Izvoarele istorice nu au multe informații despre personalitatea Doamnei Maria, dar virtuțile ei, firea ei, răzbat din faptele sale consemnate în cronicile acelor vremuri. Radu Greceanu îi consacra un capitol în cronica voievodului Brâncoveanu, unde ne vorbește despre cele patru ctitorii ale ei: „Precum preaiubitoriul de Hristos Domn avea mare râvnă și fierbinte dragoste spre a zidi și a înfrumuseța lăcașurile lui Dumnezeu, asemenea măriei sale, și luminata și preacreștina lui Doamnă, Maria”. (I.M.)

Diata sau testamentul Mariei, lăsat după ce traversase toate dramele vieții ei și a celor care mai rămăseseră alături de ea, după 1714, ne-o arată fermă, întărită sufletește de credința că Dumnezeu le-a rânduit pe toate. Va împărți cu dreptate fetelor și ginerilor ei averile recuperate cu multe lacrimi, dar lasă „cu blagoslovenie” nepotului moștenitor, Constantin al-III-lea, băiatul celui mai mare dintre fii, Constantin beizadea, cea mai mare parte din moștenirea ei și a bărbatului său, avertizând, ca nu cumva să îndrăznească cineva „a se scula din lăcomie sau îndemnare de-aiurea de la nepriiatenul (diavol), ca să strice această Diiată, au să necăjască pe nepotă-miu”1, lăsând a se înțelege până la sfârșit, că se vor abate toate năpastele asupra celor, care nu vor respecta hotărârile ei.

În vremurile noastre, în preajma anului 2014, o descoperire a unui document din anul 1706 în arhivele turcești din Istanbul, a eminentului profesor turcolog, Mihai Maxim, ne-o prezintă pe Doamna Maria curajoasă și conștientă că este marea Doamnă a Țării Românești. Ea trimite o petiție (arzuhal) sultanului Ahmed al III-lea și cere de a fi ferite proprietățile lor din Istanbul de „intervenții și atacuri”. Maria adaugă cu îndrăzneală și „cele trei vile, dar și biserica Sfânta Paraschevi”. (Se referă la biserica din Istanbul ctitorită de familia Brâncoveanu pe locul unei vechi biserici bizantine, de care ne bucurăm și astăzi, fiind lăcaș de cult ortodox al românilor). Referitor la proprietăți, documentele traduse aduc la lumină informații despre San Stefano, o proprietate aflată foarte aproape de Aeroportul Internațional Atatürk de astăzi, unde întreprinzătorul Brâncoveanu își crease aici, în acest sat grecesc, situat la cca 50 de km de Istanbul, o fermă pe care o înconjurase cu zid de piatră, își trăsese apă din lacul apropiat pentru o grădină de legume, dar mai ales o crescătorie de cai, o soluție inteligentă, rentabilă, pentru a avea oricând la dispoziție pentru „trebile țării”, respectiv „ungerea” Padișahului sau a înalților săi dregători, în cazuri de urgență, cu un frumos rușvet.

Cererea Doamnei Maria nu rămâne fără răspuns. Sultanul Ahmed al III-lea aprobă petiția și face următoarele observații: „Creștina Doamnă Maria, soția lui Constantin Vodă, voievodul de acum al Țării Românești, a făcut arzuhal la Pragul meu al Fericirii”.

Este prima dată când o Doamnă a Țării Românești, de altfel și a Moldovei, se adresează direct Divanului Imperial, organul judiciar suprem în statul Otoman, după padișah. Până la acest moment este unicul caz în relația româno-turcă. În spatele multor inițiative și demersuri ale domnescului ei soț, se va fi aflat această puternică și devotată personalitate feminină, Maria Doamna2.

Frumoasa și blânda Marica

„Ea îl sprijină pe Constantin Brâncoveanu ținând socotelile și rostul fiecărei moșii, al fiecărei case și al tuturor sumelor de bani trimise de ei la băncile din Viena, Veneția și Amsterdam”. Spiritul întreprinzător, abilitățile de care era nevoie pentru a înmulți și investi banii în lucruri profitabile, cu siguranță erau și moștenite, nu numai învățate. Coborând pe firul istoriei vom afla din ce familie provenea Doamna Maria.

Reconstituind arborele genealogic al Maricăi, așa cum era mângâiată Doamna Maria în familie, aflăm că străbunicul ei a fost Mihai grecul din Târgșor, un negustor foarte priceput în afaceri, care reușește să strângă o avere considerabilă. Numele lui este consemnat în istorie la sfârșitul secolului al XVI-lea. Cel mai mic dintre fiii săi a fost Antonie, bunicul Maricăi, care vreme de trei ani (1669-1702) va fi Domn al Țării Românești.

El a avut doi fii, Pătru și Neagul, cel din urmă fiind tatăl Mariei Brâncoveanu, care este menționat în istorie ca „Neagul postelnicu”. A fost căsătorit cu Ilinca, cu care a avut opt copii: două fete (Ioana și Marica) și șase băieți (Antonie, Pană, Duca, Neagul, Cârstea și Constantin). Ilinca pleacă la cele veșnice de tânără, dar, din păcate, nu-i sunt cunoscute anul și locul de îngropăciune. Numele mamei apare în pomelnicele Mănăstirii Hurezi și Biserica Enei din București, cea din urmă, ctitorie a lui Pană Negoiescu, unul dintre frații Maricăi. Tatăl Maricăi, Neagul, moare în anul 1681, fără să se mai poată bucura și făli cu urcarea fiicei sale, la cumpăna veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea, pe tronul Țării Românești.

Constantin și Maria Brâncoveanu au trăit o poveste cum rar întâlnești. „Frumoasa și blânda Marica, evlavioasă și milostivă, un înger de nepoată, cum o numește Ștefan Greceanu, cronicarul, se căsătorește cu tânărul, frumosul și cultivatul Constantin Brâncoveanu. La momentul căsătoriei, Constantin avea 20 de ani și Marica 16 ani. Nunta a avut loc pe la anul 1671, poate 1672, la Mânăstirea Târgșor de lângă Ploiești, ctitorie a bunicului Maricăi, Antonie vodă din Popești, domn al Țării Românești vreme de trei ani”.

Constantin și Maria ne-au lăsat pentru veșnicie un model de familie și de credință, în spiritul gândirii acelui veac; un firesc, de fapt, fără de care astăzi societățile întregii lumi se fărâmițează. Alături de marele domn, Maria a trăit în fast și bogăție, ea însăși sporind averile familiei cu moștenirile ei. S-au bucurat de unsprezece copii, patru băieți (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și șapte fete (Stanca, Ancuța, Maria, Bălașa, Ilinca, Smaranda, Safta), fiecare dintre ei, prin viața și faptele sale, au fost mărturisitori ai credinței strămoșești și statornici valorilor în care crezuseră și părinții lor.

Educația copiilor a fost diferențiată, așa cum erau timpurile atunci: băieții erau pregătiți să conducă țara, ceea ce presupunea multă învățătură, iar fetele se formau pentru a fi soții bune, devotate, pricepute în chivernisirea treburilor din casă. Erau îndemânatice, pentru că de mici erau învățate cu lucrul de mână: coseau, țeseau, brodau și altele care ajutau la înfrumusețarea palatelor și caselor unde trăiau. Într-o scrisoare, pe care Ștefan beizadea o adresează mamei lui, le avertizează pe surorile lui, Stanca, Ilinca și Săftica, „lelele, că apoi nu va fi bine de voi”, dacă nu-i vor termina de cusut „basmaua cu fir”3. Secretarul Domnului Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, „laudă atelierele de țesut cu care-și întrebuințează timpul doamnele și fetele familiilor mari. Era o adevărată fabrică în fiecare casă, lucru cu totul dispărut astăzi” – „și multe lucruri păcătoase n-ar exista, dacă ar fi mai multă ocupație acasă”, spunea secretarul. Femeile au un așa puternic sentiment de bună-cuviință, încât înaintea călătorului cu oarecare aspect „se ridică până trece”.

Domnul țării era Prințul aurului

În ce privește viața socială în familiile boierești și domnești, pe care mai ales le are scriitorul înaintea ochilor, ea este extraordinar de strălucitoare. Stofele scumpe cu care se îmbrăcau boierii și jupânesele de sigur, oglinzile, apoi hârtia groasă, lustruită, care se fabrica anume pentru aceasta, se aduceau de la Veneția. Trăsurile sunt împodobite, caii înveliți în valtrapuri verzi și albastre; numai Curtea Domnului are dreptul să întrebuințeze coloarea roșie”. Era socotită culoarea „puterii absolute și a suveranității în Evul Mediu, o moștenire a vechiului Bizanț. În privința societății feminine, doar soțiile și fiicele de domn ar fi avut dreptul de a se afișa înveșmântate în roșu”.

