pe Dumitru. Acolo l-am găsit în plină activitate, obosit și nemâncat. M-a impresionat foarte mult situația de criză de la Spitalul Central. Coridoarele erau pline de oameni care stăteau pe jos. Nu mai văzusem niciodată o asemenea tragedie. În urma efortului, lui Dumitru i s-au reactivat ciroza și TBC-ul. De data asta ciroza devenise autoimună. Doctorii îi mai dădeau speranță de viață doar 3-4 luni. Medicamentele le-am procurat repede cu ajutorul colegilor din Ministerul Învățământului și Ministerul Sănătății. Tratamentele făcute la Spitalul Municipal i-au prelungit viața cu încă 4 ani. Dumitru se pensionase din motive de sănătate, iar la 5 februarie 1980 și-a încredințat sufletul în mâinile Dreptului Judecător, lăsând în inima mea o mare durere. Era o despărțire de un suflet curat, drept și bun, de om smerit, răbdător, foarte credincios, cu dragoste de Dumnezeu și de cei bolnavi.”

Veronica Uță

„După ce-a murit tata, mama a purtat doliu 20 de ani. Se ruga foarte mult pentru noi și pentru sufletul lui. L-a iubit mult. În primul an m-a impresionat că mama îl visa des, vorbea cu tata și ținea să-mi povestească dimineața ce-i spunea. Își nota visele într-un carnețel. Aveam senzația că tata ne poartă de grijă zi de zi prin vise. A fost un an de revelație pentru mine, prin intervenția lui directă.

Cât a trăit, tata nu mi-a spus niciodată direct să mă fac preot, deși am înțeles de-abia după moartea lui, că își dorea asta foarte mult. Nu-mi spunea decât să învăț, să-mi fac o cultură generală solidă și să pun accentul pe limbile străine, la care mă ajuta mereu. El și-a dorit să urmeze pe lângă Medicină și Teologia, dar cererea i-a fost respinsă pentru că fusese deținut politic. Mama m-a sfătuit să urmez Seminarul, în amintirea lui, dar din cauza detenției tatălui aveam probleme la înscriere. Atunci, tata i s-a arătat în vis și i-a spus:

”Mergi la Piața Galați, la un preot cu barba lungă, acela te va ajuta!”.

Mama avea serviciu, nu avea prea mult timp la dispoziție. A căutat câteva săptămâni în bisericile de lângă Piața Galați un preot cu barba lungă, dar nu era nici unul. Tot umblând, a ajuns și la Biserica Silvestru, acolo l-a întâlnit pe Pr. Prof. Constantin Galeriu. Nu-l cunoștea. I-a spus că a trimis-o soțul ei și că îl căuta de mai multe săptămâni. Părintele s-a mirat foarte tare când a aflat toată povestea, dar a ascultat-o cu atenție și a înțeles că e vorba de ceva providențial. A îndrumat-o ce să facă și cum să procedeze pentru ca să nu am probleme cu înscrierea la Seminar. Am intrat la Seminar chiar în acel an. Apoi ne-am apropiat foarte mult de părintele și l-am iubit și luat ca model, deși astăzi nu mai este printre noi, căci s-a mutat la Domnul. (…)”

(Pr. Mircea Uță – material despre dr. Dumitru Uță pregătit de Ioana Alina Dida)

Îl puteți asculta pe Părintele Mircea Uță, în filmarea de mai jos, cântând un cunoscut colind: