„Faptul că am fost ales reprezentant împuternicit al trei organizații religioase din Ucraina pentru înregistrarea Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina, depunând în data de 28 august o cerere la Serviciul de Stat pentru Etnopolitică și Libertatea de Conștiință, se vede că i-a deranjat și mai tare”

Interviu cu EUGEN PATRAȘ, avocat al Baroului București, vicepreședinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți, realizat de ziarul „Crai Nou” din Suceava. 

– Domnule Eugen Patraș, ați primit interdicție de a pătrunde pe teritoriul statului ucrainean. Povestiți-ne când și cum s-a întâmplat. Știți motivele acestui demers. Vi s-a comunicat ceva?

– S-a întâmplat în după-amiaza zilei de 19 noiembrie, când plecam la Cernăuți. A doua zi, în 20 noiembrie, urma să aibă loc o nouă ședință de judecată la Judecătoria raională Șevcenko din orașul Cernăuți, unde Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, în solidar cu responsabilul librăriei „Mihai Eminescu”, se judecă cu Direcția Serviciului de Securitate a Ucrainei în regiunea Cernăuți, pentru obligarea serviciului respectiv de a ne restitui bunurile ridicate în timpul percheziției abuzive a Centrului în ziua de 11 iunie 2018. De șase ani așteptăm să ni se restituie acele bunuri.

Reprezentanții trupelor de grăniceri din punctul de frontieră ucrainean Porubne mi-au adus la cunoștință că intrarea în Ucraina îmi este interzisă pentru un termen de trei ani. Dar grănicerii n-au făcut altceva decât să pună în aplicare dispoziția SBU din 7.10.2024, prin care am fost dat în consemn la frontieră. Tot atunci grănicerii mi-au înmânat în scris decizia privind interdicția intrării în Ucraina, care rezultă din dispoziția SBU.

 – Care credeți că sunt motivele legale și faptice ale interdicției ?

– Până în prezent nu mi s-au comunicat motivele, însă cu siguranță ele nu sunt legale. Din mai multe considerente. Dacă ipotetic ar fi fost legale, autoritățile ar fi avut la îndemână toate instrumentele de a mă trage la răspundere, ceea ce nu s-a întâmplat. Un al doilea motiv care vine să confirme ipoteza nevinovăției mele constă în faptul că o asemenea măsură îmi este aplicată deja a doua oară, după cea aplicată în 2002, pentru o perioadă de cinci ani (2002-2007), de către același serviciu – SBU, tot fără motiv legal. Atunci SBU a cerut și FSB-ului să determine Serviciul Informații și Securitate al Republicii Moldova să-mi interzică, la rândul său, intrarea în Republica Moldova. Această dorință a SBU-ului de a se răfui cu mine a depășit orice limite. Un alt aspect vizează activitățile Centrului Cultural Român din Cernăuți, al cărui vicepreședinte sunt de la înființarea sa, din 2013. Se pare că și ONG-ul pe care-l reprezint deranjează foarte tare autoritățile, în condițiile în care obiectivul activităților acestuia este să apere comunitatea istorică românească din Ucraina de pericolul deznaționalizării, tot mai intens resimțit de noi. Românii din Ucraina sunt de mai mult timp obiectul unor politici de asimilare forțată. Și, în final, ceea ce a pus capac peste toate, este recentul proiect de înființare a Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina, cu binecuvântarea Patriarhului Daniel, eu fiind ales reprezentantul împuternicit pentru înregistrarea Organizației religioase „Asociația (Administrația) Religioasă Biserica Ortodoxă Română din Ucraina”. Totodată, fac parte din comitetul de coordonare al Consiliului Național al Românilor din Ucraina, fiind inițiatorul mai multor demersuri pentru respectarea drepturilor comunității românești din Ucraina, fapt care nu este pe placul Sistemului.

