Cu mare tristețe și durere sufletească anunțăm trecerea la cele veșnice ale marelui nostru prieten, poet, scriitor și colaborator Miron Scorobete. Autorul lucrării de referință „Dacia Edenică” (Scribd AICI), născut la 1 mai 1933,  a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru în Consiliul Eparhial și în Adunarea Eparhială ale Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului, vicepreședinte al organizației Frăția Ortodoxă și Cetățean de Onoare al municipiului Cluj-Napoca, se arată în biografia sa.

„Ne-a părăsit un fascinant și erudit cărturar și patriot, poetul Miron Scorobete. Binemeritată neuitare și prețuire”, a scris colegul nostru, Corneliu Vlad.

Ultimele materiale publicate de blândul iubitor al României au fost, cu adevărat, răscolitoare, fixându-i, parcă, într-un fel, coordonatele plecării. Ultimul a fost chiar despre Românul Absolut - Mihai Eminescu, apărătorul Daciei Mari, și descoperirea din vatra sa părintească: Miron Scorobete: Extraordinara descoperire a unei vetre dacice la temelia casei lui Eminescu de la Ipotești

Cu puțin timp înainte, de Unirea Principatelor Române, marele iubitor al Istoriei naționale, din cele mai vechi timpuri și până mai ieri, scria, alături de o pictură de Theodor Aman:

„Vă urez să iubiți UNIREA numai atât cât a iubit-o marele clasic Theodor Aman. Capodopera sa, înfățișând pe cele două surori barbar despărțite, acum împreună în casa lor, a fost pictată la 1857. Un vis! O profeție a artistului inspirat, atât de imposibilă că puțini mai credeau în ea. Și n-au mai trecut decât doi ani zbuciumați până minunea să se împlinească.”

Iar un alt ultim text a fost legat tot de marile sale iubiri - dacii și romani - și reprezentarea lor pe Columna lui Traian

PENTRU STRABICII CARE-I DESCONSIDERĂ PE DACI

„Aici avem niște dace văzute de adversarii lor, de roman, văzute deci obiectiv, nu înfrumusețându-le, nu idealizându-le, „fotografiindu-le”. Arată a oameni primitivi? Cine putea să creeze asemenea veșminte, că ele și le făceau, nu le importau, nu le luau de prin second-handurile Imperiului, erau niște sălbatice? Dar gustul! Niște necivilizate nu au ochiul format pentru un atare grad de pedanterie.

Și nu e nimic de mirare dacă privim lucrurile nu dezmembrate ci în context. Pentru că iată cum îi vedea Dion Chrisostomul, care i-a vizitat, pe daci (reprodus de Iordanes):

Deceneu, „observând înclinarea de a-l asculta în toate și că ei sunt din fire deștepți, i-a instruit aproape în toate ramurile filosofiei, căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învățat etica, dezvățându-i de obiceiurile barbare; i-a instruit în știința fizicii, făcându-i să trăiască după legile naturii [...] i-a învățat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare în privința minții; dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viața în fapte bune [...]; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor și toate secretele astronomice, și cum crește și cum scade orbita lunii, și cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc, și le-a spus sub ce nume și sub ce semn cele trei sute patruzeci și șase de stele trec în drumul lor cel mai repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.”

Și iată ce putea înregistra Dion Chrisostomul ca „reporter”, nu ca istoric, ce vedea el în juru-i când a fost în Dacia:
„Vezi cu plăcere ca niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puțin timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziția cerului, pe altul însușirile ierburilor și ale fructelor, pe acesta studiind creșterea și scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotația cerului, astrele care se grăbesc să ajungă lângă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită.”

Sălbaticii de daci! Știau că pământul nu e plat cum pare ci glob și cu cât e soarele mai mare decât el.

Ai voștri ce știau acum 2.000 de ani? Și strămoașele voastre cum își etalau cochetăria?

Cum? Nu aveți ce arăta?

Uite că eu am.

Sunteți invidioși.

Aveți de ce.

Și un adaos pentru strabicii care-i denigrează pe romani.

Nu romanii au inventat sculptura. Înaintea lor au creat capodopere asiro-babilonienii, egiptenii, grecii. Dar romanii au făcut ceva extraordinar. Toți înaintașii lor înfățișau fantasme, zei și eroi. Romanii au fost primii care au sculptat oameni vii, pe care i-au „fotografiat” și „filmat”, cu mijloacele de atunci, desigur. Romanii au fost primii „fotoreporteri de război”, care nu plăsmuiau în atelier figuri imaginare ci, ei înșiși participanți la lupte, transmiteau în direct chipurile oamenilor aflați pe frontiera dintre viață și moarte.

Iar beneficiarii acestei radicale, teribile schimbări de perspectivă suntem noi. Romanii ne-au eternizat strămoșii în toată diversitatea vieții lor: pe câmpul de luptă, dar și acasă, cu femei, bătrâni și copii, cu boi și cu capre, cu turme de oi.

Și iată, ce ample priveliști de meditații am străbătut, stârniți de eleganța unor frumoase stră-străbunice ale noastre.”

Iar în ultima sa postare lăsată pe pagina sa, Dacia Edenică, Miron Scorobete ne lasă un comentariu, pentru eternitate, la scena următoare de pe Columna lui Traian:

„Acum faceți abstracție de scena propriu-zisă, deși e fascinantă. Uitați-vă numai la colțul din dreapta sus: vaci, capre, berbeci ("Că eu că mi-ș am/Doi berbeci de-i lai/Din stâna lui Crai/Cu lâna de-argint/Lanț până'n pământ…” Colindă veche de la Poieni, de pe vremea când se sculptau berbecii pe Columnă).

Suntem la anul 100. Dar suntem concomitent și la anul o mie nouă sute și ceva, pe vremea părinților nostri, ba și pe vremea copilăriei noastre, a celor mai trecuți. După aproape 2.000 de ani!
Vedeți că aici timpul nu a trecut, suntem în aceeași lume? Am fost până mai adineaori în ținutul acela fermecat din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte unde vremea nu vremuiește.
Am fost…
Acum migrăm, așa cum ne arată prim-planul imaginii pe care am vrut să v-o sustrag atenției dar n-am reușit.”

„Un concetățean al nostru, un mare poet, trece zilnic pe străzile Clujului, modest, mai mult pe gânduri, atent să nu strivească pe caldarâm florile căzute ale acestei ciudate primăveri. El nu e și n’a fost omul modelor, n’a făcut temenele mandarinilor și bonzilor. Urmaș de țăran voievodal din Țara Hațegului, Miron Scorobete a șlefuit ani în șir miezul inefabil al cuvântului românesc. Scorobete contemplă luna adumbrind în scorburi, el fiind pentru mine un venit de peste vreme, un trac întârziat între noi, înrudit cu pietrele milenare de la Densuș, cu lespedea pragului bisericii Sântămăria-Orlea. Arome străvechi, murmur de psalm creștin, versul lui de o ortodoxie trăită profund e rugăciune, e «catharsis». El recitește Miorița altfel, cum însuși spune, dinspre Cosmos spre om. Cuvântul, pentru el, e mai cu seamă asceză. Chiar omul-natură trece prin filtre ale suferinței și purificării[…] În prima zi a lui mai, Miron Scorobete împlinește un număr de ani; încă un prag, prietene Miron! Treci mai departe, drept și cu mare sfială în fața miracolelor anotimpurilor, cu pas de inorog în amurgul mileniului. Tu ai Timp, cuvintele au Timp, mai presus efemerului, bronzului.”, scria Mircea Vaida-Voevod. Poetul Miron Scorobete urma să împlinească pe 1 mai anul acesta 90 de ani.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!