Experimente umane neetice în Statele Unite ale Americii
De pe Wikipedia, enciclopedia liberă
https://en.wikipedia.org/wiki/Unethical_human_experimentation_in_the_United_States
Numeroase experimente efectuate pe subiecți umani în Statele Unite sunt considerate neetice, deoarece sunt efectuate fără știința sau consimțământul informat al subiecților. Astfel de teste au fost efectuate de-a lungul istoriei americane, dar unele dintre ele sunt în curs de desfășurare. Experimentele includ expunerea oamenilor la numeroase arme chimice și biologice (inclusiv infecții cu boli mortale sau debilitante), experimente cu radiații pe oameni, injecții cu substanțe chimice toxice și radioactive, experimente chirurgicale, experimente de interogare și tortură, teste care implică substanțe care modifică mintea și o mare varietate de alte experimente. Multe dintre aceste teste sunt efectuate pe copii[1],[1] bolnavi și persoane cu dizabilități mintale, adesea sub pretextul unui "tratament medical". În multe dintre studii, o mare parte dintre subiecți erau săraci, minorități rasiale sau prizonieri.
Multe dintre aceste experimente au încălcat legislația americană. Altele au fost sponsorizate de agenții guvernamentale sau de elemente necinstite ale acestora, inclusiv de Centrele pentru Controlul Bolilor, de armata Statelor Unite și de Agenția Centrală de Informații, sau au fost sponsorizate de corporații private care erau implicate în activități militare[2][3][4] Programele de cercetare pe oameni au fost, de obicei, extrem de secrete și au fost efectuate fără știrea sau autorizarea Congresului, iar în multe cazuri, informațiile despre acestea au fost publicate abia la mulți ani după ce studiile au fost efectuate.
Implicațiile etice, profesionale și juridice ale acestei situații în comunitatea medicală și științifică din Statele Unite au fost destul de semnificative și au condus la multe instituții și politici care au încercat să asigure că viitoarele cercetări pe subiecți umani din Statele Unite vor fi etice și legale. Indignarea publică de la sfârșitul secolului al XX-lea în legătură cu descoperirea experimentelor guvernamentale pe subiecți umani a dus la numeroase investigații și audieri ale Congresului, printre care Comitetul Church și Comisia Rockefeller, ambele din 1975, și Comitetul consultativ privind experimentele cu radiații umane din 1994, printre altele.
Experimente chirurgicale
Pe parcursul anilor 1840, J. Marion Sims, care este adesea numit "părintele ginecologiei", a efectuat experimente chirurgicale pe femei africane înrobite, fără anestezie. Femeile - una dintre ele a fost operată de 30 de ori - au suferit de infecții și de multe operații eșuate înainte de a fi în cele din urmă vindecate[5] Perioada în care Sims a operat sclavele, între 1845 și 1849, a fost una în care noua practică a anesteziei nu a fost acceptată în mod universal ca fiind sigură și eficientă. [6] Pentru a testa una dintre teoriile sale despre cauzele trismusului la sugari, Sims a efectuat experimente în care a folosit o sulă de cizmar pentru a umbla în jurul oaselor craniului bebelușilor femeilor sclave.[7][8] S-a afirmat că el a dependent femeile din experimentele sale chirurgicale de morfină, furnizând drogurile doar după ce operația era deja finalizată, pentru a le face mai ascultătoare.[9] O opinie contrară este prezentată de chirurgul ginecolog și antropologul L.L. Wall: "Utilizarea de către Sims a opiumului postoperator pare să fi fost bine susținută de practicile terapeutice din vremea sa, iar regimul pe care l-a folosit a fost susținut cu entuziasm de mulți chirurgi contemporani."[10]
În 1874, Mary Rafferty, o servitoare irlandeză, a venit la Dr. Roberts Bartholow de la Spitalul Good Samaritan din Cincinnati, Ohio, pentru a primi tratament pentru o leziune la cap. Leziunea a fost diagnosticată ca fiind un ulcer canceros și s-au încercat tratamente chirurgicale. Bartholow a considerat că starea lui Rafferty era în fază terminală, dar a simțit că exista o oportunitate de cercetare. El a introdus ace cu electrozi în materia cerebrală expusă a acesteia pentru a-i măsura reacțiile. Acest lucru a fost făcut fără intenția de a o trata. Deși Rafferty a ieșit din coma provocată de experiment trei zile mai târziu, ea a murit din cauza unei crize masive în ziua următoare. Bartholow și-a descris experimentul după cum urmează:
"Când acul a intrat în substanța cerebrală, aceasta s-a plâns de dureri acute în gât. Pentru a dezvolta reacții mai hotărâte, puterea curentului a fost mărită ... chipul ei a arătat o mare suferință și a început să plângă. Foarte curând, mâna stângă a fost întinsă ca și cum ar fi vrut să apuce vreun obiect din fața ei; brațul a fost în prezent agitat cu spasme clonice; ochii ei au devenit fixi, cu pupilele foarte dilatate; buzele erau albastre și făcea spume la gură; respirația a devenit sterlantă; și-a pierdut cunoștința și a suferit convulsii violente pe partea stângă. Convulsiile au durat cinci minute și au fost urmate de o comă. Și-a recăpătat cunoștința în douăzeci de minute de la începutul atacului și s-a plâns de o oarecare slăbiciune și vertij."
- Raportul de cercetare al Dr. Bartholow
La autopsia ulterioară, Bartholow a constatat că a suferit unele leziuni cerebrale din cauza electrozilor, dar că a murit din cauza cancerului. Bartholow a fost criticat de colegii medici, iar Asociația Medicală Americană a condamnat în mod oficial experimentele sale, deoarece a provocat un rău direct pacientei, nu în încercarea de a o trata, ci doar pentru a obține cunoștințe. Au fost ridicate și alte probleme legate de consimțământul obținut. Deși pacienta și-a dat "consimțământul vesel" la procedură, a fost descrisă ca fiind "slabă de minte" (ceea ce s-ar putea să se fi datorat în parte efectelor tumorii asupra creierului ei) și probabil că nu a înțeles pe deplin. Bartholow și-a cerut scuze pentru acțiunile sale și și-a exprimat regretul că unele cunoștințe au fost obținute "cu prețul unor prejudicii aduse pacientei"[11].
În 1896, Dr. Arthur Wentworth a efectuat puncții spinale pe 29 de copii mici, fără știrea sau consimțământul părinților lor, la Spitalul de Copii din Boston (acum Spitalul de Copii din Boston) din Boston, Massachusetts, pentru a descoperi dacă acest lucru ar fi dăunător[12].
Între 1913 și 1951, Dr. Leo Stanley, chirurg șef la închisoarea San Quentin, a efectuat o mare varietate de experimente pe sute de deținuți de la San Quentin. Multe dintre aceste experimente implicau implanturi testiculare, în cadrul cărora Stanley scotea testicule de la prizonieri executați și le implanta chirurgical în prizonieri vii. În alte experimente, a încercat să implanteze testicule de berbeci, capre și mistreți în prizonieri vii. Stanley a efectuat, de asemenea, diverse experimente eugenice și sterilizări forțate pe deținuții de la San Quentin[13] Stanley credea că experimentele sale vor întineri bătrânii, vor controla criminalitatea (despre care credea că are cauze biologice) și îi va împiedica pe cei "inapți" să se reproducă[13][14].
Din 1955 până în 1960, spitalul de stat Sonoma din nordul Californiei a servit ca loc de abandon permanent pentru copiii cu dizabilități mintale diagnosticați cu paralizie cerebrală sau alte tulburări mai puțin grave. Ulterior, copiii au fost supuși unor experimente dureroase fără consimțământul adulților. Multora li s-au făcut puncții la nivelul coloanei vertebrale "pentru care nu au primit niciun beneficiu direct". Reporterii emisiunii 60 Minutes au aflat că, în acești cinci ani, creierul fiecărui copil cu paralizie cerebrală care a murit la Sonoma State a fost prelevat și studiat fără consimțământul părinților[15].
Agenți patogeni, boli și agenți de război biologic
Sfârșitul secolului al XIX-lea
În anii 1880, în Hawaii, un medic californian care lucra la un spital pentru leproși a injectat cu sifilis șase fete cu vârsta sub 12 ani[12].
În 1895, medicul pediatru Henry Heiman, din New York, a infectat intenționat doi băieți cu dizabilități mintale - unul de patru ani și unul de șaisprezece ani - cu gonoree, ca parte a unui experiment medical. O trecere în revistă a literaturii medicale de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a găsit peste 40 de rapoarte de infecții experimentale cu cultura de gonoree, inclusiv unele în care organismele gonoreice au fost aplicate pe ochii copiilor bolnavi[12][16][17].
Medicii armatei americane din Filipine au infectat cinci prizonieri cu ciumă bubonică și au indus beriberi la 29 de prizonieri; patru dintre subiecții de testare au murit în urma acestui tratament.[18] În 1906, profesorul Richard P. Strong de la Universitatea Harvard a infectat în mod intenționat 24 de prizonieri filipinezi cu holeră, care fusese cumva contaminată cu ciumă bubonică. El a făcut acest lucru fără consimțământul pacienților și fără să-i informeze despre ceea ce făcea. Toți subiecții s-au îmbolnăvit și 13 au murit.
Începutul secolului XX
În 1908, trei cercetători din Philadelphia au infectat zeci de copii cu tuberculină la orfelinatul St. Vincent din Philadelphia, Pennsylvania, provocând orbire permanentă la unii dintre copii și leziuni dureroase și inflamații ale ochilor la mulți dintre ceilalți. În studiu, ei se referă la copii ca fiind "materialul folosit"[20].
În 1909, Frank Crazier Knowles a publicat un studiu în Journal of the American Medical Association în care descria cum a infectat în mod deliberat doi copii dintr-un orfelinat cu Molluscum contagiosum - un virus care provoacă excrescențe asemănătoare negilor, dar care de obicei dispare în întregime - după o epidemie în orfelinat, pentru a studia boala[12][21].
În 1911, Dr. Hideyo Noguchi de la Institutul Rockefeller pentru cercetări medicale din Manhattan, New York, a injectat 146 de pacienți din spital (dintre care unii erau copii) cu un extract de sifilis. Ulterior, el a fost dat în judecată de părinții unora dintre copiii subiecți, care ar fi contractat sifilis în urma experimentelor sale[22].
Experimentul Tuskegee privind sifilisul ("Tuskegee Study of Untreated Syphilis in the Negro Male")[23] a fost un studiu clinic efectuat între 1932 și 1972 în Tuskegee, Alabama, de către Serviciul de Sănătate Publică al SUA. În cadrul experimentului, 399 de bărbați de culoare săraci care aveau sifilis au primit "tratament" din partea cercetătorilor, care nu le-au spus subiecților că au sifilis și nu le-au administrat tratament pentru boală, ci doar i-au studiat pentru a urmări evoluția bolii. În 1947, penicilina a devenit disponibilă ca tratament, dar cei care au condus studiul au împiedicat participanții la studiu să primească tratament în altă parte, mințindu-i cu privire la adevărata lor stare, pentru a putea observa efectele sifilisului asupra corpului uman. Până la sfârșitul studiului, în 1972, doar 74 dintre subiecții testelor mai erau în viață. 28 dintre cei 399 de bărbați inițiali muriseră din cauza sifilisului, 100 decedaseră din cauza complicațiilor aferente, 40 dintre soțiile lor fuseseră infectate, iar 19 dintre copiii lor se născuseră cu sifilis congenital. Studiul nu a fost oprit până în 1972, când existența sa a fost dezvăluită presei, obligându-i pe cercetători să se oprească în fața protestelor publice[24].
1940s
În 1941, la Universitatea din Michigan, virusologii Thomas Francis, Jonas Salk și alți cercetători au infectat în mod deliberat pacienții din mai multe instituții de boli mintale din Michigan cu virusul gripal, pulverizându-le virusul în pasajele nazale[25] Francis Peyton Rous, care lucra la Institutul Rockefeller și era editor al Journal of Experimental Medicine, i-a scris lui Francis următoarele cu privire la aceste experimente:
S-ar putea să te scutească de multe probleme dacă ți-ai publica lucrarea... în altă parte decât în Journal of Experimental Medicine. Jurnalul este în permanență cercetat de antivivisecționiștii care nu ar ezita să scoată în evidență faptul că ați folosit pentru testele dumneavoastră ființe umane dintr-o instituție de stat. Faptul că testele au fost pe deplin justificate este de la sine înțeles[26].
Rous a monitorizat îndeaproape articolele pe care le-a publicat începând cu anii 1930, când revigorarea mișcării antivivisecționiste a ridicat presiunea împotriva anumitor experimente pe oameni[27].
În 1941, Dr. William C. Black a inoculat herpes unui bebeluș de douăsprezece luni care a fost "oferit ca voluntar". El și-a prezentat cercetările la Journal of Experimental Medicine, care a respins rezultatele din cauza metodelor de cercetare discutabile din punct de vedere etic folosite în cadrul studiului. Rous a numit experimentul "un abuz de putere, o încălcare a drepturilor unui individ și nu este scuzabil deoarece boala care a urmat a avut implicații pentru știință."[28][29][30] Studiul a fost publicat ulterior în Journal of Pediatrics.
Stateville Penitentiary Malaria Study a fost un studiu controlat al efectelor malariei asupra deținuților de la penitenciarul Stateville de lângă Joliet, Illinois, care a început în anii 1940. Studiul a fost efectuat de către Departamentul de Medicină (în prezent Școala de Medicină Pritzker) de la Universitatea din Chicago, în colaborare cu armata Statelor Unite și cu Departamentul de Stat al SUA. La procesele de la Nürnberg, medicii naziști au citat precedentul experimentelor cu malarie ca parte a apărării lor[32][33] Studiul a continuat la Penitenciarul Stateville timp de 29 de ani. În cadrul unor studii conexe, între 1944 și 1946, Dr. Alf Alving, nefrolog și profesor la Școala de Medicină a Universității din Chicago, a infectat în mod intenționat cu malarie pacienții psihiatrici de la Spitalul de Stat din Illinois, pentru a putea testa pe ei tratamente experimentale[34].
În cadrul unui studiu realizat în Guatemala între 1946 și 1948, cercetătorii americani au folosit prostituate pentru a infecta deținuți din închisori, pacienți ai azilului de nebuni și soldați guatemalezi cu sifilis și alte boli cu transmitere sexuală pentru a testa eficacitatea penicilinei în tratarea bolilor cu transmitere sexuală. Ulterior, aceștia au încercat să infecteze oamenii cu "inoculări directe făcute din bacterii de sifilis turnate în penisurile bărbaților și pe antebrațe și fețe ușor zgâriate... sau, în câteva cazuri, prin puncții în coloana vertebrală". Aproximativ 700 de persoane au fost infectate în cadrul studiului (inclusiv copii orfani). Studiul a fost sponsorizat de Serviciul de Sănătate Publică, de Institutele Naționale de Sănătate, de Biroul Sanitar Panamerican (acum Organizația Panamericană de Sănătate a Organizației Mondiale a Sănătății) și de guvernul guatemalez. Echipa a fost condusă de John Charles Cutler, care mai târziu a participat la experimentele Tuskegee privind sifilisul. Cutler a ales să facă studiul în Guatemala deoarece nu i s-ar fi permis să îl facă în Statele Unite. În 2010, când cercetările au fost dezvăluite, SUA și-au cerut scuze oficial Guatemalei pentru aceste studii[35][36][37][38][38] A fost lansat un proces împotriva Universității Johns Hopkins, Bristol-Myers Squibb și Fundației Rockefeller pentru presupusa implicare în acest studiu.
1950s
În 1950, pentru a realiza o simulare a unui atac de război biologic, Marina americană a pulverizat cantități mari de bacterie Serratia marcescens - considerată inofensivă la acea vreme - deasupra orașului San Francisco, în cadrul unui proiect numit Operațiunea Sea-Spray. Numeroși cetățeni au contractat boli asemănătoare pneumoniei, iar cel puțin o persoană a murit în urma acestei operațiuni[40][41][42][43][44][45] Familia persoanei care a murit a dat în judecată guvernul pentru neglijență gravă, dar un judecător federal a dat dreptate guvernului în 1981[46] Testele cu Serratia au continuat cel puțin până în 1969[47].
De asemenea, în 1950, Dr. Joseph Stokes de la Universitatea din Pennsylvania a infectat în mod deliberat 200 de femei prizoniere cu hepatită virală[48].
Din anii 1950 până în 1972, copiii cu dizabilități mintale de la Școala de stat Willowbrook din Staten Island, New York, au fost infectați intenționat cu hepatită virală, pentru cercetări al căror scop era să ajute la descoperirea unui vaccin[49].[50] Din 1963 până în 1966, Saul Krugman de la Universitatea din New York le-a promis părinților copiilor cu dizabilități mintale că copiii lor vor fi înscriși la Willowbrook în schimbul semnării unui formular de consimțământ pentru proceduri despre care el susținea că sunt "vaccinuri". În realitate, procedurile implicau infectarea deliberată a copiilor cu hepatită virală, hrănindu-i cu un extract obținut din fecale de la pacienții infectați cu această boală.
În 1952, Chester M. Southam, un cercetător al Institutului Sloan-Kettering, a injectat celule canceroase vii, cunoscute sub numele de celule HeLa, în deținuți de la Penitenciarul de Stat din Ohio și în pacienți bolnavi de cancer. Tot la Sloan-Kettering, 300 de femei sănătoase au fost injectate cu celule canceroase vii fără a fi anunțate. Medicii au declarat că știau la momentul respectiv că ar putea provoca cancer[52].
În 1953, Dr. Frank Olson și alți câțiva colegi au fost dopați fără să știe cu LSD ca parte a unui experiment al CIA, MK-ULTRA. Olson a murit nouă zile mai târziu, după ce a căzut de la fereastra unui hotel în circumstanțe suspecte.
San Francisco Chronicle, 17 decembrie 1979, p. 5, a relatat o afirmație a Bisericii Scientologice potrivit căreia CIA a efectuat un experiment de război biologic în aer liber în 1955 lângă Tampa, Florida, și în alte locuri din Florida, cu bacteria tusei convulsive. S-a afirmat că experimentul a triplat infecțiile cu tuse convulsivă în Florida la peste o mie de cazuri și a făcut ca numărul deceselor cauzate de tuse convulsivă în acest stat să crească de la unul la 12 față de anul precedent. Această afirmație a fost citată într-o serie de surse ulterioare, deși acestea nu au adăugat nicio altă dovadă în sprijinul acestei afirmații[53][54].
În cursul anilor 1950, Statele Unite au efectuat o serie de teste pe teren folosind arme entomologice (EW). Operațiunea Big Itch, din 1954, a fost concepută pentru a testa munițiile încărcate cu purici neinfectați (Xenopsylla cheopis). În mai 1955, peste 300.000 de țânțari neinfectați (Aedes aegypti) au fost parașutați deasupra unor părți din statul american Georgia pentru a determina dacă țânțarii parașutați ar putea supraviețui pentru a se hrăni din oameni. Testele cu țânțari au fost cunoscute sub numele de Operațiunea Big Buzz. Statele Unite s-au angajat în cel puțin alte două programe de testare a EW, Operațiunea Drop Kick și Operațiunea May Day.