Cu siguranță n-a rămas în afara atenției „ochiului și timpanului” nici publicistica mea privind situația reală a comunității. A spune adevărul, în opinia Sistemului, înseamnă a fi antiderjavnik (împotriva statului – n.n.). Principiul „cine nu-i cu noi este împotriva noastră” a rămas valabil.

Rezumând, aș spune pe scurt că este o răzbunare în stil KaGeBist a SBU-ului pentru implicarea mea în apărarea drepturilor comunității românești din Ucraina, drepturi care sunt grav afectate, în special, după 2014. Marginalizarea noastră și reducerea la tăcere sunt la ordinea zilei. Ne-am fi așteptat ca să se întâmple tocmai invers, după acel an istoric, marcat prin ceea ce societatea civilă ucraineană numește „revoluția demnității”. Or, eu nu am făcut niciodată altceva decât să apăr demnitatea națională a conaționalilor mei din Ucraina. Iar faptul că demnitarii Sistemului care se răfuiesc acum cu mine și-ar dori ca procesul de ucrainizare forțată a comunității românești să decurgă fără obstacole nu se încadrează deloc în categoria demnității. Eu înțeleg altfel demnitatea și tocmai pentru că nu mă „aliniez” la înțelegerea din partea lor a conceptului de demnitate, suport consecințele, sub toate aspectele. 

„Totodată, acest mod de a aplica interdicții fără niciun temei real contravine angajamentelor internaționale ale Ucrainei”

– Puteți concretiza aceste aspecte ?

– Ar fi multe de spus, motiv pentru care aș puncta doar câteva. Măsura de interdicție a fost aplicată, de-a lungul anilor, mai multor zeci de cetățeni români, de regulă jurnaliști, bloggeri, scriitori, juriști, preoți și chiar membri ai parlamentului și guvernului român. Unicul motiv – opiniile publice exprimate față de unele aspecte ale politicii ucrainene, de regulă față de tratamentul aplicat comunității românești. În practică, orice dezacord e taxat cu interdicția, în totală contradicție cu principiul de bună-credință în relațiile bilaterale dintre cele două state. Acest principiu este fixat și în tratatul de bază încheiat între România și Ucraina. Totodată, acest mod de a aplica interdicții fără niciun temei real contravine angajamentelor internaționale ale Ucrainei. El nu cadrează nici cu litera, nici cu spiritul vectorului european al țării.

Extravagant și urât a fost demersul SBU către FSB al Federației Ruse de a mi se aplica interdicția și pentru Republica Moldova. O să mă explic. Solicitarea de atunci a SBU-ului a fost făcută, culmea, în baza… acordului de colaborare privind combaterea criminalității organizate (sic!), încheiat de către serviciile speciale ale CSI, în data de 31 mai 1995, la Tbilisi. Nici mai mult, nici mai puțin! Observați ce încadrare?! Sesizat, FSB-ul Federației Ruse, prin scrisoarea nr. 2 /5-263 din 4.10.2002, solicită (doar) Serviciului de Informații și Securitate al R. Moldova (nu și altor servicii speciale, semnatare ale a-cordului sus-amintit) să-mi aplice aceeași măsură de interdicție. Asta pentru a nu putea ajunge nici la fratele, care locuiește în Chișinău. Iată, deci, până unde s-a ajuns! Cum altfel să numim această faptă a SBU decât răzbunare curată? Știind că nu am nicio vină și că sunt victima unei răzbunări din partea unei instituții de forță a statului ucrainean, am apelat la Curtea de Apel din Chișinău, care a și judecat cazul, anulând, la 11.11.2024, decizia SIS-ului din perioada lui Voronin. Toate acestea rezultă clar din dosarul de judecată de la Chișinău. Și aici se impune o remarcă. Inducerea în eroare, cu rea-credință, a unui serviciu de informații dintr-un stat de către un serviciu de informații dintr-un alt stat reprezintă un abuz instituțional de o gravitate maximă. În mod firesc, cineva trebuia să răspundă pentru așa ceva, dar… avem ce avem.

Iar în privința motivelor legale ale interdicției în procesul pe care l-am avut atunci cu SBU în Ucraina, aș vrea să punctez aici doar faptul că ele au fost modificate (mai exact: adaptate prin măsluire)… în timpul procesului, care a durat… tot 5 ani.

Mă refeream mai sus la bunurile ridicate de SBU în ziua percheziției efectuate la Centrul Hurmuzachi în ziua de 11 iunie 2018. După ce reprezentanții SBU au organizat atunci un adevărat linșaj în media ucraineană împotriva Centrului, publicând și pe site-ul centralei SBU(!) informația privind efectuarea percheziției pe motiv că, în anul Centenarului, în vitrina librăriei „Mihai Eminescu” au fost expuse două hărți istorice jubiliare, una a României, alta a Bucovinei, după ce ne-au luat o serie de bunuri, împachetate în mai multe genți și cutii, după ce ne-au întocmit și un dosar penal în 5 volume, cu 1010 file (clasat în 2021), iată că nici după 6 ani de zile SBU nu catadicsește să ne restituie bunurile. Pentru ca abuzul să fie complet, mai și susțin că… ni le-au restituit deja. Și culmea, aceasta în condițiile în care de trei ori ne-am adresat procuraturii regionale să intervină, fără niciun rezultat însă. Nici intervenția mea la întâlnirea celor doi Avocați ai Poporului, din Ucraina și România, din luna mai curent, pe acest subiect, n-a schimbat situația. Ca să scape de mine, iată că mi-au mai pus o interdicție. Dar asta nu e tot.

Faptul că am fost ales reprezentant împuternicit a trei organizații religioase din Ucraina pentru înregistrarea Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina, depunând în data de 28 august a.c. o cerere la Serviciul de Stat pentru Etnopolitică și Libertatea de Conștiință se vede că i-a deranjat și mai tare, aceasta este părerea mea. Este momentul să precizez că dreptul de asociere religioasă este garantat de Constituția Ucrainei (art. 35), de Legea privind libertatea de conștiință și organizațiile religioase (art. 9 și art. 14), după cum și de Convenția Europeană a drepturilor omului (art.9). Iar Tratatul politic de bază dintre Ucraina și România (1997) specifică în mod expres dreptul de asociere religioasă (art. 13, pct. 6). Însă, exact după cum Voronin a refuzat să înregistreze Mitropolia Basarabiei în anii ’90 ai secolului trecut, azi Kievul ne refuză înregistrarea Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina. La prima vedere, situația e ciudată: pe de o parte autoritățile ne tot îndeamnă să plecăm de la biserica pe care o numesc pro-moscovită, iar pe de altă parte, nu ne lasă să plecăm unde vrem noi. În mod evident, autoritățile ne vor duși în biserica lor, recent înființată și mult prea politizată, nu a noastră, de la care am fost rupți cu forța în 1940. Nu e cinism de stat, oare, acest lucru? Întâmplător sau nu, interdicția a intervenit la scurtă vreme după ce am depus la Kiev, în 28 august 2024, cererea de înregistrare a Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina. Deși aș mai completa măsurile specifice care mi s-au aplicat pe parcursul ultimului an la intrarea și ieșirea din Ucraina, cu alte intimidări, precum debarcarea sistematică, doar a mea, din mijloacele de transport cu care călătoream, pentru un control suplimentar al bagajelor, realizat la indicația SBU (după cum m-au informat grănicerii), control care se efectua demonstrativ, în văzul tuturor pasagerilor, pentru a mă intimida cât mai mult. Iar în trecut, spre exemplu, percheziționarea în lipsa mea a apartamentului din Cernăuți, după cum și altele.

 „Tot atunci, președintele Centrului, poetul și academicianul Vasile Tărâțeanu, a fost amenințat cu moartea, fără ca autoritățile și societatea civilă ucraineană să ia vreo atitudine”

 – Care ar fi mizele acestor măsuri, care mi se par incredibile?

