”Ani de zile voiam să cumpăr un bronz de-ale lui Brâncuși, dar nu îmi permisesem. Acum părea să fi sosit momentul pentru această mare achiziție. Am petrecut luni întregi apropiindu-mă tot mai mult de Brâncuși, înainte ca această vânzare să se producă efectiv. Îl cunoșteam de 16 ani, dar nici nu visasem că aveam să intru în asemenea complicații cu el. Era foarte dificil să discuți despre preț cu Brâncuși, iar dacă aveai cumva curajul s-o faci, trebuia să te aștepți să-ți ceară o sumă monstruoasă. Eram conștientă de asta și speram ca marea noastră prietenie să ușureze lucrurile. Totuși, am ajuns să ne certăm groaznic când el mi-a cerut 4 000 de dolari pentru Pasărea în spațiu.

Atelierul lui Brâncuși se găsea într-o fundătură. Era un atelier imens, plin cu sculpturile lui enorme, și arăta ca un cimitir, numai că sculpturile erau mult prea mari ca să stea pe morminte. Lângă această încăpere mare era una mică, cea în care lucra efectiv. Pereții erau acoperiți cu toate instrumentele imaginabile necesare muncii lui. În mijloc se afla un cuptor în care își încălzea uneltele și topea bronzul. În acest cuptor gătea și mese delicioase, arzându-le intenționat doar ca să se prefacă apoi că fusese o greșeală. Mânca la o tejghea și avea băuturi minunate, preparate cu grijă. Între această încăpere mică și cea mare, care în timpul iernii devenea de nefolosit din pricina că era teribil de friguroasă, exista o mică firidă în care Brâncuși punea muzică orientală la un gramofon făcut chiar de el. La etaj se găsea dormitorul lui, ceva foarte modest. Întreaga locuință, inclusiv dormitorul, era acoperită de pulbere albă de la sculpturi.

Brâncuși era un bărbat micuț și extraordinar, cu barbă și ochi întunecați și pătrunzători. Pe jumătate țăran isteț, pe jumătate zeu adevărat. Te simțeai foarte fericită alături de el, dar din păcate a devenit prea posesiv cu mine și voia să îi dedic tot timpul meu. Îmi spunea Peghița și mi-a destăinuit că îi place să facă lungi călătorii, în care înainte luase cu el și fete frumoase. Acum voia să mă ducă pe mine, dar eu nu am vrut. Îi plăcea, de asemenea, să meargă la hoteluri elegante din Franța, unde sosea îmbrăcat ca un țăran, ca apoi să comande cele mai scumpe lucruri posibile. Fusese în India ca să-l vizitez pe Maharajahul din Indore, în a cărui grădină plasase trei Păsări în spațiu, una în marmură albă, alta în marmură neagră și alta în bronz. Se întorsese, de asemenea și în România, țara lui, unde guvernul îi ceruse să creeze monumente publice. Era foarte mândru de asta. Își dusese mare parte din viață într-un mod foarte auster, dedicând-o în întregime operei sale. Sacrificase totul pentru asta și renunțase în mare parte la femei, până la suferință.

La bătrânețe a fost foarte singuratic. Avea mania persecuției și credea încontinuu că oamenii îl spionează. Atunci când nu gătea pentru mine, se îmbrăca elegant și mă scotea la restaurant. Mă iubea foarte mult, dar eu nu am reușit niciodată să obțin ceva de la el. Laurence Vail mi-a sugerat în glumă să mă căsătoresc cu Brâncuși ca să moștenesc toate sculpturile sale. Am luat în calcul această posibilitate, dar am descoperit în curând că el avea alte idei și nu voia să-i fiu moștenitoare. Ar fi preferat să-mi vândă totul și să-și ascundă banii în opinci.

După cearta aceea, am dispărut câteva luni din viața lui Brâncuși, timp în care am cumpărat o pasăre mult mai veche a lui, numită Măiastra, cu o mie de dolari, de la sora lui Paul Poiret. Era prima lui pasăre și data din 1912. Era o pasăre minunată, cu o burtă enormă, dar eu tânjeam încă după Pasărea în spațiu, care arăta foarte diferit. Am rugat-o pe Nellie, căreia el îi spunea Nelița, să se ducă și să încerce să aplaneze cearta noastră. Am revenit la atelierul lui și am reluat discuția despre vânzare. De data aceasta, am stabilit prețul în franci și am economisit o mie de dolari, pentru că i-am cumpărat din New York. Brâncuși s-a simțit tras pe sfoară, dar a acceptat banii. Brâncuși își șlefuia toate statuile de mână. Cred că de asta erau atât de frumoase.

Această Pasăre în spațiu avea să-i dea de lucru timp de mai multe săptămâni. Când a terminat-o, nemții erau lăngă Paris, iar eu m-am dus și am luat-o cu mica mea mașină, ca să o împachetez și să o expediez la timp. Pe fața lui Brâncuși curgeau lacrimile. Am fost sincer mișcată. N-am aflat niciodată de ce era atât de tulburat, dar am presupus că era din cauză că se despărțea de pasărea lui preferată.” - este mesajul postat azi de Muzeul Satului, la 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși.