Profesorul Univ. Dr. Ioan Scurtu împlinește azi 80 de ani. Ne alăturăm urării istoricului Alesandru Duțu și îi dorim Mulți ani sănătoși! Mulțumiri pentru tot ce ne-a oferit în plan istoriografic și didactic! Cele mai recente cărți ale reputatului istoric le găsiți la TipoMoldova.

Pentru că ne apropiem de aniversarea evenimentelor din decembrie 1989 prezentăm pentru cititorii noștri studiul profesorului intitulat

"LOVITURA DE STAT” DATĂ DE GENERALUL STĂNCULESCU

„Spargerea” adunării "populare” din 21 decembrie 1989 a constituit momentul psihologic care a dat un impuls bucureștenilor să rămână în stradă, cerând libertate, democrație, înlăturarea dictaturii.

Nicolae Ceaușescu a decis să recurgă la forță pentru a-i împrăștia pe manifestanți, crezând că astfel va restabili ordinea și autoritatea regimului său. Represiunea a început spre miezul nopții, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 - rănite, iar 1 245 au fost arestate și transportate la penitenciarul Jilava.

Dimineața fatală - 22 decembrie 1989

Nicolae și Elena Ceaușescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea Comitetului Central al P.C.R., pentru a fi informați operativ asupra desfășur­ării evenimentelor și a da indicații privind modul de acțiune. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea și Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost degajată de manifestanți.

Cei doi generali erau profund marcați de tragedia în care fuseseră implicați. Generalul Vlad s-a gândit că, pentru ieșirea din această situație dramatică, singura soluție era înlăturarea lui Ceaușescu. El avea să rela­teze la Comisia senatorială, în octombrie 1993, că generalul Milea era grav afectat de situația în care fusese implicat: ,,Am ieșit pe culoar, pe fotolii și a început să plângă și spunea că nu mai crede că sănătatea îi va mai îngădui, să spun soției și fetelor sale s-a întâmplat, că nu a fost pregătit să se întâmple așa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile așa, că de fapt forța este în mâna lui și a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat”. La întrebarea unui senator: "Ce i-ați propus deci că trebuie făcut?”, Vlad a răspuns: "Că trebuie să-l arestăm pe Ceaușescu!”. Dar Milea a replicat: "Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare”.

În zorii zilei de vineri, 22 de­cembrie, străzile din centrul Capitalei au fost măturate, iar sângele curățat cu jeturile de apă ale pompierilor; militari în uniformă de război au fost plasați la intrările spre Piața Pala­tului. În clădirea Comitetului Central au fost aduși circa 1 000 de militari, cu misiunea de a apăra această citad­elă a regimului.

Vestea represiunilor din noaptea de 21/22 decembrie s-a răspândit ca fulgerul în București și a amplificat starea de revoltă. Încă din dimi­neața zilei de 22 decembrie, munci­torii de pe marile platforme industrial­e – Pipera, Republica, ,,23 Au­gust”, I.M.G.B.(Întreprinderea de Mașini Grele București) ș.a. – s-au îndreptat spre centru, ocupând Piața Universității. Manifestanții scandau: "Jos călăul!, Jos dictatura!, Jos Ceaușescu!, Vom muri și vom fi liberi!, Noi suntem poporul / Jos cu dicta­torul”, Libertate! Libertate”. Forțele de ordine nu au mai intervenit. T.A.B.-urile, aduse la fața locului, au rămas în mulțime, militarii discutând cu manifestanții, asigurându-i că nu vor recurge la acte de violență.