– Incredibile, dar adevărate. Și nici pe departe toate. De ce să nu amintim, în acest context, multiplele atacuri la adresa comunității în general și a Centrului Hurmuzachi, în special. Poate aveți cunoștință de protestul nostru din 17 octombrie 2017 în fața administrației regionale de stat, împotriva art.7 din noua Lege a Educației (între timp modificat la solicitarea instituțiilor europene). Acest act de protest al comunității noastre a fost urmat, în Ziua Națională a României, 1 Decembrie 2017, de huiduieli din partea „forțelor democratice” paramilitare ucrainene, cu scandări de lozinci antiromânești, în fața Consulatului General al României la Cernăuți și în fața Centrului Hurmuzachi. Tot atunci, președintele Centrului, poetul și academicianul Vasile Tărâțeanu, a fost amenințat cu moartea, fără ca autoritățile și societatea civilă ucraineană să ia vreo atitudine. Pe scurt, în opinia mea, măsura interdicției are câteva obiective: intimidarea mea personală, anihilarea activității Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, zădărnicirea înființării Organizației Religioase „Asociația (Administrația) Religioasă Biserica Ortodoxă Română din Ucraina” și instalarea unei frici generalizate în comunitatea românească.

 „Cu atât mai mult cu cât România sprijină necondiționat Ucraina în actualul război, iar românii și-au demonstrat pe deplin solidaritatea umană cu ucrainenii, aflați în suferință”

– Cât de mult vă afectează această decizie a autorităților ucrainene?

– În mod evident, măsura interdicției a fost o surpriză neplăcută. Este un act profund de injustiție. Nedorind să-și schimbe atitudinea față de comunitate, Sistemul se răzbună pe oricine care nu se conformează. Nu credeam că, în noile condiții, autoritățile ucrainene ar putea recurge la metode de retorsiune caracteristice unor regimuri totalitare. Cu atât mai mult cu cât România sprijină necondiționat Ucraina în actualul război, iar românii și-au demonstrat pe deplin solidaritatea umană cu ucrainenii, aflați în suferință. De Cernăuți am fost și sunt strâns legat, deși sunt în țară din 1993. Știți bine faptul că sunt originar din nordul Bucovinei, iar până la venirea pentru studii în România, în calitate de bursier al Statului Român, am locuit, timp de 13 ani, în Cernăuți. În satul de baștină, Bahrinești, se află mormintele părinților, fratelui și surorii mai mari. În Cernăuți am casă. Și tot în regiunea Cernăuți locuiesc patru frați și surori.

Încă din anul 1990, când am fost ales prim-vicepreședinte al Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți, mă implic în activitatea mediului asociativ al comunității românești din Ucraina. Parțial vor avea de suferit, evident, proiectele Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”. Și când mă gândesc care este atitudinea Statului Român față de comunitatea ucraineană din România, și care este nivelul de sprijin, în valoare de cca 2 milioane de euro anual, acordat din bugetul țării Uniunii Ucrainenilor, mi-e greu să comentez. Voi remarca doar, în acest context, că autoritățile române nu au aplicat niciunui cetățean ucrainean interdicție de intrare în România după 1990, ca măsură de pedeapsă pentru faptul de a fi exprimat într-un fel sau altul opinii critice privind românii și România, deși acestea n-au lipsit.

 – Cum veți acționa în perioada imediat următoare?

– Doar în cadrul legal. Bineînțeles, am sesizat deja instituțiile de profil românești, Patriarhia, dar și unele instituții internaționale. Totodată, am solicitat informații de la Serviciul de Securitate al Ucrainei și Ambasada Ucrainei în România privind temeiul legal al deciziei. Aștept răspunsurile, în funcție de care voi proceda în consecință. Totodată, nu exclud acționarea în justiție.

 – Ce se întâmplă cu comunitatea românească din Ucraina de la începutul conflictului militar ?

– Suferă. Și suferă foarte mult. La suferințele războiului suntem pe picior de egalitate, fără discriminare, cu majoritatea. Satele noastre s-au pustiit. Care pe front, care în bejenie. Plecarea familiilor, cu minime perspective de revenire la baștină, afectează grav demografia comunității. Cel mai evident indiciu îl reprezintă numărul de elevi care frecventează școlile. Pe altarul integrității și libertății Ucrainei am adus deja cca 150 de vieți ale tinerilor noștri români, la care se adaugă un număr nu mai mic de răniți și dispăruți. Satele noastre au găzduit și găzduiesc zeci de mii de refugiați. Mănăstirea Banceni a excelat în acest sens. Ne facem din plin datoria civică. Acum, printr-o nouă reformă, cei de sus vor să lichideze majoritatea liceelor cu limba (parțial) română de predare. Lumea este extrem de agitată și lipsită de optimismul zilei de mâine. Iar autoritățile, în goană după rapoarte pe care vor să le transmită instituțiilor europene, substituie fondul problemelor noastre cu forma, organizând în pripă conferințe, întâlniri, simpozioane, forumuri în care ni se spune cât de bine o ducem. Recent, la Cernăuți, a avut loc un așa-numit forum al comunității românești din Ucraina, organizat de autorități, unde șefimea ne-a spus cât de fericiți suntem. Dacă însă fericirea noastră înseamnă reducerea numărului de școli cu limba română de predare din Ucraina la jumătate în 33 de ani de după 1991 (deși în 33 de ani anteriori, ai URSS, n-a dispărut niciuna), vă las pe dvs. să apreciați. Sau poate înseamnă ca autoritățile să nu de-a publicității nici până azi hotărârea guvernului ucrainean de a renunța definitiv la „limba moldovenească”, respectiv de a nu modifica statutele școlilor din regiunea Odesa în care să se spună clar că limba de predare e română, sau faptul că părinții și profesorii din 10 școli trebuie să se judece în continuare cu Ministerul Educației pentru dreptul de a studia în limba română, sau poate cenzurarea cărților în limba română, sau poate refuzul nemotivat de a înregistra Biserica Ortodoxă Română din Ucraina etc. Toate acestea, probabil, nu sunt incluse în rapoartele către Bruxelles.

Atitudinea autorităților ucrainene față de comunitatea noastră trebuie cât mai rapid adusă în concordanță cu stadiul actual al relațiilor româno-ucrainene și cu sprijinul necondiționat al României pentru Ucraina, până la urmă, cu jertfa de sânge a românilor din Ucraina pentru independența țării. Precizez: o atitudine reală, nu iluzorie, după cum se încearcă din răsputeri. Renunțarea la comportamentul „fratelui mai mare” este la ordinea zilei. Interdicțiile nu rezolvă nimic, dimpotrivă. O prietenie nu poate fi unilaterală.

 – Ce șansă îi dați limbii române să mai fie păstrată în comunitatea românească?

– O vorbă înțeleaptă a unei poete ucrainene spune că națiunile mor nu de infarct, ci din cauză că li se fură limba. Total adevărat. Numai că mențiunea se referă la toate limbile, inclusiv la cea română din Ucraina. Starea limbii depinde de fiecare dintre noi. Însă în contextul unei păguboase hiperpolitizări a aspectelor lingvistice, păstrarea unei limbi minoritare constituie o mare problemă. Școala și biserica sunt pilonii de rezistență ai limbii materne, într-o comunitate națională. La ambele capitole avem multe de făcut. Și asta în condițiile în care ne confruntăm cu un Sistem care își propune exact inversul. De aici, toate problemele. Intensificarea dialogului între București și Kiev, pe aceste aspecte, în spiritul unei bune vecinătăți și a valorilor europene se impune cu celeritate. Contrariul va păgubi pe toți.

A consemnat MĂLINA ANIȚOAEI, CRAI NOU (Suceava) / BUCPRESS