Marian Munteanu, doctor în filologie al Universității din București și cercetător asociat în cadrul Institutului de Sociologie al Academiei Române, lansează primul volum al cărții ”Noi Înșine. Un pelerinaj antropologic în lumea noastră de altădată”. Evenimentul va avea loc miercuri, 14 mai, ora 18, la Sala Dalles din București. 

Lucrarea oferă o expunere concentrată, sintetică, a fizionomiei identitare a satului arhaic românesc și a arhitecturii societale specifice civilizației Vechii Europe din aria romanității orientale. 

Sunt prezentate și lămurite diferite aspecte privind rolul și semnificațiile unor texte reprezentative pentru fondul nostru cultural (baladele), fiind clarificate cu acest prilej și câteva din confuziile/falsificările frecvent întâlnite în dezbaterile culturale contemporane. 

Cititorul are posibilitatea să verifice concluziile cercetătorului prin investigarea directă a unui eșantion de texte folclorice relevante, care constituie, prin ele însele, un probatoriu concis al profilului civilizației sătești tradiționale. 

Notă: Volumul al II-lea, aflat în pregătire, va examina procesul constituirii statalității moderne și consecințele intrării comunităților sătești sub influența administrativă și culturală a instituțiilor de tip urban. 

Extras din cartea ”Noi Înșine”:

Concluzii

„Lumea satelor vechi a apus. Cetățile-stat, cu instituțiile, armele și instrumentele lor au cucerit pământul, impunând pretutindeni alte cadre și forme de viață culturală, organizațională, socială. Ar fi multe de spus, dar menirea unei investigații antropologice nu e să stabilească dacă un sistem de valori – în cazul nostru, cel al satului arhaic – se dovedește, în comparație cu altele, "bun” sau "rău”, "superior” sau "inferior”. Avem doar datoria să-l identificăm, să-l prezentăm și să-l decriptăm corect, într-un mod cât mai nepărtinitor cu putință. Nu ne-au preocupat, așadar, abordări comparative, ci conturarea fizionomiei societății noastre tradiționale, văzută din perspectiva propriului său sistem de referință. Volumul enorm de informații conservate și cercetările multor înaintași asigură, cu asupra de măsură, datele necesare analizei și descrierii genomului cultural al vechii civilizații sătești, din care ne tragem. În ce ne privește, am adunat de-a lungul anilor suficiente elemente care să ne îngăduie și alte intervenții asupra acestui subiect1. Deocamdată, pelerinajul nostru ne-a îngăduit să contemplăm, pentru o clipă, aura unei lumi căreia, cândva, i-am aparținut, un univers aproape necunoscut multor contemporani, în special celor mai tineri (dar nu numai lor). Învățămintele și reperele sale vor oferi un sprijin celor interesați să selecteze și să verifice, în cunoștință de cauză, informațiile disparate care circulă într-un mediu public tot mai viciat de confuzii, erori și falsificări – fie ele inocente sau intenționate. Și, mai mult decât atât, mesajele lumii vechi vor deveni, sperăm, surse de clarificare și prilejuri de meditație privind starea noastră actuală, ca popor aflat de ceva vreme într-un răstimp al ispitelor și incertitudinilor.  Satul arhaic ni se dezvăluie ca o complexă instituție socio teritorială, stabilă identitar și prezentă uniform, din străvechime, în întreaga arie a romanității orientale. Vechile sate, organizate și funcționale într-un mod cu totul distinct, independent de lumea urbană și administrațiile statale, formau, prin ele însele, o entitate autarhică, unitară social, cultural și religios, autonomă, militarizată defensiv, trans-statală și indivizibilă identitar.

Autarhie și autonomie Satele românești vechi alcătuiau o rețea socio-teritorială autarhică. Orice sat era autonom și autosustenabil – se gospodărea și supraviețuia prin forțele sale proprii. Contactele și relaționările cu exteriorul erau puternic selective, prudente și reticente față de orice neconcordanță cu sistemul comunitar de valori. Satele comunicau și cooperau doar între ele, în principal în anumite arii regionale (văi, țări, ținuturi), și cu instituțiile/confreriile conexe, desprinse din sânul lor – cu precădere rețelele pastorale și cele militare/haiducești. Relațiile se bazau pe legături comunitare, rezonante cultural și ritual, întărite inclusiv prin înrudiri directe, ele fiind total prioritare în raport cu cele propuse sau impuse din exterior (de administrații statale, de exemplu) sau justificate de vreun eventual interes strict economic, material. Stabilitatea întregului sistem era asigurată de omogenitatea identitară – definită printr-un anume mod de viață, cu coduri proprii și conținuturi specifice. Identitatea românească rezulta din armonizarea tuturor componentelor societale, având în centrul lor angrenajul sofisticat al codurilor comunicaționale, culturale, rituale și normative (genomul cultural). Alcătuind o rețea de celule stabile organizațional, autonomia întregului astfel constituit devenea, practic, impenetrabilă, eventualele elemente externe fiind absorbite și adaptate matricii identitare comunitare. Militarism defensiv Prin modul particular de viață și organizarea internă, orice sat era și un creuzet militar. Nucleului comunitar i se alăturau instituțiile conexe (pastorale și cele propriu-zis militare), cu rol de control și apărare a teritoriilor inter-sătești. Satele puteau părea patriarhale și pașnice căci, în esență, chiar erau, prin viața cotidiană calmă și așezată. În același timp, însă, se pregăteau permanent pentru apărare. Era întreținută sistematic o anume atitudine luptătoare, chiar războinică, ce rezulta din sistemul de valori, ocupațiile adiacente (cum ar fi, spre exemplu, vânătoarea) și modelele promovate prin întregul fond cultural. Înzestrările utile militar (caii și armele) nu lipseau din nicio gospodărie bine întocmită1, iar codificările complexe ale vieții sătești înlesneau atât articularea unui sistem propriu de apărare civilă, cât și transferul anumitor categorii de tineri în cadrele organizaționale de tip efectiv militar.