Nici măcar în ceasul al 12-lea, Ceaușescu nu a acceptat să cedeze. El i-a reproșat generalului Milea că nu a fost în stare să restabilească or­dinea deplină. Ministrul Apărării Na­ționale, cuprins de remușcări pentru implicarea sa în represiunile din noaptea precedentă și neacceptând să-și lege numele de alte jertfe uma­ne, a decis să-și pună capăt zilelor. În jurul orei 9.30, el s-a sinucis în clădi­rea Comitetului Central. Actul lui Va­sile Milea marca "prin sacrificarea de sine, semnalul rupturii totale între armată si a «comandantul suprem»". Vestea sinuciderii lui Milea l-a bul­versat pe Ceaușescu. Aflat în clădirea Comitetului Central, Ilie Verdeț – care cunoștea situația din Capitală – s-a dus la secretarul general al P.C.R., pe care l-a găsit "într-o stare deplorabilă, așa cum era el în mo­mente foarte grele și își pierdea echi­librul”. Verdeț i-a cerut să nu se tra­gă în oameni, iar Ceaușescu a răs­puns: "Nu s-a tras și nu se va trage în oameni”. În timp ce rostea aceste cuvinte, "a început să tremure și atunci a spus: «Dar, avem trădarea. A trădat țara și poporul generalul Milea»".

Ultima ședință a C.P.Ex.

La ora 9.45 a început ul­tima ședință a Comite­tului Politic Executiv (C.P.Ex.), la care Nicolae Ceaușescu a spus: "Generalul Milea a plecat de la mine și după două minute am fost informat că s-a împușcat. Având în vedere și comportarea sa în această perioadă reiese că el, de fapt, a sabo­tat aplicarea măsurilor și a lucrat în strânsă legătură cu străinii. Acest lucru reiese clar. S-a creat o situație gravă”. Apoi el i-a întrebat pe membrii C.P.Ex.: "care este hotărât să lupte și care nu?” și s-a adresat di­rect lui Paul Niculescu-Mizil, iar acesta a răspuns printr-o întrebare: "Dacă lupt sau nu lupt?”. Într-o formă sau alta, toți au declarat că "luptă”. Ceaușescu a continuat: "Să declarăm imediat starea de nece­sitate în întreaga țară. Aceasta este conform Constituției și este dreptul președintelui. Nu trebuie să con­vocăm Consiliul de Stat”. Toți cei prezenți au fost de acord. Silviu Curticeanu a afirmat că, dacă manifes­tanții trag în militari, "tragem și noi”. Gheorghe Rădulescu a apreciat că trebuia "evitată vărsarea de sânge”, Constantin Dăscălescu a spus că "trebuie să chibzuim dacă trebuie să tragem în muncitorii cinstiți”, dar Tudor Postelnicu a replicat că "nu muncitorii cinstiți sunt aceia care vor deschide focul, ci lepădăturile și pleava”. Nicolae Ceaușescu a ținut să precizeze: "Sigur că nu putem tra­ge în muncitori. Noi suntem repre­zentanții muncitorilor și nu putem trage în muncitori, dar sunt și liche­le”. El a conchis: "Trădătorul Milea este de vină și probabil că mai sunt și alții”. Nicolae Ceaușescu a mențio­nat că l-a chemat pe primul adjunct al ministrului Apărării Naționale, gene­ralul Victor Atanasie Stănculescu, care "este deja la dispoziția mea”.

După ședință, Nicolae Ceau­șescu a cerut să se elaboreze un de­cret prezidențial privind introducerea stării de necesitate în întreaga țară. Decretul, citit la radio la ora 10.11 și la Televiziune, de la ora 10.50, menționa: "Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice prin acte te­roriste, de vandalism și de distrugere a unor bunuri obștești”, în temeiul art. 75 din Constituție se instituia starea de necesitate în întreaga țară. Toate unitățile armatei, Ministerului de Interne și formațiunile patriotice de luptă erau puse în stare de alarmă. Pe timpul stării de necesitate se interziceau orice întruniri publice, precum și circulația în grupuri mai mari de cinci persoane; se interzicea circulația în timpul nopții, începând cu ora 23.00, cu excepția persoanelor care lucrau în schimbul de noapte etc. Decretul se încheia cu aceste cuvinte: "Întreaga populație a țării este obligată să respecte cu strictețe legile țării, ordinea și liniștea pub­lică, să apere bunurile obștești, să participe activ la înfăptuirea norma­lă a activității economico-sociale”. Decretul nu a avut nici o urmare practică; în stradă se aflau sute de mii, poate milioane de români, în în­treaga țară, care scandau împotriva lui Ceaușescu și a regimului său.

Momentul psihologic decisiv s-a consumat la ora 10.59, când la postul de radio s-a anunțat că minis­trul Apărării Naționale "a acționat ca un trădător, împotriva independenței și suveranității României și, dându-și seama că este descoperit, s-a sinu­cis”. În acel moment exista sentimentul că generalul Vasile Milea a fost împușcat la cererea lui Nicolae Ceaușescu, deoarece ministrul re­fuzase să execute ordinul de a înăbu­și în sânge revolta populară. Rămasă fără comandantul ei nemijlocit, ar­mata a fraternizat cu manifestanții, care au primit astfel drum liber pen­tru a lua cu asalt clădirea Comitetului Central.

Generalul Stănculescu sosise de la Timișoara în cursul nopții și pentru a se sustrage de la o eventuală implicare a sa în represiunea mani­festanților din București s-a deplasat la Spitalul Militar Central, unde și-a pus piciorul în ghips, după care s-a întors acasă. Primind, în dimineața zilei de 22 decembrie, ordin de la Nicolae Ceaușescu să se prezinte imediat la Comitetul Central, Victor Stănculescu s-a conformat.

Imediat ce a ajuns, Ceaușescu i-a cerut să preia conducerea Arma­tei, deoarece generalul Vasile Milea s-a sinucis. Așadar, generalul Stăncu­lescu a devenit ministrul Apărării Na­ționale printr-un ordin verbal, în acea situație nemaipunându-se problema elaborării unui decret prezidențial, care să fie semnat de Ceaușescu și publicat în "Buletinul oficial”.

Informat că spre sediul Comi­tetului Central se îndreptau două re­gimente, unul de tancuri și unul mecanizat, Victor Stănculescu a cerut, la ora 10.45, căpitanului Marius Tufan, de la centrul de transmisiuni al arma­tei, să comunice "numaidecât ordi­nul meu să se întoarcă în cazărmi”. Generalul a apreciat corect situația, deoarece era practic imposibil ca ar­mata să câștige în confruntarea cu ze­cile de mii de manifestanți, care ocupaseră centrul Capitalei. După ce a dat acest ordin, Victor Stănculescu a venit la Nicolae Ceaușescu, raportân­du-i că "unitățile sunt pe drum și vor ajunge, sper, la timp, dar presiunea din piață a crescut și trebuie să ve­dem ce soluție avem. Părerea mea este: «Mai bine ar fi să plecați din sediu»". La rândul său, generalul Iulian Vlad a dat ordin trupelor de se­curitate, care asigurau zona Pieței Pa­latului și a sediului C.C. al P.C.R., să nu se tragă în mulțimea care afluia spre acest perimetru.

Decretul privind instituirea stării de necesitate a mai fost difuzat de câteva ori la radio și la televiziune. Emisiunea TV s-a închis la ora 11.46. În acel moment s-a pus capăt unei epoci în istoria televiziunii ro­mâne, ca instrument de propagandă în slujba socialismului totalitar. Ar fi trebuit, conform programului tipărit, ca emisiunea să se reia la ora 19.00 cu telejurnalul, urmat de documenta­rul Deplina independență economică și politică a țării – realizare istorică a epocii Nicolae Ceaușescu, realizat de Vartan Arachelian, apoi un alt documentar: România în lume (redactor Paul Șoloc) etc., până la ora 22.00, când programul se încheia. La radio programul a continuat cu difuzarea unor cântece patriotice.

Manifestanții iau cu asalt clădirea C.C.

Mulțimea aflată în zo­na Piața Universită­ții – HotelIntercontiental– Piața Romană a început să se deplaseze spre Comitetul Central, fără a întâmpina vreo rezistență din partea forțelor de ordine; în câteva minute a ocupat Piața Palatului, pre­gătindu-se să ia cu asalt clădirea Co­mitetului Central. Nicolae Ceaușescu a ieșit în balcon pe la 11.30, cu o por­tavoce în mână, încercând să poto­lească spiritele. Nu a reușit să vor­bească, deoarece a fost întâmpinat cu huiduieli, iar mulți au aruncat în di­recția sa cu diverse obiecte aflate la îndemână. Dezorientat și incapabil să mai facă față situației, a trebuit să se retragă. În clipele următoare, revolu­ționarii au pătruns în clădirea Comi­tetului Central, iar militarii din inte­rior, deși aveau la dispoziție arma­ment și muniție, nu au opus rezis­tență. Mulți revoluționari au pus mâna pe arme, fiind gata să riposteze în cazul că ar fi atacați.

Generalul Neagoe, șeful Di­recției a V-a a Ministerului de Inter­ne, a avut inițiativa solicitării unor elicoptere cu care să fie evacuați Ni­colae Ceaușescu și ceilalți lideri. Generalul Stănculescu a vorbit cu generalul Iosif Rus, comandantul Aviației, să trimită elicopterele; unul dintre ele a aterizat pe clădirea Comitetului Central. Când primii revo­luționari au ajuns pe platforma clă­dirii, Nicolae Ceaușescu, Elena Ceaușescu, precum și Emil Bobu și Manea Mănescu erau deja urcați în elicopter. Un militar, maiorul David Aurel, le-a cerut: "Vă rog rămâneți pe loc, rămâneți pe loc! Vă rog, nu vă apropiați!”. În câteva clipe eli­copterul a decolat.

La ora 12.06, când Nicolae Ceaușescu a părăsit Comitetul Cen­tral, care simboliza centrul vital al puterii politice în România,regimul socialist-totalitar se prăbușise. Ze­cile de mii de oameni care se aflau în Piața Palatului au privit decolarea și depărtarea elicopterului cu sentimen­tul că au scăpat de cel mai sângeros dictator din istoria României.

Pentru a evita o stare de con­fuzie, la ora 13.00, generalul Stăncu­lescu a semnat o notă telefonică prin care dădea ordin ca armata să se sub­ordoneze numai Ministerului Apără­rii Naționale.

În acea zi de 22 decembrie 1989, vestea căderii lui Nicolae Ceaușescu a fost comunicată de tele­viziunea română, în jurul orei 13.00, prin intervențiile actorului Ion Caramitru și poetului Mircea Dinescu. La postul național de radio știrea a fost anunțată de Alexandru Mironov. La rândul său, Emanuel Valeriu a trans­mis, prin telefon, din București, pri­mul reportaj recepționat de "Europa Liberă”, care l-a difuzat imediat.

Mass-media a jucat un rol ex­cepțional în acel sfârșit de decembrie 1989. Vestea despre fuga lui Ceaușescu a generat un val de entuziasm în întreaga țară. Cuvântul libertateera pe buzele tuturor, oamenii se îm­brățișau, mașinile cu farurile aprinse claxonau anunțând victoria: "Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”.

Pentru a-și exprima opiniile, unii revoluționari s-au deplasat la Te­leviziune și alții la Radio. A început astfel transmiterea revoluției în di­rect. Cei mai mulți revoluționari au rămas în continuare în Piața Palatu­lui, pentru a asculta discursurile care se rosteau din balconul Comitetului Central. În acele momente se înregis­tra o avalanșă de doritori să-și expri­me bucuria pentru eliberarea de sub dictatură, să mulțumească tineretu­lui, și mai ales studenților, pentru sa­crificiul făcut, să proclame libertatea, democrația, fericirea, credința în Dumnezeu. Cei mai activi s-au dove­dit unii actori, regizori și scriitori, dar nu au lipsit și opozanții mai mult sau mai puțin cunoscuți ai regimului Ceaușescu. Chiar vechi activiști de partid, inclusiv unii membri ai Comi­tetului Politic Executiv (Dumitru Popescu, Gheorghe Rădulescu, Janos Fazekaș) au venit la televiziune pen­tru a-l înfiera pe "odiosul dictator”.

Totuși, nimeni nu și-a asumat răspunderea de a prelua puterea în acele împrejurări și de a anunța programul care urma să fie îndeplinit după înlăturarea regimului Ceaușes­cu. La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menționa: "Unitățile militare de pe întreg teritoriul țării se retrag în cazărmi, în ordine și cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unitățile militare care sunt angajate în fața sediilor comite­telor județene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unități se va or­ganiza apărarea cazărmilor și a tutu­ror obiectivelor militare”. Într-o altă notă telefonică, generalul Stăncules­cu preciza: "Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naționale”. Comentând cele două note telefonice, unii istorici și neistorici aveau să aprecieze că Stăn­culescu a dat o lovitură de stat și spri­jinindu-se pe armată a preluat pute­rea politică în România.

O analiză, oricât de sumară, a situației din acea zi de 22 decembrie 1989 conduce la concluzia că notele telefonice menționate au fost rezulta­tul unei situații care nu fusese creată de generalul Stănculescu, ci de ma­rea masă a populației, care devenise stăpână pe stradă. În acel context, ar­mata nu putea să se confrunte cu su­tele de mii de oameni; nu o făcuse pe parcursul zilei de 22 decembrie, când Ceaușescu se afla încă la putere și cu atât mai puțin o putea face acum, când sentimentul victoriei le dădea românilor și mai mult curaj.

La ora 13.30, Nicolae Ceau­șescu abandonase deja puterea și nu mai îndeplinea funcția de comandant suprem al armatei, nici pe cea de se­cretar general al P.C.R. și nici de Pre­ședinte al Republicii Socialiste România. Lovitura de stat înseamnă în­lăturarea conducătorului de la putere, dar la acea oră România nu mai avea un conducător. În consecință, genera­lul Stănculescu nu a avut împotriva cui să dea lovitura de stat, întrucât o asemenea acțiune – dacă ar fi fost în intenția lui – rămăsese fără obiect. La 13.30, cel numit verbal de Ceaușescu în funcția de ministru al Apărării Na­ționale, a dat un ordin către armată, care se înscria în logica situației con­crete.

"Autorul” loviturii de stat a plecat pe jos din sediul C.C.

Este semnificativ faptul că generalul Stăncules­cu a părăsit clădirea Comitetului Central după ce a constatat că elicopterul în care s-au îm­barcat Nicolae și Elena Ceaușescu și-a luat zborul; după cum singur avea să mărturisească, s-a strecurat prin mulțimea care afluia spre Comi­tetul Central și s-a dus pe jos până la fostul sediu al Ministerului Apărării Naționale, din strada Valter Mărăci­neanu (lângă Cișmigiu), pentru a face rost de o mașină cu care să se deplaseze. Ar fi un caz unic în istorie ca autorul loviturii de stat să treacă printre oameni ca un oarecare, ne­știut și necunoscut, deși el era "stă­pânul”, liderul care, cu o lovitură de măciucă, a lichidat un întreg regim politic. După ce "autorul” loviturii de stat a reușit să obțină mașina soli­citată, a ajuns la Ministerul Apărării Naționale din cartierul Drumul Tabe­rei, unde și-a exercitat funcția de mi­nistru, în condițiile în care ministrul titular, generalul Vasile Milea, era mort, iar generalul Ștefan Gușă – șeful Marelui Stat Major – nu sosise de la Timișoara. Generalul Stăncu­lescu s-a prevalat de faptul că era prim-adjunct al ministrului și că fusese numit titular de Nicolae Ceau­șescu. Ordinul său se referea strict la acțiunea armatei, care trebuia să asigure paza obiectivelor civile de im­portanță deosebită și să nu tragă decât atunci când ar fi atacată. Au­torul "loviturii de stat” nu și-a arogat nici o funcție în stat, nu a numit nici o persoană care să conducă guvernul sau alte structuri politico-administra­tive. Din contra, el a cerut coman­danților militari să se pună de acord cu reprezentanții organelor locale, asupra cărora el – autorul "loviturii de stat” – nu avea nici o influență.

Fuga Ceaușeștilor de la C.C. – pierderea de facto a puterii

După ce Nicolae Ceau­șescu a părăsit clădi­rea Comitetului Central, care simboliza, și era în fapt, centrul vital al puterii, el nu mai putea exercita nici una din prerogativele sale constituționale. Ceaușescu nu era numai coman­dantul suprem al forțelor armate și președintele Consiliului Apă­rării Republicii Socialiste Ro­mânia, ci și președintele Repu­blicii și al Consiliului de Stat; el numea și revoca miniștrii, membrii Tribunalului Suprem, stabilea rangurile diplomatice etc. În calitate de secretar ge­neral al P.C.R., Ceaușescu avea în subordine toate organele și organizațiile de partid, inclusiv pe primii sec­retari din județe, care erau în același timp și președinții Consiliilor județene. A reduce funcțiile și puterea lui Ceaușescu la dimensiunea militară, pentru a se putea justifi­ca "lovitura de Stat”, este o abordare simplistă. Ceaușescu nu-și mai putea exercita puterea nu pentru că Stăncu­lescu a transmis un comunicat către armată, ci pentru că, datorită uriașei presiuni populare, a fost nevoit să pă­răsească pupitrul de comandă al țării.

Este un fapt arhicunoscut din istorie că o persoană care dă o lovitu­ră de stat se adresează imediat cetățenilor, anuntându-i că a preluat condu­cerea în acele momente excepționale; după ce aruncă întreaga vină asupra celui răsturnat de la putere, lansează un program sau măcar câteva lozinci privind modul cum va acționa; populația este chemată la calm și liniște, dându-i-se asigurări că totul va fi bine și că în istoria țării începea o nouă epocă. În realitate, la 22 decembrie 1989, generalul Stăn­culescu nu s-a deplasat nici la Radio, nici la Televiziune, pentru a face ase­menea anunțuri, ci a rămas în biroul său de la Ministerul Apărării Naționale pentru a asigura conducerea operativă a armatei și în primul rând de a evita o ciocnire între militari și manifestanți. De altfel, generalul Stănculescu nu a manifestat nici o veleitate de lider politic, nu s-a adresat structurilor de stat civile, ci a așteptat derularea evenimente­lor pentru a se pune la dispoziția noii conduce­ri a țării, asi­gurând-o de sprijinul arma­tei. La ora 13.30 nu exista o asemenea con­ducere căreia să i se adreseze; în fapt, s-a creat un vid de putere, iar situația din țară nu putea fi ținută sub control. Sta­rea de euforie era indusă de la Bucu­rești, prin Radio și Televiziune, unde se perindau numeroși cetățeni – de di­verse profesii și ni­vele de pregătire in­telectuală – care, cu toții, își exprimau bu­curia că România a devenit liberă, iar în fața poporului se des­chidea o eră de prospe­ritate și fericire. În toate județele aveau loc ase­menea manifestări, dar populația era atentă să se afle ce se întâmplă în Ca­pitală.

Cadrele aflate la conducerea țării, a județe­lor, orașelor și comunelor, alese sau numite în timpul lui Nicolae Ceaușescu, nu-și mai puteau exercita funcțiile, fiind anihi­late prin acțiunea populației, care a luat cu asalt sediile Comitetelor de partid și Consiliilor populare. În fiecare oraș a apărut un "balcon” din care se țineau discursuri, revoluționa­rii anunțând victoria împotriva dicta­turii, începerea unei noi ere în istoria României, întemeiată pe democrație și libertate.

Generalul Stănculescu a manageriat, nu condus revoluția

Având în vedere această realitate, afirmația potri­vit căreia generalul Stănculescu, printr-o "lovitură de stat”, a de­venit stăpân pe situație, este de-a dreptul fantezistă. În acele ore nu mai exista în România nici o autoritate de stat. Sediile organelor de conducere erau ocupate de manifestanți, care dis­trugeau tablourile lui Nicolae Ceau­șescu, scoteau lozincile de pe pereți și aruncau în stradă cărțile fostului dic­tator. Chiar dacă ar fi fost în intenția sa să preia puterea în stat, generalul Stănculescu nu avea cui să se adrese­ze pentru a executa dispozițiile sale.

Meritul generalului Stăncu­lescu este că, în acele împrejurări în care armata rămăsese fără ministru, deoarece numirea sa de către Nicolae Ceaușescu nu fusese anunțată public, și-a asumat răspunderea de a prelua comanda și de a fi ordonat retragerea militarilor în cazărmi. Se scanda atunci: "Armata e cu noi!”, dar nu puteau fi excluse eventuale provo­cări, care ar fi dus la incidente și poa­te chiar la confruntări violente între civili și militari, cu consecințe dezas­truoase pentru țară.

Disciplina militară cerea să existe un comandant, de la care să pornească ordinele și care să fie executate de toate eșaloanele. În condi­țiile în care generalul Ștefan Gușă – șeful Marelui Stat Major, și locțiitorul de drept al ministrului Apărării Na­ționale – nu sosise de la Timișoara, organismul militar nu trebuia lăsat fără conducere, iar Stănculescu și-a asumat această responsabilitate.

Mulți oratori din balconul Comitetului Central, de la Radio și de la Televiziune anunțau constitui­rea unui nou guvern și elaborarea unui program revoluționar. Între aceștia, fostul prim-ministru Cons­tantin Dăscălescu, care a fost huiduit de manifestanți și obligat să-și anun­țe demisia, Ilie Verdeț – și el fost prim-ministru –, dar nu a fost lăsat să vorbească de mulțimea din fața Co­mitetului Central. La un moment dat, din balconul Comitetului Central s-a strigat: "Să vină Corneliu Mănescu să formeze guvernul”; el fusese mi­nistru de Externe și semnase "Scri­soarea celor șase” din martie 1989, drept care fusese "surghiunit” la mar­ginea Bucureștilor. Tentative de for­mare a guvernului se înregistrau pe diferite culoare de la Comitetul Cen­tral, de la Televiziune și chiar în stra­dă; ele nu durau mai mult de câteva minute. În prima sa intervenție tele­vizată, Mircea Dinescu anunțase: "Peste zece minute vom da un apel către populație!”. Dar acest apel, care ar fi trebuit să reprezinte un program, nu a mai fost redactat.

La ora 14.00, căpitanul de ran­gul I Constantin Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: "Rog pe tovarășul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televi­ziune! Trebuie, tovarăși, să ne orga­nizăm”. Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, un­de a fost salutat cu entuziasm de Teo­dor Brateș, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluția română în direct. Ion Iliescu a luat cu­vântul în jurul orei 14.45 și, după ce a salutat înlăturarea dictatorului Ceau­șescu, a apreciat: "Poporul nostru tre­buie să dea dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorga­niza pe baze democratice. Vom cons­titui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naționale, care să înceapă să pună ordine”. El a cerut ca la ora 17 "toți cei responsabili care se pot angaja în această operă construc­tivă” să vină la Comitetul Central: "Trebuie neapărat să ne reorgani­zăm, într-un Comitet de Salvare Na­țională. Să elaborăm un program de acțiune”. Așadar, încă de la prima sa apariție publică, Ion Iliescu s-a com­portat ca un lider politic, hotărât să-și asume răspunderea organizării Ro­mâniei pe baze democratice.

De la Televiziune, Iliescu s-a deplasat la Ministerul Apărării Națio­nale, unde a discutat cu generalul Stănculescu. Ulterior, Iliescu avea să precizeze: "El ne-a oferit găzduire și primele informații. Mi-am dat seama că singura instituție pe care ne pu­team sprijini, în condițiile acelea, era Armata. Acolo exista și rețeaua specială de telefonie, care acoperea întreg teritoriul României”. Genera­lul Victor Stănculescu avea să redea acest moment astfel: "I-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un T.A.B. la Televiziune să aducă pe cei de acolo, întrucât le pot asigura protec­ție la Ministerul Apărării Naționale. Și atunci au venit la M.Ap.N. și Iliescu și Nicolaescu, cu Voican și cu încă unul, care așa tot umbla cu automa­tul de gât, Montanu, iar aghiotantul le-a spus: «Nu intrați aici cu arma­mentul, armamentul rămâne aici!». Atunci m-a întrebat Iliescu: «Care e situația?» și eu i-am spus: «Eu pot să vă asigur securitatea și liniștea și vă pun la dispoziție sala Consiliului Mi­litar!»". Generalul Stănculescu apre­cia că "Iliescu nu prea știa ce să mă întrebe, atunci i-am spus eu, situația la ora actuală era așa, armata a in­trat în cazărmi, repet – pot să vă asi­gur securitatea și nu vom mai putea scoate armata din cazărmi din nou”.

La întrebarea lui Dinu Săraru: "Cum l-ați tratat? Ca un posibil conducător al Revoluției?”, Stănculescu a răspuns: "Am considerat că este posibil să fie conducător [...] i-am acordat încredere, acesta a fost de fapt adevărul, nu i-am spus concret: «Ia comanda și apucă-te de treabă!», dar l-am lăsat să-și dea drumul să meargă pe ce voia el, deci nu a fost o «te numesc și ai grijă să faci de acum înainte ... nu știu ce»”. Generalul a explicat: "Tot timpul le-am asigurat masa, iar în sala de Consiliu le-am asigurat saltele, paturi pliante și i-am pus pe toți să doarmă în noap­tea aia în minister”.

Relatarea generalului Stăncu­lescu conține două inexactități: cei menționați nu au venit la Ministerul Apărării Naționale aduși de un T.A.B., ci au călătorit cu mașini obișnuite; aceștia au rămas în noaptea de 22/23 decembrie la televiziune și nu au dor­mit în acest minister. Dar fondul de­clarațiilor rămâne esențial: anume că, în calitatea pe care o avea, de minis­tru al Apărării Naționale, a oferit lui Ion Iliescu și însoțitorilor săi, protec­ție personală, sală unde să aibă loc discuțiile, hrană și locuri de dormit. Cu toate acestea, s-a formulat ideea că la acea primă întâlnire: "Armata a predat puterea lui Ion Iliescu”.

Pentru a-i preda puterea, ar­mata ar fi trebuit să aibă acea putere, să fie stăpână pe situația din țară, ca organismul de stat să funcționeze și să se conformeze dispozițiilor primi­te de la generalul Stănculescu. Este însă cert că în acea după-amiază de 22 decembrie, vechiul aparat de stat nu mai lucra, iar noua putere nu se constituise.

În acea atmosferă de confuzie generală, Victor Stănculescu a luat o decizie importantă: a asigurat noii puteri care se profila, în frunte cu Ion Iliescu, sprijinul Armatei, singura in­stituție națională care-și menținuse structura organizatorică și care acțio­na în conformitate cu ordinele minis­trului Apărării Naționale. Mai mult, i-a pus la dispoziție logistica necesa­ră, de la rețeaua de telefoane, la patu­rile de dormit.

Prin decizia sa de a prelua co­manda Armatei Române într-un mo­ment decisiv, generalul Victor Stănculescu și-a legat numele de reușita revoluției din decembrie 1989. Nu este nevoie să se forțeze datele și rea­litățile istorice pentru a-i atribui acți­uni pe care nu le-a întreprins și acte pe care nu le-a comis. Militar disciplinat, generalul Stănculescu s-a pus la dispoziția noii puteri care s-a con­stituit în seara zilei de 22 decembrie și a executat deciziile acesteia, între care și organizarea procesului inten­tat lui Nicolae Ceaușescu și Elenei Ceaușescu, încheiat cu condamnare la moarte și executarea acestei sen­tințe la 25 decembrie 1989.

Ioan Scurtu