1960s
În 1963, 22 de pacienți în vârstă de la Spitalul evreiesc de boli cronice din Brooklyn, New York, au fost injectați cu celule canceroase vii de către Chester M. Southam, care în 1952 făcuse același lucru cu deținuții de la închisoarea de stat din Ohio, pentru a "descoperi secretul modului în care organismele sănătoase luptă împotriva invaziei celulelor maligne". Administrația spitalului a încercat să mușamalizeze studiul, dar, în cele din urmă, comisia de autorizare medicală din New York l-a pus pe Southam în perioada de probă de un an. Doi ani mai târziu, Societatea Americană de Cancer l-a ales în funcția de vicepreședinte[55].
Între 1963 și 1969, în cadrul Proiectului Shipboard Hazard and Defense (SHAD), armata americană a efectuat teste care au implicat pulverizarea mai multor nave americane cu diverși agenți de război biologic și chimic, în timp ce mii de militari americani se aflau la bordul navelor. Personalul nu a fost notificat cu privire la aceste teste și nu a primit niciun fel de îmbrăcăminte de protecție. Printre substanțele chimice testate pe personalul militar american se numărau gazele neurotoxice VX și Sarin, substanțe chimice toxice precum sulfura de zinc-cadmiu și dioxidul de sulf, precum și o varietate de agenți biologici[56].
În 1966, armata americană a eliberat Bacillus globigii în tunelurile rețelei de metrou din New York, ca parte a unui experiment de teren intitulat "Studiu privind vulnerabilitatea pasagerilor de la metroul din New York la un atac secret cu agenți biologici"[53][57][58][59][60][60] Rețeaua de metrou din Chicago a fost, de asemenea, supusă unui experiment similar de către armată.
Experimente cu radiații pe oameni
Cercetătorii din Statele Unite au efectuat mii de experimente cu radiații umane pentru a determina efectele radiațiilor atomice și ale contaminării radioactive asupra corpului uman, în general pe oameni săraci, bolnavi sau neputincioși[61].[61] Majoritatea acestor teste au fost efectuate, finanțate sau supravegheate de armata Statelor Unite, de Comisia pentru Energie Atomică sau de diverse alte agenții guvernamentale federale americane.
Experimentele au inclus o gamă largă de studii, implicând lucruri precum hrănirea cu alimente radioactive a copiilor cu dizabilități mintale sau a obiectorilor de conștiință, introducerea de tije de radiu în nasul școlarilor, eliberarea deliberată de substanțe chimice radioactive deasupra orașelor din SUA și Canada, măsurarea efectelor asupra sănătății ale precipitațiilor radioactive rezultate în urma testelor cu bombe nucleare, injectarea femeilor însărcinate și a bebelușilor cu substanțe chimice radioactive și iradierea testiculelor deținuților din închisori, printre altele.
Multe informații despre aceste programe au fost clasificate și ținute secrete. În 1986, Comisia pentru energie și comerț a Camerei Reprezentanților din Statele Unite a publicat un raport intitulat American Nuclear Guinea Pigs : Three Decades of Radiation Experiments on U.S. Citizens.[62] În anii 1990, rapoartele lui Eileen Welsome despre testele de radiații pentru The Albuquerque Tribune au determinat crearea Comitetului consultativ privind experimentele cu radiații pe oameni, prin ordinul executiv al președintelui Bill Clinton, pentru a monitoriza testele guvernamentale; acesta a publicat rezultatele în 1995. Welsome a scris ulterior o carte intitulată The Plutonium Files.
Experimente cu iod radioactiv
Într-o operațiune din 1949, numită "Green Run", Comisia pentru Energie Atomică a SUA (AEC) a eliberat iod-131 și xenon-133 în atmosferă în apropierea sitului Hanford din Washington, care a contaminat o zonă de 2.000 km2 (500.000 acri) în care se aflau trei orașe mici[63].
În 1953, AEC a efectuat mai multe studii la Universitatea din Iowa cu privire la efectele iodului radioactiv asupra sănătății nou-născuților și femeilor însărcinate. Într-un studiu, cercetătorii au administrat femeilor însărcinate între 100 și 200 de microcuri (3,7 și 7,4 MBq) de iod-131, pentru a studia embrionii avortați ai femeilor în încercarea de a descoperi în ce stadiu și în ce măsură iodul radioactiv traversează bariera placentară. În cadrul unui alt studiu, au administrat la 25 de nou-născuți (care aveau mai puțin de 36 de ore și cântăreau între 2,5 și 3,9 kg) iod-131, fie prin administrare orală, fie printr-o injecție, pentru a putea măsura cantitatea de iod din glanda tiroidă, așa cum se duce iodul în această glandă[64].
Într-un alt studiu AEC, cercetătorii de la Colegiul de Medicină al Universității din Nebraska au hrănit cu iod-131 28 de sugari sănătoși printr-un tub gastric pentru a testa concentrația de iod în glandele tiroide ale sugarilor[64].
În 1953, AEC a sponsorizat un studiu pentru a descoperi dacă iodul radioactiv afecta bebelușii prematuri în mod diferit față de bebelușii născuți la termen. În cadrul experimentului, cercetătorii de la Spitalul Harper din Detroit au administrat pe cale orală iod-131 la 65 de copii prematuri și născuți la termen care cântăreau între 0,95 și 2,49 kg (2,1 și 5,5 livre)[64].
În Alaska, începând cu luna august 1955, AEC a selectat un total de 102 nativi inuiți și indieni athapascani care urmau să fie folosiți pentru a studia efectele iodului radioactiv asupra țesutului tiroidian, în special în medii reci. Pe parcursul a doi ani, subiecților de testare li s-au administrat doze de I-131 și li s-au recoltat mostre de salivă, urină, sânge și țesut tiroidian. Subiecților de testare nu li s-au explicat scopul și riscurile dozelor de iod radioactiv, precum și ale recoltării de probe de fluide corporale și de țesut, iar AEC nu a efectuat niciun studiu de urmărire pentru a monitoriza efectele pe termen lung asupra sănătății.
În cadrul unui experiment din anii 1960, peste 100 de cetățeni din Alaska au fost expuși continuu la iod radioactiv[65].
În 1962, situl Hanford a eliberat din nou I-131, plasând subiecți de testare de-a lungul traseului său pentru a înregistra efectul acestuia asupra lor. AEC a recrutat, de asemenea, voluntari de la Hanford pentru a ingera lapte contaminat cu I-131 în această perioadă.
Experimentele cu uraniu
Între 1946 și 1947, cercetătorii de la Universitatea din Rochester au injectat uraniu-234 și uraniu-235 în doze cuprinse între 6,4 și 70,7 micrograme pe kilogram de greutate corporală la șase persoane pentru a studia cât uraniu ar putea tolera rinichii lor înainte de a se deteriora[67].
Între 1953 și 1957, la Spitalul General din Massachusetts, Dr. William Sweet a injectat uraniu la unsprezece pacienți bolnavi în fază terminală, în comă și semi-comă, în cadrul unui experiment pentru a determina, printre altele, viabilitatea acestuia ca tratament chimioterapeutic împotriva tumorilor cerebrale, pe care toți pacienții, cu excepția unuia, le aveau (unul dintre ei fiind un diagnostic greșit). Dr. Sweet, care a murit în 2001, a susținut că a fost obținut consimțământul pacienților și al rudelor apropiate.
Experimentele cu plutoniu
Între 10 aprilie 1945 și 18 iulie 1947, optsprezece persoane au fost injectate cu plutoniu în cadrul Proiectului Manhattan[70].[70] Dozele administrate au variat între 95 și 5.900 de nanocorii[70].
Albert Stevens, un bărbat diagnosticat greșit cu cancer la stomac, a primit "tratament" pentru "cancerul" său la U.C. San Francisco Medical Center în 1945. Dr. Joseph Gilbert Hamilton, un medic din cadrul Proiectului Manhattan responsabil de experimentele pe oameni din California,[71] a pus ca Stevens să fie injectat cu Pu-238 și Pu-239 fără consimțământul informat. Stevens nu a avut niciodată cancer; o intervenție chirurgicală de îndepărtare a celulelor canceroase a reușit cu mare succes să înlăture tumora benignă, iar el a mai trăit încă 20 de ani cu plutoniu injectat[72] Deoarece Stevens a primit Pu-238 foarte radioactiv, doza acumulată în restul vieții sale a fost mai mare decât cea pe care a primit-o cineva vreodată: 64 Sv (6400 rem). Nici lui Albert Stevens, nici rudelor sale nu li s-a spus că nu a avut niciodată cancer; ei au fost făcuți să creadă că "tratamentul" experimental a funcționat. Rămășițele sale incinerate au fost achiziționate pe ascuns de către Centrul de radiobiologie umană al Laboratorului Național Argonne în 1975, fără consimțământul rudelor supraviețuitoare. O parte din cenușă a fost transferată la National Human Radiobiology Tissue Repository de la Universitatea de Stat din Washington,[72] care păstrează rămășițele persoanelor care au murit cu radioizotopi în corp.
Trei pacienți de la Spitalul Billings de la Universitatea din Chicago au fost injectați cu plutoniu[73].[73] În 1946, șase angajați ai unui laborator metalurgic din Chicago au primit apă contaminată cu plutoniu-239 pentru ca cercetătorii să poată studia modul în care plutoniul este absorbit în tractul digestiv[67].
O tânără de optsprezece ani internată într-un spital din nordul statului New York, care se aștepta să fie tratată pentru o afecțiune a glandei pituitare, a fost injectată cu plutoniu[74].
Experimente care implică alte materiale radioactive
Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, cercetătorii de la Universitatea Vanderbilt au administrat la 829 de mame însărcinate din Tennessee ceea ce li s-a spus că sunt "băuturi cu vitamine" care vor îmbunătăți sănătatea copiilor lor. Amestecurile conțineau fier radioactiv, iar cercetătorii determinau cât de repede radioizotopul trecea în placentă[75][76] Patru dintre copiii femeilor au murit de cancer în urma experimentelor, iar femeile au prezentat erupții cutanate, vânătăi, anemie, căderea părului/dinților și cancer[61].
Între 1946 și 1953, la Școala de stat Walter E. Fernald din Massachusetts, în cadrul unui experiment sponsorizat de Comisia pentru Energie Atomică a SUA și de corporația Quaker Oats, 73 de copii cu dizabilități mintale au fost hrăniți cu fulgi de ovăz care conțineau calciu radioactiv și alți radioizotopi, pentru a urmări "modul în care sunt digerate substanțele nutritive". Copiilor nu li s-a spus că sunt hrăniți cu substanțe chimice radioactive; personalul spitalului și cercetătorii le-au spus că se alătură unui "club de știință"[75][77][78][79][79].
Spitalul Universității din California din San Francisco a expus 29 de pacienți, unii cu artrită reumatoidă, la iradiere totală a corpului (doză de 100-300 rad) pentru a obține date pentru armată.[80][nevoie de o sursă mai bună].
În anii 1950, cercetătorii de la Colegiul Medical din Virginia au efectuat experimente pe victimele unor arsuri grave, majoritatea sărace și de culoare, fără știrea sau consimțământul acestora, cu finanțare de la armată și în colaborare cu AEC. În cadrul experimentelor, subiecții au fost expuși la arsuri suplimentare, la tratament experimental cu antibiotice și la injecții cu izotopi radioactivi. Cantitatea de fosfor-32 radioactiv injectată unora dintre pacienți, 500 de microcuri (19 MBq), a fost de 50 de ori mai mare decât doza "acceptabilă" pentru un individ sănătos; pentru persoanele cu arsuri grave, acest lucru a dus probabil la creșterea semnificativă a ratei de deces.
Între 1948 și 1954, finanțați de guvernul federal, cercetătorii de la Spitalul Johns Hopkins au introdus tije de radiu în nasul a 582 de elevi din Baltimore, Maryland, ca alternativă la adenoidectomie[83][84][85] Experimente similare au fost efectuate pe peste 7.000 de membri ai armatei și marinei americane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial[83] Iradierea nazală cu radiu a devenit un tratament medical standard și a fost folosită la peste două milioane și jumătate de americani[83].
În cadrul unui alt studiu efectuat la Școala de stat Walter E. Fernald, în 1956, cercetătorii au administrat copiilor cu dizabilități mintale calciu radioactiv pe cale orală și intravenoasă. De asemenea, au injectat substanțe chimice radioactive în bebeluși malnutriți și apoi au colectat lichid cefalorahidian pentru analiză din creierul și coloana vertebrală a acestora[79][86].
În 1961 și 1962, zece deținuți din închisoarea de stat din Utah au avut mostre de sânge care au fost amestecate cu substanțe chimice radioactive și reinjectate înapoi în corpurile lor[87].
Comisia pentru Energie Atomică a SUA a finanțat Institutul de Tehnologie din Massachusetts pentru a administra radium-224 și thorium-234 la 20 de persoane între 1961 și 1965. Mulți dintre ei au fost aleși de la Age Center of New England și se oferiseră voluntar pentru "proiecte de cercetare privind îmbătrânirea". Dozele au fost de 0,2-2,4 microcuri (7,4-88,8 kBq) pentru radiu și de 1,2-120 microcuri (44-4.440 kBq) pentru toriu[62].
Într-un studiu din 1967 care a fost publicat în Journal of Clinical Investigation, femeilor însărcinate li s-a injectat cortizol radioactiv pentru a vedea dacă acesta ar putea traversa bariera placentară și afecta fetușii.
Cercetarea Fallout
În 1957, exploziile nucleare atmosferice din Nevada, care au făcut parte din Operațiunea Plumbbob, au fost ulterior stabilite că au eliberat suficiente radiații pentru a provoca între 11.000 și 212.000 de cazuri de cancer tiroidian în exces în rândul cetățenilor americani care au fost expuși la precipitațiile rezultate în urma exploziilor, ceea ce a dus la 1.100-21.000 de decese[89].
La începutul Războiului Rece, în cadrul unor studii cunoscute sub numele de Proiectul GABRIEL și Proiectul SUNSHINE, cercetătorii din Statele Unite, Regatul Unit și Australia au încercat să determine de câtă precipitații nucleare ar fi necesare pentru a face Pământul nelocuibil[90][91], aceștia și-au dat seama că testele nucleare atmosferice le-au oferit ocazia de a investiga acest lucru. Astfel de teste au dispersat contaminarea radioactivă în întreaga lume, iar examinarea corpurilor umane ar putea dezvălui cât de ușor a fost absorbită și, prin urmare, cât de multe daune a provocat. De un interes deosebit era stronțiu-90 în oase. Sugarii erau principalul obiectiv, deoarece ar fi avut posibilitatea deplină de a absorbi noii contaminanți[92][93] Ca urmare a acestei concluzii, cercetătorii au început un program de colectare de corpuri și oase umane din întreaga lume, cu un accent deosebit pe sugari. Oasele au fost incinerate, iar cenușa a fost analizată pentru radioizotopi. Acest proiect a fost ținut secret în primul rând pentru că ar fi fost un dezastru de relații publice; ca urmare, părinții și familia nu au fost anunțați ce se făcea cu părțile de corp ale rudelor lor. Aceste studii nu trebuie confundate cu Studiul privind dinții de lapte, care a fost întreprins în aceeași perioadă[94].
Experimente de iradiere
Între 1960 și 1971, Departamentul Apărării a finanțat experimente de iradiere a întregului corp, fără consimțământ, pe pacienți bolnavi de cancer, majoritatea săraci și de culoare, cărora nu li s-a spus ce li se face. Pacienților li s-a spus că primesc un "tratament" care le-ar putea vindeca cancerul, dar Pentagonul încerca să determine efectele unor niveluri ridicate de radiații asupra corpului uman. Unul dintre medicii implicați în experimente era îngrijorat de litigiile intentate de pacienți. El s-a referit la ei doar prin inițialele lor în rapoartele medicale. El a făcut acest lucru pentru ca, după spusele sale, "să nu existe niciun mijloc prin care pacienții să se poată lega vreodată de raport", pentru a preveni "fie publicitatea negativă, fie litigiile"[95].
Între 1960 și 1971, Dr. Eugene Saenger, finanțat de Agenția de Sprijin Atomic pentru Apărare, a efectuat experimente de radiații pe tot corpul pe mai mult de 90 de pacienți săraci, de culoare, în stadii avansate de cancer cu tumori inoperabile la Centrul Medical al Universității din Cincinnati, în timpul Experimentelor de radiații din Cincinnati. El a falsificat formulare de consimțământ și nu a informat pacienții cu privire la riscurile iradierii. Pacienților li s-au administrat 100 sau mai mulți rads (1 Gy) de radiații pe tot corpul, care la mulți dintre ei au provocat dureri intense și vărsături. Criticii au pus sub semnul întrebării rațiunea medicală a acestui studiu și susțin că scopul principal al cercetării a fost acela de a studia efectele acute ale expunerii la radiații.
Între 1963 și 1973, un endocrinolog de renume, Dr. Carl Heller, a iradiat testiculele unor deținuți din Oregon și Washington. În schimbul participării lor, el le dădea 5 dolari pe lună și 100 de dolari atunci când trebuiau să facă o vasectomie la încheierea studiului. Chirurgul care i-a sterilizat pe bărbați a declarat că era necesar pentru "a nu contamina populația generală cu mutanți induși de radiații". Dr. Joseph Hamilton, unul dintre cercetătorii care a lucrat cu Heller la experimente, a declarat că experimentele "au avut un pic din atingerea de la Buchenwald"[98].
În 1963, cercetătorii de la Universitatea din Washington au iradiat testiculele a 232 de prizonieri pentru a determina efectele radiațiilor asupra funcției testiculare. Când acești deținuți au părăsit ulterior închisoarea și au avut copii, cel puțin patru dintre ei au avut urmași născuți cu malformații congenitale. Numărul exact este necunoscut, deoarece cercetătorii nu au urmărit niciodată starea subiecților.
Experimente chimice
Teste fără consimțământ
Între 1942 și 1944, Serviciul de Război Chimic al SUA a efectuat experimente care au expus mii de militari americani la gaz muștar, pentru a testa eficacitatea măștilor de gaz și a hainelor de protecție[100][101][102][103][104][105].
Din 1950 până în 1953, armata americană a desfășurat Operațiunea LAC (Large Area Coverage), pulverizând substanțe chimice peste șase orașe din Statele Unite și Canada, pentru a testa modelele de dispersie a armelor chimice. Documentele armatei au declarat că substanțele chimice care au fost pulverizate asupra orașului Winnipeg, Manitoba, Canada, au inclus sulfură de cadmiu și zinc, care nu a fost considerată a fi dăunătoare[104] Un studiu din 1997 al Consiliului Național de Cercetare al SUA a constatat că a fost pulverizată la niveluri atât de scăzute încât nu a fost dăunătoare; acesta a declarat că oamenii erau în mod normal expuși la niveluri mai ridicate în mediile urbane.
Pentru a testa dacă acidul sulfuric, utilizat la fabricarea melasei, este sau nu dăunător ca aditiv alimentar, Consiliul de Sănătate al statului Louisiana a comandat un studiu prin care a dat drept hrană "prizonierilor negri" doar melasă timp de cinci săptămâni. Un raport a declarat că prizonierii nu au "obiectat să se supună testului, deoarece nu ar fi făcut niciun bine dacă ar fi făcut-o"[19].
Un articol din 1953 din revista medicală/științifică Clinical Science[105] a descris un experiment medical în care cercetătorii au bășicat în mod intenționat pielea de pe abdomenul a 41 de copii, cu vârste cuprinse între 8 și 14 ani, folosind cantaridă. Studiul a fost efectuat pentru a determina cât de grav rănește/irită pielea copiilor această substanță. După efectuarea studiilor, pielea cu bășici a copiilor a fost îndepărtată cu o foarfecă și tamponată cu peroxid.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
De pe Wikipedia, enciclopedia liberă
https://en.wikipedia.org/wiki/Unethical_human_experimentation_in_the_United_States
Numeroase experimente efectuate pe subiecți umani în Statele Unite sunt considerate neetice, deoarece sunt efectuate fără știința sau consimțământul informat al subiecților. Astfel de teste au fost efectuate de-a lungul istoriei americane, dar unele dintre ele sunt în curs de desfășurare. Experimentele includ expunerea oamenilor la numeroase arme chimice și biologice (inclusiv infecții cu boli mortale sau debilitante), experimente cu radiații pe oameni, injecții cu substanțe chimice toxice și radioactive, experimente chirurgicale, experimente de interogare și tortură, teste care implică substanțe care modifică mintea și o mare varietate de alte experimente. Multe dintre aceste teste sunt efectuate pe copii[1],[1] bolnavi și persoane cu dizabilități mintale, adesea sub pretextul unui "tratament medical". În multe dintre studii, o mare parte dintre subiecți erau săraci, minorități rasiale sau prizonieri.
Multe dintre aceste experimente au încălcat legislația americană. Altele au fost sponsorizate de agenții guvernamentale sau de elemente necinstite ale acestora, inclusiv de Centrele pentru Controlul Bolilor, de armata Statelor Unite și de Agenția Centrală de Informații, sau au fost sponsorizate de corporații private care erau implicate în activități militare[2][3][4] Programele de cercetare pe oameni au fost, de obicei, extrem de secrete și au fost efectuate fără știrea sau autorizarea Congresului, iar în multe cazuri, informațiile despre acestea au fost publicate abia la mulți ani după ce studiile au fost efectuate.
Implicațiile etice, profesionale și juridice ale acestei situații în comunitatea medicală și științifică din Statele Unite au fost destul de semnificative și au condus la multe instituții și politici care au încercat să asigure că viitoarele cercetări pe subiecți umani din Statele Unite vor fi etice și legale. Indignarea publică de la sfârșitul secolului al XX-lea în legătură cu descoperirea experimentelor guvernamentale pe subiecți umani a dus la numeroase investigații și audieri ale Congresului, printre care Comitetul Church și Comisia Rockefeller, ambele din 1975, și Comitetul consultativ privind experimentele cu radiații umane din 1994, printre altele.
Experimente chirurgicale
Pe parcursul anilor 1840, J. Marion Sims, care este adesea numit "părintele ginecologiei", a efectuat experimente chirurgicale pe femei africane înrobite, fără anestezie. Femeile - una dintre ele a fost operată de 30 de ori - au suferit de infecții și de multe operații eșuate înainte de a fi în cele din urmă vindecate[5] Perioada în care Sims a operat sclavele, între 1845 și 1849, a fost una în care noua practică a anesteziei nu a fost acceptată în mod universal ca fiind sigură și eficientă. [6] Pentru a testa una dintre teoriile sale despre cauzele trismusului la sugari, Sims a efectuat experimente în care a folosit o sulă de cizmar pentru a umbla în jurul oaselor craniului bebelușilor femeilor sclave.[7][8] S-a afirmat că el a dependent femeile din experimentele sale chirurgicale de morfină, furnizând drogurile doar după ce operația era deja finalizată, pentru a le face mai ascultătoare.[9] O opinie contrară este prezentată de chirurgul ginecolog și antropologul L.L. Wall: "Utilizarea de către Sims a opiumului postoperator pare să fi fost bine susținută de practicile terapeutice din vremea sa, iar regimul pe care l-a folosit a fost susținut cu entuziasm de mulți chirurgi contemporani."[10]
În 1874, Mary Rafferty, o servitoare irlandeză, a venit la Dr. Roberts Bartholow de la Spitalul Good Samaritan din Cincinnati, Ohio, pentru a primi tratament pentru o leziune la cap. Leziunea a fost diagnosticată ca fiind un ulcer canceros și s-au încercat tratamente chirurgicale. Bartholow a considerat că starea lui Rafferty era în fază terminală, dar a simțit că exista o oportunitate de cercetare. El a introdus ace cu electrozi în materia cerebrală expusă a acesteia pentru a-i măsura reacțiile. Acest lucru a fost făcut fără intenția de a o trata. Deși Rafferty a ieșit din coma provocată de experiment trei zile mai târziu, ea a murit din cauza unei crize masive în ziua următoare. Bartholow și-a descris experimentul după cum urmează:
"Când acul a intrat în substanța cerebrală, aceasta s-a plâns de dureri acute în gât. Pentru a dezvolta reacții mai hotărâte, puterea curentului a fost mărită ... chipul ei a arătat o mare suferință și a început să plângă. Foarte curând, mâna stângă a fost întinsă ca și cum ar fi vrut să apuce vreun obiect din fața ei; brațul a fost în prezent agitat cu spasme clonice; ochii ei au devenit fixi, cu pupilele foarte dilatate; buzele erau albastre și făcea spume la gură; respirația a devenit sterlantă; și-a pierdut cunoștința și a suferit convulsii violente pe partea stângă. Convulsiile au durat cinci minute și au fost urmate de o comă. Și-a recăpătat cunoștința în douăzeci de minute de la începutul atacului și s-a plâns de o oarecare slăbiciune și vertij."
- Raportul de cercetare al Dr. Bartholow
La autopsia ulterioară, Bartholow a constatat că a suferit unele leziuni cerebrale din cauza electrozilor, dar că a murit din cauza cancerului. Bartholow a fost criticat de colegii medici, iar Asociația Medicală Americană a condamnat în mod oficial experimentele sale, deoarece a provocat un rău direct pacientei, nu în încercarea de a o trata, ci doar pentru a obține cunoștințe. Au fost ridicate și alte probleme legate de consimțământul obținut. Deși pacienta și-a dat "consimțământul vesel" la procedură, a fost descrisă ca fiind "slabă de minte" (ceea ce s-ar putea să se fi datorat în parte efectelor tumorii asupra creierului ei) și probabil că nu a înțeles pe deplin. Bartholow și-a cerut scuze pentru acțiunile sale și și-a exprimat regretul că unele cunoștințe au fost obținute "cu prețul unor prejudicii aduse pacientei"[11].
În 1896, Dr. Arthur Wentworth a efectuat puncții spinale pe 29 de copii mici, fără știrea sau consimțământul părinților lor, la Spitalul de Copii din Boston (acum Spitalul de Copii din Boston) din Boston, Massachusetts, pentru a descoperi dacă acest lucru ar fi dăunător[12].
Între 1913 și 1951, Dr. Leo Stanley, chirurg șef la închisoarea San Quentin, a efectuat o mare varietate de experimente pe sute de deținuți de la San Quentin. Multe dintre aceste experimente implicau implanturi testiculare, în cadrul cărora Stanley scotea testicule de la prizonieri executați și le implanta chirurgical în prizonieri vii. În alte experimente, a încercat să implanteze testicule de berbeci, capre și mistreți în prizonieri vii. Stanley a efectuat, de asemenea, diverse experimente eugenice și sterilizări forțate pe deținuții de la San Quentin[13] Stanley credea că experimentele sale vor întineri bătrânii, vor controla criminalitatea (despre care credea că are cauze biologice) și îi va împiedica pe cei "inapți" să se reproducă[13][14].
Din 1955 până în 1960, spitalul de stat Sonoma din nordul Californiei a servit ca loc de abandon permanent pentru copiii cu dizabilități mintale diagnosticați cu paralizie cerebrală sau alte tulburări mai puțin grave. Ulterior, copiii au fost supuși unor experimente dureroase fără consimțământul adulților. Multora li s-au făcut puncții la nivelul coloanei vertebrale "pentru care nu au primit niciun beneficiu direct". Reporterii emisiunii 60 Minutes au aflat că, în acești cinci ani, creierul fiecărui copil cu paralizie cerebrală care a murit la Sonoma State a fost prelevat și studiat fără consimțământul părinților[15].
Agenți patogeni, boli și agenți de război biologic
Sfârșitul secolului al XIX-lea
În anii 1880, în Hawaii, un medic californian care lucra la un spital pentru leproși a injectat cu sifilis șase fete cu vârsta sub 12 ani[12].
În 1895, medicul pediatru Henry Heiman, din New York, a infectat intenționat doi băieți cu dizabilități mintale - unul de patru ani și unul de șaisprezece ani - cu gonoree, ca parte a unui experiment medical. O trecere în revistă a literaturii medicale de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a găsit peste 40 de rapoarte de infecții experimentale cu cultura de gonoree, inclusiv unele în care organismele gonoreice au fost aplicate pe ochii copiilor bolnavi[12][16][17].
Medicii armatei americane din Filipine au infectat cinci prizonieri cu ciumă bubonică și au indus beriberi la 29 de prizonieri; patru dintre subiecții de testare au murit în urma acestui tratament.[18] În 1906, profesorul Richard P. Strong de la Universitatea Harvard a infectat în mod intenționat 24 de prizonieri filipinezi cu holeră, care fusese cumva contaminată cu ciumă bubonică. El a făcut acest lucru fără consimțământul pacienților și fără să-i informeze despre ceea ce făcea. Toți subiecții s-au îmbolnăvit și 13 au murit.
Începutul secolului XX
În 1908, trei cercetători din Philadelphia au infectat zeci de copii cu tuberculină la orfelinatul St. Vincent din Philadelphia, Pennsylvania, provocând orbire permanentă la unii dintre copii și leziuni dureroase și inflamații ale ochilor la mulți dintre ceilalți. În studiu, ei se referă la copii ca fiind "materialul folosit"[20].
În 1909, Frank Crazier Knowles a publicat un studiu în Journal of the American Medical Association în care descria cum a infectat în mod deliberat doi copii dintr-un orfelinat cu Molluscum contagiosum - un virus care provoacă excrescențe asemănătoare negilor, dar care de obicei dispare în întregime - după o epidemie în orfelinat, pentru a studia boala[12][21].
În 1911, Dr. Hideyo Noguchi de la Institutul Rockefeller pentru cercetări medicale din Manhattan, New York, a injectat 146 de pacienți din spital (dintre care unii erau copii) cu un extract de sifilis. Ulterior, el a fost dat în judecată de părinții unora dintre copiii subiecți, care ar fi contractat sifilis în urma experimentelor sale[22].
Experimentul Tuskegee privind sifilisul ("Tuskegee Study of Untreated Syphilis in the Negro Male")[23] a fost un studiu clinic efectuat între 1932 și 1972 în Tuskegee, Alabama, de către Serviciul de Sănătate Publică al SUA. În cadrul experimentului, 399 de bărbați de culoare săraci care aveau sifilis au primit "tratament" din partea cercetătorilor, care nu le-au spus subiecților că au sifilis și nu le-au administrat tratament pentru boală, ci doar i-au studiat pentru a urmări evoluția bolii. În 1947, penicilina a devenit disponibilă ca tratament, dar cei care au condus studiul au împiedicat participanții la studiu să primească tratament în altă parte, mințindu-i cu privire la adevărata lor stare, pentru a putea observa efectele sifilisului asupra corpului uman. Până la sfârșitul studiului, în 1972, doar 74 dintre subiecții testelor mai erau în viață. 28 dintre cei 399 de bărbați inițiali muriseră din cauza sifilisului, 100 decedaseră din cauza complicațiilor aferente, 40 dintre soțiile lor fuseseră infectate, iar 19 dintre copiii lor se născuseră cu sifilis congenital. Studiul nu a fost oprit până în 1972, când existența sa a fost dezvăluită presei, obligându-i pe cercetători să se oprească în fața protestelor publice[24].
1940s
În 1941, la Universitatea din Michigan, virusologii Thomas Francis, Jonas Salk și alți cercetători au infectat în mod deliberat pacienții din mai multe instituții de boli mintale din Michigan cu virusul gripal, pulverizându-le virusul în pasajele nazale[25] Francis Peyton Rous, care lucra la Institutul Rockefeller și era editor al Journal of Experimental Medicine, i-a scris lui Francis următoarele cu privire la aceste experimente:
S-ar putea să te scutească de multe probleme dacă ți-ai publica lucrarea... în altă parte decât în Journal of Experimental Medicine. Jurnalul este în permanență cercetat de antivivisecționiștii care nu ar ezita să scoată în evidență faptul că ați folosit pentru testele dumneavoastră ființe umane dintr-o instituție de stat. Faptul că testele au fost pe deplin justificate este de la sine înțeles[26].
Rous a monitorizat îndeaproape articolele pe care le-a publicat începând cu anii 1930, când revigorarea mișcării antivivisecționiste a ridicat presiunea împotriva anumitor experimente pe oameni[27].
În 1941, Dr. William C. Black a inoculat herpes unui bebeluș de douăsprezece luni care a fost "oferit ca voluntar". El și-a prezentat cercetările la Journal of Experimental Medicine, care a respins rezultatele din cauza metodelor de cercetare discutabile din punct de vedere etic folosite în cadrul studiului. Rous a numit experimentul "un abuz de putere, o încălcare a drepturilor unui individ și nu este scuzabil deoarece boala care a urmat a avut implicații pentru știință."[28][29][30] Studiul a fost publicat ulterior în Journal of Pediatrics.
Stateville Penitentiary Malaria Study a fost un studiu controlat al efectelor malariei asupra deținuților de la penitenciarul Stateville de lângă Joliet, Illinois, care a început în anii 1940. Studiul a fost efectuat de către Departamentul de Medicină (în prezent Școala de Medicină Pritzker) de la Universitatea din Chicago, în colaborare cu armata Statelor Unite și cu Departamentul de Stat al SUA. La procesele de la Nürnberg, medicii naziști au citat precedentul experimentelor cu malarie ca parte a apărării lor[32][33] Studiul a continuat la Penitenciarul Stateville timp de 29 de ani. În cadrul unor studii conexe, între 1944 și 1946, Dr. Alf Alving, nefrolog și profesor la Școala de Medicină a Universității din Chicago, a infectat în mod intenționat cu malarie pacienții psihiatrici de la Spitalul de Stat din Illinois, pentru a putea testa pe ei tratamente experimentale[34].
În cadrul unui studiu realizat în Guatemala între 1946 și 1948, cercetătorii americani au folosit prostituate pentru a infecta deținuți din închisori, pacienți ai azilului de nebuni și soldați guatemalezi cu sifilis și alte boli cu transmitere sexuală pentru a testa eficacitatea penicilinei în tratarea bolilor cu transmitere sexuală. Ulterior, aceștia au încercat să infecteze oamenii cu "inoculări directe făcute din bacterii de sifilis turnate în penisurile bărbaților și pe antebrațe și fețe ușor zgâriate... sau, în câteva cazuri, prin puncții în coloana vertebrală". Aproximativ 700 de persoane au fost infectate în cadrul studiului (inclusiv copii orfani). Studiul a fost sponsorizat de Serviciul de Sănătate Publică, de Institutele Naționale de Sănătate, de Biroul Sanitar Panamerican (acum Organizația Panamericană de Sănătate a Organizației Mondiale a Sănătății) și de guvernul guatemalez. Echipa a fost condusă de John Charles Cutler, care mai târziu a participat la experimentele Tuskegee privind sifilisul. Cutler a ales să facă studiul în Guatemala deoarece nu i s-ar fi permis să îl facă în Statele Unite. În 2010, când cercetările au fost dezvăluite, SUA și-au cerut scuze oficial Guatemalei pentru aceste studii[35][36][37][38][38] A fost lansat un proces împotriva Universității Johns Hopkins, Bristol-Myers Squibb și Fundației Rockefeller pentru presupusa implicare în acest studiu.
1950s
În 1950, pentru a realiza o simulare a unui atac de război biologic, Marina americană a pulverizat cantități mari de bacterie Serratia marcescens - considerată inofensivă la acea vreme - deasupra orașului San Francisco, în cadrul unui proiect numit Operațiunea Sea-Spray. Numeroși cetățeni au contractat boli asemănătoare pneumoniei, iar cel puțin o persoană a murit în urma acestei operațiuni[40][41][42][43][44][45] Familia persoanei care a murit a dat în judecată guvernul pentru neglijență gravă, dar un judecător federal a dat dreptate guvernului în 1981[46] Testele cu Serratia au continuat cel puțin până în 1969[47].
De asemenea, în 1950, Dr. Joseph Stokes de la Universitatea din Pennsylvania a infectat în mod deliberat 200 de femei prizoniere cu hepatită virală[48].
Din anii 1950 până în 1972, copiii cu dizabilități mintale de la Școala de stat Willowbrook din Staten Island, New York, au fost infectați intenționat cu hepatită virală, pentru cercetări al căror scop era să ajute la descoperirea unui vaccin[49].[50] Din 1963 până în 1966, Saul Krugman de la Universitatea din New York le-a promis părinților copiilor cu dizabilități mintale că copiii lor vor fi înscriși la Willowbrook în schimbul semnării unui formular de consimțământ pentru proceduri despre care el susținea că sunt "vaccinuri". În realitate, procedurile implicau infectarea deliberată a copiilor cu hepatită virală, hrănindu-i cu un extract obținut din fecale de la pacienții infectați cu această boală.
În 1952, Chester M. Southam, un cercetător al Institutului Sloan-Kettering, a injectat celule canceroase vii, cunoscute sub numele de celule HeLa, în deținuți de la Penitenciarul de Stat din Ohio și în pacienți bolnavi de cancer. Tot la Sloan-Kettering, 300 de femei sănătoase au fost injectate cu celule canceroase vii fără a fi anunțate. Medicii au declarat că știau la momentul respectiv că ar putea provoca cancer[52].
În 1953, Dr. Frank Olson și alți câțiva colegi au fost dopați fără să știe cu LSD ca parte a unui experiment al CIA, MK-ULTRA. Olson a murit nouă zile mai târziu, după ce a căzut de la fereastra unui hotel în circumstanțe suspecte.
San Francisco Chronicle, 17 decembrie 1979, p. 5, a relatat o afirmație a Bisericii Scientologice potrivit căreia CIA a efectuat un experiment de război biologic în aer liber în 1955 lângă Tampa, Florida, și în alte locuri din Florida, cu bacteria tusei convulsive. S-a afirmat că experimentul a triplat infecțiile cu tuse convulsivă în Florida la peste o mie de cazuri și a făcut ca numărul deceselor cauzate de tuse convulsivă în acest stat să crească de la unul la 12 față de anul precedent. Această afirmație a fost citată într-o serie de surse ulterioare, deși acestea nu au adăugat nicio altă dovadă în sprijinul acestei afirmații[53][54].
În cursul anilor 1950, Statele Unite au efectuat o serie de teste pe teren folosind arme entomologice (EW). Operațiunea Big Itch, din 1954, a fost concepută pentru a testa munițiile încărcate cu purici neinfectați (Xenopsylla cheopis). În mai 1955, peste 300.000 de țânțari neinfectați (Aedes aegypti) au fost parașutați deasupra unor părți din statul american Georgia pentru a determina dacă țânțarii parașutați ar putea supraviețui pentru a se hrăni din oameni. Testele cu țânțari au fost cunoscute sub numele de Operațiunea Big Buzz. Statele Unite s-au angajat în cel puțin alte două programe de testare a EW, Operațiunea Drop Kick și Operațiunea May Day.
