În fața instanței, Florian Coldea, fostul prim-adjunct al Serviciului Român de Informații (SRI), a oferit o pledoarie care a subliniat nu doar complexitatea dosarului în care este implicat, ci și o atitudine percepută de mulți ca fiind arogantă. Un amestec de minciuni și vagi recunoașteri. Discursul său a fost marcat de un contrast puternic între ceea ce el consideră a fi statul de drept pe care l-a servit cu devotament și conceptul de „stat paralel,” pe care l-a respins cu vehemență. Această distincție, prezentată într-un ton autoritar și auto-suficient, a evidențiat convingerea sa fermă că el este cel care definește ce este adevărat și ce este fals în acest context.

Coldea a deschis pledoaria sa cu o "dihotomie” care a subliniat poziția lui dominantă în fața instanței. Din perspectiva sa, există două lumi: una a statului de drept, pe care el a protejat-o cu loialitate și care este definită de probe concrete și fapte incontestabile, și alta a „statului paralel”. O construcție pe care o consideră absurdă și fără fundament. Florian Coldea nu doar că a refuzat să recunoască validitatea acuzațiilor aduse împotriva sa, dar a și transmis, implicit, un mesaj clar: el se consideră deasupra acestora, ca un gardian al statului de drept, în timp ce alții nu fac decât să se lase seduși de percepții false și de știri senzaționale.

Nu a explicat cum se face că în biografia sa reală parcursul profesional este marcat de favoruri și nepotism. A spus doar că este profesor la patru universități. De fapt, era...

Pe parcursul pledoariei, Coldea a manifestat o atitudine de superioritate intelectuală, respingând categoric ideea de „stat paralel” ca fiind un construct fictiv, creat de cei care nu înțeleg complexitatea reală a statului de drept. El a subliniat că, deși mass-media și opinia publică au preluat această idee, el, ca un adevărat profesionist, o consideră un simplu produs al ignoranței colective. Această respingere a fost însoțită de un ton de dispreț față de cei care au propagat acest concept, lăsând impresia că doar el are capacitatea de a distinge între adevăr și ficțiune.

Coldea a continuat să își susțină pledoaria prin evidențierea modului în care drepturile sale fundamentale au fost, în opinia sa, încălcate. Totuși, acest discurs a fost marcat de o evidentă lipsă de umilință, sugerând că el este o victimă a unui sistem pe care l-a servit cu devotament, dar care acum îl tratează cu ingratitudine. El a denunțat ceea ce a considerat a fi o încălcare a dreptului său la viață privată și la muncă, însă tonul său a fost unul de superioritate, ca și cum aceste drepturi îi aparțin într-o măsură mai mare decât oricui altcuiva, datorită poziției sale și a serviciilor aduse statului.

Coldea a prezentat renunțarea sa la funcții academice și colaborări internaționale nu ca pe o pierdere personală, ci ca pe o dovadă a sacrificiului său pentru o cauză mai mare. Sugerând că puțini ar putea înțelege cu adevărat importanța acestor renunțări. Aroganța transpare în modul în care a descris că aceste pierderi sunt rezultatul unui sistem care nu apreciază adevărata valoare a contribuțiilor sale.

În esență, pledoaria lui Florian Coldea a fost marcată de o aroganță palpabilă, reflectând convingerea sa că se află deasupra sistemului judiciar care îl judecă. Discursul său a fost o demonstrație de forță. În care a încercat să își reafirme superioritatea morală și intelectuală în fața acuzațiilor și a instanței. În timp ce a denunțat percepțiile false și a încercat să se distanțeze de imaginea unui „stat paralel,” tonul său a arătat clar că el se consideră un arbitru al adevărului, mai presus de judecata comună.

Această atitudine arogantă a fost percepută de mulți ca fiind o dovadă a disprețului său față de sistemul care l-a pus în această poziție delicată. Coldea a lăsat impresia că, în ciuda tuturor acuzațiilor, el rămâne convins de propria sa infailibilitate, continuând să-și prezinte pledoaria nu doar ca o apărare, ci ca o lecție de moralitate adresată celor care, în opinia sa, nu sunt capabili să vadă adevărul așa cum este el, prin ochii săi. Uitând să povestească de palatul de 1,5 milioane de euro de care a scris Capital.