Țesăturile erau spectaculoase: atlazuri, taftale strălucitoare, stofe de lână brodate cu fir de aur, nasturi din aur bătuți cu diamante, agrafe și închizători de aur cu pietre prețioase, atât în vestimentația domnului și a boierilor, cât și a domnițelor și boieroaicelor. Ele purtau la gât multe șiraguri de perle, care se numeau atunci „mărgăritare”, coliere de catifea brodată cusute cu diamante sau sălbi de câte 400 de galbeni. Iile erau din țesături fine, elegante, unde străluceau firul de aur și perlele… și câte și mai câte, astăzi de necrezut. Familia Brâncoveanu cu tot alaiul de familii boierești de la Curtea Domnească duceau o viață în belșug și bogăție; firesc, Domnul țării era Prințul aurului, Altân bei, cum îl numeau turcii pe Vodă Brâncoveanu.

Cronicarii vremurilor au văzut mai mult belșugul și strălucirea vieții pământești ale Mariei alături de Domnul Constantin Brâncoveanu; dar grijile de mamă și cele dureroase ale vieții: intrigile, pizma, trădarea, plecarea la veșnicie a celor dragi, cine le știa?! Toate, numai sufletul ei!

După ce au crescut copiii, grija mamelor, în special, este să-i vadă „la casa lor”, fericiți și împliniți, într-o familie care să fie în bunăstare și sănătate. Este o simțire a tuturor mamelor din toate timpurile, care nu poate fi schimbată, dacă ai primit de la Dumnezeu bucuria nașterii de prunci, dar și „crucea” de a-i crește și educa.

La 7 ianuarie 1705, Maria îi împărtășea lui Hrisant Notara de Cezareea neliniștea și frământările ei privind pregătirile pentru nunta fiului ei mai mare, Constantin beizadea:

„…Preasfințite și preaînvățate al nostru Preasfințite de Cesareia, chir Hrisant, ne închinăm cu iubire Preasfinției Voastre, iar Domnul nostru Iisus Hristos Cel născut din Fecioară și care a primit a fi tăiat a opta zi împrejur, să dea și să hărăzească Preasfinției Voastre sănătate, voinicie, fericire și împreună cu mântuirea sufletescă, toate cele dorite.

Ne scrii să ne gătim pentru nunta fiului nostru: noi ne gătim, ba chiar suntem gata, deoarece – slavă Domnului! – cele de nevoie pentru nuntă nu ne lipsesc, adică pâine, mâncare și celelalte le avem din belșug, dar fată după placul nostru nu aflăm: dar, aflându-se aceea, nu vom zăbovi să împlinim vorba Preasfinției Tale”.

Maria Doamna

Să ne imaginăm că toate sentimentele și frământările ei, privind soarta celor unsprezece vlăstare domnești, au fost la fel, până a vorbi despre adevăratele drame ale familiei. Cât zbucium sufletesc să fi avut, când se afla despre dușmanii domnului și uneltirile lor, sau când Vodă Brâncoveanu pleca la turci, unde soarta-i putea atârna de „un fir de păr”?!

Înainte de marea dramă de la 1714, le pierduse pe fiicele sale Maria și Stanca, murise Bălașa, soția lui Ștefan beizadea, de la care rămăsese o fiică, foarte mică de ani, Măriuța. Să nu fii pus, ca părinte, în situația de a-ți aduce fata moartă dintr-o țară străină, unde bărbatul ei nepăsător o lasă, văzându-și de aranjamentele personale! Este vorba de domnița Maria, care moare de ciumă la Istanbul în anul 1697.

Ne întoarcem în istorie, în luna martie 1714. Stanca, cea mai mare dintre fiice, venise în vizită la părinți. Biata domniță nu avusese o viață prea bună cu fiul de domn din Moldova, Radu Ilieș, care acum era mort și mângâierea ei era familia, în special, Doamna Maria. Mare a fost bucuria revederii, dar o boală fără leac o lovi ca din senin și Stanca moare sub ochii și disperarea neputincioasă a celor dragi. Câtă jale a fost și câte lacrimi au curs!…

Era numai începutul tragediilor din familia Brâncoveanu din acel an nefast, 1714.

(va urma)

Iuliana Mateescu

Bibliografia articolului poate fi consultată pe FamiliaOrtodoxa.ro