1960s
În 1963, 22 de pacienți în vârstă de la Spitalul evreiesc de boli cronice din Brooklyn, New York, au fost injectați cu celule canceroase vii de către Chester M. Southam, care în 1952 făcuse același lucru cu deținuții de la închisoarea de stat din Ohio, pentru a "descoperi secretul modului în care organismele sănătoase luptă împotriva invaziei celulelor maligne". Administrația spitalului a încercat să mușamalizeze studiul, dar, în cele din urmă, comisia de autorizare medicală din New York l-a pus pe Southam în perioada de probă de un an. Doi ani mai târziu, Societatea Americană de Cancer l-a ales în funcția de vicepreședinte[55].
Între 1963 și 1969, în cadrul Proiectului Shipboard Hazard and Defense (SHAD), armata americană a efectuat teste care au implicat pulverizarea mai multor nave americane cu diverși agenți de război biologic și chimic, în timp ce mii de militari americani se aflau la bordul navelor. Personalul nu a fost notificat cu privire la aceste teste și nu a primit niciun fel de îmbrăcăminte de protecție. Printre substanțele chimice testate pe personalul militar american se numărau gazele neurotoxice VX și Sarin, substanțe chimice toxice precum sulfura de zinc-cadmiu și dioxidul de sulf, precum și o varietate de agenți biologici[56].
În 1966, armata americană a eliberat Bacillus globigii în tunelurile rețelei de metrou din New York, ca parte a unui experiment de teren intitulat "Studiu privind vulnerabilitatea pasagerilor de la metroul din New York la un atac secret cu agenți biologici"[53][57][58][59][60][60] Rețeaua de metrou din Chicago a fost, de asemenea, supusă unui experiment similar de către armată.
Experimente cu radiații pe oameni
Cercetătorii din Statele Unite au efectuat mii de experimente cu radiații umane pentru a determina efectele radiațiilor atomice și ale contaminării radioactive asupra corpului uman, în general pe oameni săraci, bolnavi sau neputincioși[61].[61] Majoritatea acestor teste au fost efectuate, finanțate sau supravegheate de armata Statelor Unite, de Comisia pentru Energie Atomică sau de diverse alte agenții guvernamentale federale americane.
Experimentele au inclus o gamă largă de studii, implicând lucruri precum hrănirea cu alimente radioactive a copiilor cu dizabilități mintale sau a obiectorilor de conștiință, introducerea de tije de radiu în nasul școlarilor, eliberarea deliberată de substanțe chimice radioactive deasupra orașelor din SUA și Canada, măsurarea efectelor asupra sănătății ale precipitațiilor radioactive rezultate în urma testelor cu bombe nucleare, injectarea femeilor însărcinate și a bebelușilor cu substanțe chimice radioactive și iradierea testiculelor deținuților din închisori, printre altele.
Multe informații despre aceste programe au fost clasificate și ținute secrete. În 1986, Comisia pentru energie și comerț a Camerei Reprezentanților din Statele Unite a publicat un raport intitulat American Nuclear Guinea Pigs : Three Decades of Radiation Experiments on U.S. Citizens.[62] În anii 1990, rapoartele lui Eileen Welsome despre testele de radiații pentru The Albuquerque Tribune au determinat crearea Comitetului consultativ privind experimentele cu radiații pe oameni, prin ordinul executiv al președintelui Bill Clinton, pentru a monitoriza testele guvernamentale; acesta a publicat rezultatele în 1995. Welsome a scris ulterior o carte intitulată The Plutonium Files.
Experimente cu iod radioactiv
Într-o operațiune din 1949, numită "Green Run", Comisia pentru Energie Atomică a SUA (AEC) a eliberat iod-131 și xenon-133 în atmosferă în apropierea sitului Hanford din Washington, care a contaminat o zonă de 2.000 km2 (500.000 acri) în care se aflau trei orașe mici[63].
În 1953, AEC a efectuat mai multe studii la Universitatea din Iowa cu privire la efectele iodului radioactiv asupra sănătății nou-născuților și femeilor însărcinate. Într-un studiu, cercetătorii au administrat femeilor însărcinate între 100 și 200 de microcuri (3,7 și 7,4 MBq) de iod-131, pentru a studia embrionii avortați ai femeilor în încercarea de a descoperi în ce stadiu și în ce măsură iodul radioactiv traversează bariera placentară. În cadrul unui alt studiu, au administrat la 25 de nou-născuți (care aveau mai puțin de 36 de ore și cântăreau între 2,5 și 3,9 kg) iod-131, fie prin administrare orală, fie printr-o injecție, pentru a putea măsura cantitatea de iod din glanda tiroidă, așa cum se duce iodul în această glandă[64].
Într-un alt studiu AEC, cercetătorii de la Colegiul de Medicină al Universității din Nebraska au hrănit cu iod-131 28 de sugari sănătoși printr-un tub gastric pentru a testa concentrația de iod în glandele tiroide ale sugarilor[64].
În 1953, AEC a sponsorizat un studiu pentru a descoperi dacă iodul radioactiv afecta bebelușii prematuri în mod diferit față de bebelușii născuți la termen. În cadrul experimentului, cercetătorii de la Spitalul Harper din Detroit au administrat pe cale orală iod-131 la 65 de copii prematuri și născuți la termen care cântăreau între 0,95 și 2,49 kg (2,1 și 5,5 livre)[64].
În Alaska, începând cu luna august 1955, AEC a selectat un total de 102 nativi inuiți și indieni athapascani care urmau să fie folosiți pentru a studia efectele iodului radioactiv asupra țesutului tiroidian, în special în medii reci. Pe parcursul a doi ani, subiecților de testare li s-au administrat doze de I-131 și li s-au recoltat mostre de salivă, urină, sânge și țesut tiroidian. Subiecților de testare nu li s-au explicat scopul și riscurile dozelor de iod radioactiv, precum și ale recoltării de probe de fluide corporale și de țesut, iar AEC nu a efectuat niciun studiu de urmărire pentru a monitoriza efectele pe termen lung asupra sănătății.
În cadrul unui experiment din anii 1960, peste 100 de cetățeni din Alaska au fost expuși continuu la iod radioactiv[65].
În 1962, situl Hanford a eliberat din nou I-131, plasând subiecți de testare de-a lungul traseului său pentru a înregistra efectul acestuia asupra lor. AEC a recrutat, de asemenea, voluntari de la Hanford pentru a ingera lapte contaminat cu I-131 în această perioadă.
Experimentele cu uraniu
Între 1946 și 1947, cercetătorii de la Universitatea din Rochester au injectat uraniu-234 și uraniu-235 în doze cuprinse între 6,4 și 70,7 micrograme pe kilogram de greutate corporală la șase persoane pentru a studia cât uraniu ar putea tolera rinichii lor înainte de a se deteriora[67].
Între 1953 și 1957, la Spitalul General din Massachusetts, Dr. William Sweet a injectat uraniu la unsprezece pacienți bolnavi în fază terminală, în comă și semi-comă, în cadrul unui experiment pentru a determina, printre altele, viabilitatea acestuia ca tratament chimioterapeutic împotriva tumorilor cerebrale, pe care toți pacienții, cu excepția unuia, le aveau (unul dintre ei fiind un diagnostic greșit). Dr. Sweet, care a murit în 2001, a susținut că a fost obținut consimțământul pacienților și al rudelor apropiate.
Experimentele cu plutoniu
Între 10 aprilie 1945 și 18 iulie 1947, optsprezece persoane au fost injectate cu plutoniu în cadrul Proiectului Manhattan[70].[70] Dozele administrate au variat între 95 și 5.900 de nanocorii[70].
Albert Stevens, un bărbat diagnosticat greșit cu cancer la stomac, a primit "tratament" pentru "cancerul" său la U.C. San Francisco Medical Center în 1945. Dr. Joseph Gilbert Hamilton, un medic din cadrul Proiectului Manhattan responsabil de experimentele pe oameni din California,[71] a pus ca Stevens să fie injectat cu Pu-238 și Pu-239 fără consimțământul informat. Stevens nu a avut niciodată cancer; o intervenție chirurgicală de îndepărtare a celulelor canceroase a reușit cu mare succes să înlăture tumora benignă, iar el a mai trăit încă 20 de ani cu plutoniu injectat[72] Deoarece Stevens a primit Pu-238 foarte radioactiv, doza acumulată în restul vieții sale a fost mai mare decât cea pe care a primit-o cineva vreodată: 64 Sv (6400 rem). Nici lui Albert Stevens, nici rudelor sale nu li s-a spus că nu a avut niciodată cancer; ei au fost făcuți să creadă că "tratamentul" experimental a funcționat. Rămășițele sale incinerate au fost achiziționate pe ascuns de către Centrul de radiobiologie umană al Laboratorului Național Argonne în 1975, fără consimțământul rudelor supraviețuitoare. O parte din cenușă a fost transferată la National Human Radiobiology Tissue Repository de la Universitatea de Stat din Washington,[72] care păstrează rămășițele persoanelor care au murit cu radioizotopi în corp.
Trei pacienți de la Spitalul Billings de la Universitatea din Chicago au fost injectați cu plutoniu[73].[73] În 1946, șase angajați ai unui laborator metalurgic din Chicago au primit apă contaminată cu plutoniu-239 pentru ca cercetătorii să poată studia modul în care plutoniul este absorbit în tractul digestiv[67].
O tânără de optsprezece ani internată într-un spital din nordul statului New York, care se aștepta să fie tratată pentru o afecțiune a glandei pituitare, a fost injectată cu plutoniu[74].
Experimente care implică alte materiale radioactive
Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, cercetătorii de la Universitatea Vanderbilt au administrat la 829 de mame însărcinate din Tennessee ceea ce li s-a spus că sunt "băuturi cu vitamine" care vor îmbunătăți sănătatea copiilor lor. Amestecurile conțineau fier radioactiv, iar cercetătorii determinau cât de repede radioizotopul trecea în placentă[75][76] Patru dintre copiii femeilor au murit de cancer în urma experimentelor, iar femeile au prezentat erupții cutanate, vânătăi, anemie, căderea părului/dinților și cancer[61].
