Profesorul și academicianul Radu Ciuceanu s-a născut pe 16 aprilie 1928 și a trecut la Domnul în data de 12 septembrie 2022, după o viață martirică în care a urcat Golgota Neamului și a pătimirilor pentru Hristos, petrecând 16 ani în temnițele comuniste, cu un ideal și entuziasm nestăvilit și nestins de nici o putere potrivnică. Profesorul și Academicianul de Onoare a fost comemorat de apropiați la mormântul său de la Cimitirul Bellu, care îl omagiază și printr-un volum cu totul special, care va fi lansat pe 7 octombrie la BNR: „Istoria ca un balast” - FOTO:

Lupta sa anticomunistă a continuat și după ieșirea din temniță, fiind directorul-fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului. A luptat pentru libertate, adevăr și onoare creștină. Înnobilat nu doar cu știința și retorica, dar și cu asceza creștină, Radu Ciuceanu a slujit Biserica lui Hristos, ca un adevărat apostol și mărturisitor al lui Hristos.

După 1989 a militat pentru canonizarea Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu, a camaradului său mai mare de rezistență și temniță, Părintele Gherasim Iscu, acum canonizat, a Sfântului Arsenie Boca de la Prislop, de asemenea canonizat, a Părinților Ilie Lăcătușu și Ilarion Felea, astăzi canonizați. De asemenea, în mai multe rânduri, Profesorul Radu Ciuceanu s-a exprimat pentru canonizarea marilor duhovnici ai Ortodoxiei române Arsenie Papacioc și Părintele Justin Pârvu. Nădăjduim că cei trei rămași vor deveni cât de curând și Sfinți în calendare.

La trei ani de la plecarea sa la Domnul, îi aducem și noi un mic omagiu prin care vrem să împărtășim un strop din personalitatea sa nobilă, precum și o dorință arzătoare a sa, ce poate ține loc de testament duhovnicesc. O parte a fost deja împlinită prin canonizarea unora dintre Sfinții închisorilor. Sperăm ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să îi poată împlini și gândul său frumos privind prăznuirea cum se cuvine a luptătorilor din munți!

Secvențele video de mai jos fac parte dintr-un interviu mai amplu, realizat de Fundația Justin Pârvu.

O Biserică pentru partizanii din sudul Făgărașului și canonizarea martirilor din temnițe

Nu nu mai aveai niciun fel de răspundere pentru ceea ce vorbești și declari. Așa că niciun merit nu avem noi cei pe care ne-a salvat Dumnezeu în ultima clipă și fiindcă mai acum câteva zeci de minute vorbeam cu două maici de la mănăstire, le spuneam că L-am văzut de atâtea ori pe Dumnezeu și de nenumărate ori am văzut moartea, fățiș, direct. Ba chiar odată am văzut o prezență la căpătâiul avocatului Lupescu. Era muribund, mi-a spus: „O vedeți?ˮ- eram doi și „trebuia să spun”, zice: „Suntem trei acum!ˮ Am scris lucrul acesta, să mă controleze, undeva la Gherla.

Să crezi! În spate e altceva, în spate se adună tot ce ai moștenit, tot ce a spus maică-ta, tăică-tău, bunicii. Tot ce știi ce au făcut alții. Și care le-ai împrumutat sau ai respins, este un fel de palimpsest, acel document în care printre rânduri mai existau alte mesaje. Așa este viața noastră, nu este numai un datum, în care parcurgi 10, 40, 90 de ani și să spui: ,,Domnule, în ziua de cutare am cunoscut pe cutare, am făcut cutare, nu mi-a reușit sau mi-a reușit, am fost bătuțiˮ. N-are importanță. Astea sunt lucruri pe care le-au făcut și alții, care nu au norocul să-și facă publică viața. Nu, viața este altceva: este ceea ce este „supravegheată”, cum am zis eu. Poate termenul, poate intru în conflict – eu știu? – cu Biserica noastră și n-aș vrea. Biserica, zic, are asupra noastră o depunere, are un mandat, cu alte cuvinte, iar eu, personal am un coleg care este șeful științific al Institutului nostru. Am făcut socoteala, de 11 ori m-a salvat de la moarte. Mai am eu dreptul să spun că nu există Dumnezeu? Mai am eu dreptul să spun că nu am fost un favorizat al Lui?

Biserica a micșorat distanța dintre pământ și cer. A dat sfinți, a dat mărturisitori, a dat mărturii și vor fi mâine, poimâine obligați, Biserica noastră cu căpeteniile ei, să recunoască sfințenia și dăruirea. Martirajul nu! Și noi am dat mărturii, dar nu am avut această vocație către înălțime. A fost o suferință a noastră fizică. Ei nu! Ei au dăruit-o, au pus-o la picioarele Crucii, iar noi am beneficiat acolo de Ioan de la Vladimirești, de Făgețeanu. Ce să vă mai spun? Câți nu am avut preoți de înaltă ținută, zeci! Au fost coloana vertebrală a rezistenței noastre, a fost Biserica. Și Biserica care nu a șovăit să tacă când trebuia să vorbească și invers.

Ați afirmat acum câteva minute că ,,eu nu am făcut ce a făcut Justinˮ. Ați făcut foarte multe lucruri. Puteți dezvolta subiectul acesta?

Am impresia că avem condici diferite. A lui e scrisă cu peniță înmuiată în aur, ale mele dacă scrie cu cerneală e bine. Să nu fie scrise cu creionul, că se șterge...

Este o viață grea, zic eu. Te ajută cerul, dar tu trebuie să te zbați. Să desparți răul de bine, lumina de întuneric și e foarte greu, foarte greu, cum zice Vlad Inescu: „creițarii de sânge”: suferința. Suferința nu este o țintă a noastră, nu este o voință. Este o cale nemijlocită, pot spune, pe care ajungem mai repede la ce înseamnă starea de trăire, nu de sfințenie care te suie de tot. Nu poți să te înalți decât dacă ai băut vreodată o gură de aer curat, zic eu.

Am de gând eu, nu numai eu dar și inginerul Bazgan care are de primit o moștenire mare, să facem o sfântă biserică, un sfânt locaș pentru partizanii din sudul Făgărașului și vorbeam cu Înalt Preasfințitul ieri, alaltăieri: ,,Ce nume îi dați?ˮ.  „Sfânta Maria de la Munteˮ pentru toți aceștia care au luptat și au murit.

Mănăstirea Paltin-Petru Vodă