F.P.: Povestiți-ne, vă rog, din anii grei de închisoare pe care i-ați făcut, o amintire legată de cum ați trăit Sfânta Înviere a Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos.

Aspazia Oțel Petrescu: Cele două trăiri ale Sfintei Învieri în temniță, mai zguduitoare, le-am povestit deja: prima, Învierea imediat după ce am fost condamnați, când am avut și fericirea să fim împărtășiți de preoții care au adus de afară Sfintele. Procesul studențimii române din Cluj a avut loc în Săptămâna Patimilor 1949. A început exact în Lunea Mare și s-a desfășurat pe parcursul întregii săptămâni. În prima zi am ascultat actul de acuzare, un rechizitoriu global violent care înfiera organizația noastră cu epitete surprinzătoare, cu acuzații incorecte și insultătoare. A durat ore. Ura bubuia în fiecare cuvânt. Eram la mii de leghe depărtare de crimele de care eram acuzați. O mișcare declarată anticomunistă era pusă la zid și odată cu ea tot ce însemna România. Va fi oare scris să se înece Neamul Românesc în mlaștina aceasta de ură atee?

Și a doua este cea de la Mislea, unde a fost pregătită toată Săptămâna Patimilor, cu rugăciunile, cu Evangheliile, cu tot. Cutremurător, de pildă, pentru călugărițele care au luat parte la lucrul ăsta a fost Învierea de la Mislea, cu Nana Sofica, cu soeur Marghita și cu călugărițele care mai erau acolo. S-au refăcut Evangheliile. Au fost trecute toate pe hârtia șterpelită de mine și de Viorica de la birou, deci scrise cu creion, toate, ca să fie citite. Și probabil că a fost înștiințată administrația de ceea ce pregătim noi și, ca să ne taie orice avânt, a trântit o percheziție de zile mari. Soeur Marghita, cu tot sulul de Evanghelii, a intrat în WC. Mislea era singura închisoare cu WC-uri onorabile, ca să zic așa, erau izolate de restul celulei chiar cu zid, era o ușă. Era o cușetă foarte mică, atât cât să stai oarecum comod, dar erai izolată de privirile celorlalți. A intrat acolo, s-a așezat pe capac, a pus Evangheliile în poală și a început să se roage: ”Sfântă Fecioară, ai grijă de noi!”. Noi din celulă îi țineam pumnii strânși ca să nu dea peste ea. I-am spus că, în cazul în care totuși vor deschide ușa să intre acolo, să nu se lase prinsă cu ele, să le dea drumul și să tragă apa. Și ea stătea acolo și se gândea: ”Doamne, cum ai să rabzi Tu să arunc Evangheliile Tale, cuvântul Tău, și să trag apa peste el? Nu se poate, Tu ai să mă ocrotești!”. Imaginați-vă că o percheziție făcută până la saltele, până în interiorul saltelelor, a omis totuși să deschidă ușa la WC, să percheziționeze WC-ul. L-a ocolit, pur și simplu. A fost pentru noi zguduitor miracolul în sine, pentru că a fost un miracol, dar și faptul că Dumnezeu lua în considerare trăirea Patimilor așa cum era acolo, cu puterile noastre. Și cred că ceea ce conta cel mai mult era că eram unite.

Un moment despre care n-am povestit s-a întâmplat la Miercurea Ciuc. Dintre toate temnițele prin care am trecut, Miercurea Ciuc a fost cea mai drastică. A contribuit și clima, și oamenii, cred că și momentul istoric – a fost imediat după revoluția maghiară, când lucrurile s-au înăsprit foarte tare. Eram patru fetișoare, toate patru eram studente, Oltea Manoliu era de la Iași, Gica Popa cu Gigi Indreica și cu Aspazia Oțel de la Cluj. Eram într-o stare de apatie nostalgică, nu știu cum s-o spun. Era sărbătoarea cea mare, sărbătoarea copilăriei, și-n Ardeal, și-n Moldova, și-n Bucovina Paștele însemna sărbătoarea familiei prin excelență. Și aveam lungi păreri de rău, ne gândeam la ai noștri, la cum o fi Paștele lor fără noi. Eu mă gândeam mai intens la mama lui Gigi Indreica, care a avut trei copii, două fete și un băiat, și toți erau închiși. Deci, de departe era cea mai defavorizată dintre noi. Oltea mai avea doi frați și o soră acasă, Gica mai avea o soră, mama îl avea pe fratele meu, deci părinții mai aveau pe cineva dintre copii, dar doamna Indreica nu mai avea pe niciunul, și ne gândeam ce trebuie să fie în inima ei de aceste sfinte Paști.