Trans-statalitate Privind acum, cu alți ochi, alcătuirile și mecanismele societale ale satelor arhaice, observăm câtă dreptate avea Liviu Rebreanu afirmând că țăranul a fost "păstrătorul efectiv al teritoriului național”2. Nu era, cum și-au imaginat unii, un simplu elogiu pios sau o evaluare admirativ-culturală, ci o constatare absolut pertinentă.

Pătrunzând în intimitatea universului sătesc vom înțelege că, de fapt, oamenii civilizației sătești nu acceptau și nu recunoșteau nicio autoritate exterioară lumii lor. Ei nu doar se simțeau, ci chiar erau stăpânii pământului lor și al întregului areal românesc. Cedările "politice”, formale și mai mult de complezență, erau doar diversiuni și strategii conjuncturale, absolut necesare, căci raportul de forțe le era permanent defavorabil. Cotropitorii nici nu înțelegeau ce se întâmplă (nu înțeleg nici azi), căci conștiința de sine a comunităților sătești se manifesta în cadre și forme ocultate, discrete și neostentative, deci neinteligibile pentru străini. Oamenii satului trăiau această stare implicit, firesc și subliminal, ea rezultând din însăși natura instrumentarului specific de protecție societală – cel sătesc propriu-zis, care le includea și pe cele ale confreriilor conexe. Această realitate trans-statală nu era asumată sau invocată explicit de indivizi, ci o "proclama” permanent ansamblul comunitar însuși, prin reziliența unitară, neîntreruptă și tenace – în aparență "o enigmă și un miracol”1, cum au ajuns să întrezărească, uimiți, chiar și unii istorici. Administrațiile au venit, au rezistat, fiecare, ceva timp (de regulă nu prea mult, raportat la scara istoriei) după care au dispărut, una după alta. De aceea până și numele lor au fost șterse din memoria colectivă, care le-a evaluat corect, ca simple înjghebări uzurpatoare, abuzive și nelegitime. Sistemul sătesc a rezistat însă, în pofida tuturor, și a funcționat până când, în cele din urmă, intervențiile opresive derulate cu instrumentele tehnologiei industriale l-au covârșit. O civilizație a libertății Analizând traseul istoric al satelor vechi, din antichitate până în zilele noastre, Nicolae Iorga afirma răspicat, în 1928, că lumea acestora configurează "o civilizație în întregime de oameni liberi”1. Urmărind tema libertății în profunzimea fondului folcloric românesc, am constatat la rându-ne că, în viziunea sătenilor, libertatea apare deslușit "ca o calitate fundamentală a ființei umane, un dar care asigură și determină configurarea specificității celei mai intime, definitorii, a omenescului. Ființa purtătoare a darului libertății poate fi agresată, maculată, căzută chiar, dar libertatea sa nu poate fi anulată și desființată decât de omul însuși, care poate alege, în locul ei, înlănțuirea păcatului și stăpânia răului.”2 Libertatea, așadar, "este o valoare nu numai individuală ci și comunitară, în jurul libertății fiecărui om construindu-se și susținându-se libertatea întregii comunități și, în ultimă instanță, a oamenilor în general.”3 Primatul ordonator al libertății, căreia i se alăturau valorile demnității (onoarei, stimei de sine) și ale loialității (responsabilității, simțului datoriei) – susținute și întărite de conștiința imortalității, a accesului la o viață viitoare prin Pronia divină – punea în plan secund atât teama de moarte cât și ofertele, oricât de ispititoare, ale altor modele civilizaționale. Reunind elementele ce definesc și descriu lumea sătească și omenia ei vom observa că ele rezonează în jurul acestei idei centrale a libertății, idee-cadru ce a susținut și a dat substanță unei civilizații de la care noi, cei de azi, am avea încă multe de învățat.  Poate că drumul parcurs în aceste pagini a fost prea fugitiv și popasurile lui, neîndestulătoare. Poate, de asemenea, s-ar fi cuvenit să dăm o fugă și dincolo de perimetrul romanității orientale, către zonele, concentrice și mai vaste, ale Vechii Europe, urmărind rezonanțele cu straturi și ginți cu care, uneori, am interferat – de la ansamblul traco ilir al Sud-Estului european către zona baltică din Nord, cea scitică și apoi slavă dinspre stepele răsăritene ori, dincoace, spre bazinul celtic și cel vechi-germanic din Apus sau cel proto-latin mediteranean – coborând chiar mai departe, spre ariile vechi-orientale din vremea "amestecării limbilor” și a născocirii primelor cetăți și urgii. Este, însă, doar o primă călătorie de acest fel, care va fi urmată de reveniri mai spornice – ale noastre sau ale altora mai vrednici, în viitor. Aici am optat, deocamdată, pentru concizie și am lăsat textele să vorbească, având în vedere și avertismentul ultimei parabole a pelerinajului nostru: timpul curge din ce în ce mai repede, luna e ca săptămâna, săptămâna e ca ziua... Și ziua ca ceasul scurt, Iar ceasul ca un minut.1 Este oare timp pentru ca alte roade să răsară din ogorul cel de multă vreme părăsit? Nu avem a ști. Dar dacă totuși, cu apă puțină, am rourat câteva răsaduri, putem nădăjdui că obiectivul lucrării de față a fost atins.”