Între 1946 și 1953, la Școala de stat Walter E. Fernald din Massachusetts, în cadrul unui experiment sponsorizat de Comisia pentru Energie Atomică a SUA și de corporația Quaker Oats, 73 de copii cu dizabilități mintale au fost hrăniți cu fulgi de ovăz care conțineau calciu radioactiv și alți radioizotopi, pentru a urmări "modul în care sunt digerate substanțele nutritive". Copiilor nu li s-a spus că sunt hrăniți cu substanțe chimice radioactive; personalul spitalului și cercetătorii le-au spus că se alătură unui "club de știință"[75][77][78][79][79].
Spitalul Universității din California din San Francisco a expus 29 de pacienți, unii cu artrită reumatoidă, la iradiere totală a corpului (doză de 100-300 rad) pentru a obține date pentru armată.[80][nevoie de o sursă mai bună].
În anii 1950, cercetătorii de la Colegiul Medical din Virginia au efectuat experimente pe victimele unor arsuri grave, majoritatea sărace și de culoare, fără știrea sau consimțământul acestora, cu finanțare de la armată și în colaborare cu AEC. În cadrul experimentelor, subiecții au fost expuși la arsuri suplimentare, la tratament experimental cu antibiotice și la injecții cu izotopi radioactivi. Cantitatea de fosfor-32 radioactiv injectată unora dintre pacienți, 500 de microcuri (19 MBq), a fost de 50 de ori mai mare decât doza "acceptabilă" pentru un individ sănătos; pentru persoanele cu arsuri grave, acest lucru a dus probabil la creșterea semnificativă a ratei de deces.
Între 1948 și 1954, finanțați de guvernul federal, cercetătorii de la Spitalul Johns Hopkins au introdus tije de radiu în nasul a 582 de elevi din Baltimore, Maryland, ca alternativă la adenoidectomie[83][84][85] Experimente similare au fost efectuate pe peste 7.000 de membri ai armatei și marinei americane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial[83] Iradierea nazală cu radiu a devenit un tratament medical standard și a fost folosită la peste două milioane și jumătate de americani[83].
În cadrul unui alt studiu efectuat la Școala de stat Walter E. Fernald, în 1956, cercetătorii au administrat copiilor cu dizabilități mintale calciu radioactiv pe cale orală și intravenoasă. De asemenea, au injectat substanțe chimice radioactive în bebeluși malnutriți și apoi au colectat lichid cefalorahidian pentru analiză din creierul și coloana vertebrală a acestora[79][86].
În 1961 și 1962, zece deținuți din închisoarea de stat din Utah au avut mostre de sânge care au fost amestecate cu substanțe chimice radioactive și reinjectate înapoi în corpurile lor[87].
Comisia pentru Energie Atomică a SUA a finanțat Institutul de Tehnologie din Massachusetts pentru a administra radium-224 și thorium-234 la 20 de persoane între 1961 și 1965. Mulți dintre ei au fost aleși de la Age Center of New England și se oferiseră voluntar pentru "proiecte de cercetare privind îmbătrânirea". Dozele au fost de 0,2-2,4 microcuri (7,4-88,8 kBq) pentru radiu și de 1,2-120 microcuri (44-4.440 kBq) pentru toriu[62].
Într-un studiu din 1967 care a fost publicat în Journal of Clinical Investigation, femeilor însărcinate li s-a injectat cortizol radioactiv pentru a vedea dacă acesta ar putea traversa bariera placentară și afecta fetușii.
Cercetarea Fallout
În 1957, exploziile nucleare atmosferice din Nevada, care au făcut parte din Operațiunea Plumbbob, au fost ulterior stabilite că au eliberat suficiente radiații pentru a provoca între 11.000 și 212.000 de cazuri de cancer tiroidian în exces în rândul cetățenilor americani care au fost expuși la precipitațiile rezultate în urma exploziilor, ceea ce a dus la 1.100-21.000 de decese[89].
La începutul Războiului Rece, în cadrul unor studii cunoscute sub numele de Proiectul GABRIEL și Proiectul SUNSHINE, cercetătorii din Statele Unite, Regatul Unit și Australia au încercat să determine de câtă precipitații nucleare ar fi necesare pentru a face Pământul nelocuibil[90][91], aceștia și-au dat seama că testele nucleare atmosferice le-au oferit ocazia de a investiga acest lucru. Astfel de teste au dispersat contaminarea radioactivă în întreaga lume, iar examinarea corpurilor umane ar putea dezvălui cât de ușor a fost absorbită și, prin urmare, cât de multe daune a provocat. De un interes deosebit era stronțiu-90 în oase. Sugarii erau principalul obiectiv, deoarece ar fi avut posibilitatea deplină de a absorbi noii contaminanți[92][93] Ca urmare a acestei concluzii, cercetătorii au început un program de colectare de corpuri și oase umane din întreaga lume, cu un accent deosebit pe sugari. Oasele au fost incinerate, iar cenușa a fost analizată pentru radioizotopi. Acest proiect a fost ținut secret în primul rând pentru că ar fi fost un dezastru de relații publice; ca urmare, părinții și familia nu au fost anunțați ce se făcea cu părțile de corp ale rudelor lor. Aceste studii nu trebuie confundate cu Studiul privind dinții de lapte, care a fost întreprins în aceeași perioadă[94].
Experimente de iradiere
Între 1960 și 1971, Departamentul Apărării a finanțat experimente de iradiere a întregului corp, fără consimțământ, pe pacienți bolnavi de cancer, majoritatea săraci și de culoare, cărora nu li s-a spus ce li se face. Pacienților li s-a spus că primesc un "tratament" care le-ar putea vindeca cancerul, dar Pentagonul încerca să determine efectele unor niveluri ridicate de radiații asupra corpului uman. Unul dintre medicii implicați în experimente era îngrijorat de litigiile intentate de pacienți. El s-a referit la ei doar prin inițialele lor în rapoartele medicale. El a făcut acest lucru pentru ca, după spusele sale, "să nu existe niciun mijloc prin care pacienții să se poată lega vreodată de raport", pentru a preveni "fie publicitatea negativă, fie litigiile"[95].
Între 1960 și 1971, Dr. Eugene Saenger, finanțat de Agenția de Sprijin Atomic pentru Apărare, a efectuat experimente de radiații pe tot corpul pe mai mult de 90 de pacienți săraci, de culoare, în stadii avansate de cancer cu tumori inoperabile la Centrul Medical al Universității din Cincinnati, în timpul Experimentelor de radiații din Cincinnati. El a falsificat formulare de consimțământ și nu a informat pacienții cu privire la riscurile iradierii. Pacienților li s-au administrat 100 sau mai mulți rads (1 Gy) de radiații pe tot corpul, care la mulți dintre ei au provocat dureri intense și vărsături. Criticii au pus sub semnul întrebării rațiunea medicală a acestui studiu și susțin că scopul principal al cercetării a fost acela de a studia efectele acute ale expunerii la radiații.
Între 1963 și 1973, un endocrinolog de renume, Dr. Carl Heller, a iradiat testiculele unor deținuți din Oregon și Washington. În schimbul participării lor, el le dădea 5 dolari pe lună și 100 de dolari atunci când trebuiau să facă o vasectomie la încheierea studiului. Chirurgul care i-a sterilizat pe bărbați a declarat că era necesar pentru "a nu contamina populația generală cu mutanți induși de radiații". Dr. Joseph Hamilton, unul dintre cercetătorii care a lucrat cu Heller la experimente, a declarat că experimentele "au avut un pic din atingerea de la Buchenwald"[98].
În 1963, cercetătorii de la Universitatea din Washington au iradiat testiculele a 232 de prizonieri pentru a determina efectele radiațiilor asupra funcției testiculare. Când acești deținuți au părăsit ulterior închisoarea și au avut copii, cel puțin patru dintre ei au avut urmași născuți cu malformații congenitale. Numărul exact este necunoscut, deoarece cercetătorii nu au urmărit niciodată starea subiecților.
Experimente chimice
Teste fără consimțământ
Între 1942 și 1944, Serviciul de Război Chimic al SUA a efectuat experimente care au expus mii de militari americani la gaz muștar, pentru a testa eficacitatea măștilor de gaz și a hainelor de protecție[100][101][102][103][104][105].
Din 1950 până în 1953, armata americană a desfășurat Operațiunea LAC (Large Area Coverage), pulverizând substanțe chimice peste șase orașe din Statele Unite și Canada, pentru a testa modelele de dispersie a armelor chimice. Documentele armatei au declarat că substanțele chimice care au fost pulverizate asupra orașului Winnipeg, Manitoba, Canada, au inclus sulfură de cadmiu și zinc, care nu a fost considerată a fi dăunătoare[104] Un studiu din 1997 al Consiliului Național de Cercetare al SUA a constatat că a fost pulverizată la niveluri atât de scăzute încât nu a fost dăunătoare; acesta a declarat că oamenii erau în mod normal expuși la niveluri mai ridicate în mediile urbane.
Pentru a testa dacă acidul sulfuric, utilizat la fabricarea melasei, este sau nu dăunător ca aditiv alimentar, Consiliul de Sănătate al statului Louisiana a comandat un studiu prin care a dat drept hrană "prizonierilor negri" doar melasă timp de cinci săptămâni. Un raport a declarat că prizonierii nu au "obiectat să se supună testului, deoarece nu ar fi făcut niciun bine dacă ar fi făcut-o"[19].
Un articol din 1953 din revista medicală/științifică Clinical Science[105] a descris un experiment medical în care cercetătorii au bășicat în mod intenționat pielea de pe abdomenul a 41 de copii, cu vârste cuprinse între 8 și 14 ani, folosind cantaridă. Studiul a fost efectuat pentru a determina cât de grav rănește/irită pielea copiilor această substanță. După efectuarea studiilor, pielea cu bășici a copiilor a fost îndepărtată cu o foarfecă și tamponată cu peroxid.