Și cum stăteam noi așa, auzim un dangăt de clopot puternic, răsuna celula. Trăgeau clopotele de Înviere la biserica ce era foarte apropiată de închisoare, dar atât de apropiată, încât dangătul acesta, tras mai cu putere decât în alte dăți, a umplut pur și simplu celulele. În cuvântul meu de la sfințirea  crucii de la Miercurea Ciuc le aduc aminte colegelor mele: ”Vă mai amintiți cum a sunat primul dangăt de clopot în chiliile de la Miercurea Ciuc?”. Este foarte greu de transpus în cuvinte ce înfiorare a însemnat acest simplu dangăt de clopot în sufletele noastre. A năvălit dintr-odată în celule toată lumina Învierii, toată bucuria că Mântuitorul a înviat și cu moartea pe moarte a călcat și că iadul a doborât și... Am trăit atunci cu adevărat bucuria Învierii.

Este paradoxal ceea ce am să spun eu acuma, însă niciodată acasă, unde aveam atâtea bucurii, unde ne aștepta un cer frumos, unde ne așteptau grădini cu flori, unde ne așteptau brațe iubitoare de părinți, unde erau atâtea bucurii adevărate, n-am simțit bucuria Învierii atât de intens ca acolo. Parcă L-am văzut pe Mântuitorul înălțându-se din grota aceea și, nu știu ce a fost în mintea celorlalte, dar eu mă gândeam: cum o fi așteptat Mântuitorul, în întunericul de acolo, ceasul Învierii, ceasul Marii Biruinți, ceasul pentru care știa că și-a jertfit viața și a fost chinuit în felul în care a fost chinuit? Și mi-am zis că pentru noi, dintr-un punct de vedere, este mai bine, este mai ușor, având în vedere opera pe care o săvârșea Mântuitorul. El într-adevăr călca moartea cu moarte, dar noi nu aveam de călcat decât propria noastră moarte. Nu aveam de lucrat decât propria noastră înviere. Și totuși, ce greu ne era. Dar El? Că a făcut asta de miliarde de ori, pentru fiecare suflet din lumea asta...

Și am simțit bucuria aceea intensă. Să vă spun drept, nu este ușor de suportat o asemenea bucurie, este copleșitoare. Ești prea mic. E o bucurie care doare. Nu pot să redau intensitatea trăirii. Intensitatea trăirii era dură. Și atunci, ca să ne îndulcească puțin arderea, arsura acestei bucurii, am zărit printre obloane (noi aveam obloane puse în formă de solzi, astfel încât noi să nu vedem nimic în afară, dar totuși prin aceste crăpături să ajungă până la noi o ușoară lumină) benzi de luminițe. Oamenii înconjurau biserica cu lumânările aprinse. Noi prin banda aceea nu puteam vedea cum ține omul lumina în mână, vedeam doar luminițele care sclipeau una după alta, după linia aceea de orizont pe care ne-o îngăduiau obloanele. Niciodată, nici până atunci și nici de atunci, luminile Învierii n-au avut o imagine atât de deosebită și atât de șocantă și atât de zguduitoare ca aceste linii de luminițe pâlpâitoare. Ca și cum stelele au venit la intersecțiile obloanelor, care erau singurul nostru cer – atâta era cerul nostru, o linie, cât pătrundea printre solzii obloanelor – plin de stele, plin de lumințe. Erau luminile Învierii.

Așa ne-a venit atunci la Miercurea Ciuc Învierea: pe benzi de lumințe pâlpâitoare și cu o trăire a unei bucurii copleșitoare, bucurie care doare. Această feerie cu totul inedită a Sfintei Învieri a izbucnit din toate celulele, deci peste tot... noi am fost întâi înmărmurite de dangătul de clopot, de luminițele care pâlpâiau la obloanele noastre, și pe urmă am realizat că într-adevăr Hristos a înviat, și am cântat toate ”Hristos a înviat!”. Care a fost urmarea? Imediat o percheziție, deci toată bucuria noastră făcută praf. Dar nu mai conta. Trăirea a fost!

Interviu Inedit consemnat de Florin Palas și apărut în premieră la ActiveNews

Hristos a înviat!