Scriitoarea și cercetătoarea franceză Catherine Durandin, unul din experții recunoscuți în comunismul românesc, dezvăluie că istoricul Lucian Boia ar fi avut legături cu Securitatea.
Durandin a făcut aceste mărturisiri și într-un volum publicat de Editura Vremea, informează Flux24.ro.
ActiveNews a publicat încă din 2015 pasaje din cartea istoricului clujean Ionuț Țene, initulată „Contra curentului.Radiografii istorice post-moderne”, apărută la editura Școala Ardeleană, cu o recenzie semnată de academicianul Ioan Aurel Pop, în care era prezentat trecutul „glorios” al lui Lucian Boia.
Ionuț Tene arăta că Boia s-a înscris în 1962 la facultatea de istorie, cea mai ideologizată în epocă, iar în anul IV devenea membru al PCR. Mai mult, ca șef de promoție Boia a primit o bursă în Cehoslovacia și a participat ca martor la evenimentele primăverii de la Praga din 1968, fără să se implice, deși se declama ca anticomunist. De asemenea, în anii cei mai crunți ai dictaturii comuniste, anii 80, pentru că dorea să călătorească în Occident, Boia s-a implicat ca secretar în comisia internațională de istoriografie, vizitând țările capitaliste, timp de 10 ani, ajungând să urce chiar în Turnurile Gemene din New York și chiar la Cascada Niagara din Canada, în timp ce un scriitor clujean în epocă trebuia să aștepte doi ani să primească pașaportul verde pentru o banală excursie în Ungaria, reiese din cartea istoricului clujean Ionuț Țene.
În ceea ce o privește pe Catherine Durandin, scriitoare și profesoară de istorie la Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale (INALCO) și la Institutul Superior de Relații Internaționale și Strategice (IPRIS), aceasta a avut o bursă de studii în România la sfârșitul anilor 60 și mai apoi a revenit în România în 1980, unde l-ar fi cunoscut pe Lucian Boia, care era însărcinat să se ocupe de ea.
Autoarea franceză este specializată în investigarea și analiza culiselor evenimentelor istorice care au marcat schimbări majore de curs în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Ca specialistă în istoria recentă a României, a publicat numeroase cărți: „Nicolae Ceaușescu. Adevăruri și minciuni despre un rege comunist", „Istoria românilor", „București. Amintiri și plimbări", „România post 1989", „Moartea Ceaușeștilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă".
FRAGMENT DIN CARTEA CATHERINEI DURANDIN:
Mai 1980
Am ajuns la București cu Air France la începutul după-amiezii. O ploaie cenușie cade peste pista cenușie a acestui aeroport militarizat. Puțină circulație pe piste. Gărzi militare de-a lungul întregii clădiri a aeroportului. Formalități de intrare, pașaport, apoi așteptarea valizei, atmosfera este grea. Mă neliniștește puțin că am câteva exemplare din revistă în bagaje, dar, din fericire, valiza nu este deschisă, vameșul fiind ocupat să scotocească cu grijă geanta de voiaj a unui student african: cutii de tampax! Produs de igienă care lipsește în România, pe care studentul avea de gând să le vândă pe piața neagră. Produs confiscat la vamă. Imediat ce am intrat în sala aproape pustie a aeroportului, aud la megafon că sunt rugată să mă prezint în fața biroului de informații. Îngrijorată, înaintez, un bărbat înalt și solid, aproape gras, în jur de patruzeci de ani poate, mă salută, îmi întinde mâna și se prezintă: Lucian Boia, universitar, istoric, desemnat să mă „ajute” în cercetările mele. Trebuie să mă însoțească la hotel, să se informeze în legătură cu programul meu, pe scurt, să mă „ajute”. L-am evocat pe acest ghid la începutul povestirii mele, fără să-l fi numit. Acum m-am răzgândit. Scrierea aceasta se referă la memoriile mele românești. Am citat numele prietenilor, de ce să nu dau în definitiv numele celui care nu mi-a fost deloc un neprieten, ci pur și simplu un universitar, ghidul oficial. Talentul lui ținut sub obroc s-a dezvăluit încă de la sfârșitul regimului de cenzură și autocenzură.
A fost o lună în care am fost însoțită fără pauză. Lucian Boia venea să mă ia de la hotel la ora 8, mă însoțea la biblioteca Academiei, se așeza lângă mine, verifica fișele prin care solicitam lucrările. Luam prânzul împreună, plecam din nou împreună la bibliotecă, la sfârșitul după-amiezii mă însoțea din nou la hotel. A fost inutil să-i explic ghidului meu că biblioteca îmi era cunoscută, știam organizarea fișierelor, ca și drumul până la hotel, și că venisem ca să-mi verific sursele și să-mi pun la punct bibliografia tezei: nu m-a slăbit deloc, îndeplinindu-și conștiincios sarcina. Am avut conversații pasionante, în afara oricărei discuții de ordin politic, ghidul meu era un erudit, îndrăgostit de Jules Verne și foarte informat în privința lucrărilor istoricilor francezi. Câteva distracții: vizita la Muzeul de artă amplasat în fostul Palat Regal, beneficiind de comentariile strălucite ale lui Boia despre impresionismul românesc, o cină la restaurantul românesc Caru’ cu Bere, vechi han în cartierul Lipscani, fostă zonă de negustori evrei și armeni, unde se mânca în special carne de porc prea grasă.
Un ceai digestiv la el acasă, unde locuia împreună cu mama. Nu mi-a prezentat-o pe mama lui, pe care o auzeam deplasându-se în camera de alături și vorbind cu un câine care lătra din când în când. Surprinzătoare seară. Aflu că Boia face parte dintr-o familie cu rădăcini italiene, de confesiune catolică. Boia îmi mărturisește admirația lui pentru opera lui Chaunu, istoric al Franței moderne, foarte îndepărtat de marxism! Degustăm feluri tradiționale foarte fine. Din nou Boia îmi vorbește despre Jules Verne și despre apartenența sa la Societatea Jules Verne din Franța. Ordinele la care se supunea Boia la vremea respectivă trebuie să fi fost foarte stricte: la sfârșitul acelei faimoase seri, ghidul meu m-a lăsat până la urmă să mă întorc singură la hotel cu autobuzul. Scufundată în gânduri, am uitat cu totul să cobor la stația din apropierea Gării de Nord, unde trebuia, și am ajuns la cap de linie – o zonă industrială, de unde am fost obligată să refac traseul în sens invers… A doua zi dimineața, i-am povestit această mică aventură și Boia s-a panicat! Ce-am căutat eu la stația de la cap de linie a acelui autobuz? Nimic, absolut nimic, a fost o greșeală, datorată neatenției.
Au fost zile lungi și, în mod paradoxal, solitare în această companie permanentă care-mi interzicea, de fapt, să intru în contact cu prietenii mei. Mă feream să-i pun în pericol. Pe Șerban Rădulescu-Zoner, cu care m-am întâlnit la sala de lectură de la biblioteca Academiei, Boia l-a repezit atunci când mi-a propus să mergem să fumăm împreună o țigară în grădină. Nu am uitat formula: „Nu sunteți autorizat să vorbiți cu doamna Durandin”, i-a spus lui Șerban. Așa încât singurele persoane pe care mi-am permis să le văd fiindcă mi-au spus că la vârsta lor nu mai riscau nimic, nu prezentau nicio importanță, au fost Elena și Dinu Haberman
Nu am uitat formula: „Nu sunteți autorizat să vorbiți cu doamna Durandin”, i-a spus lui Șerban. Așa încât singurele persoane pe care mi-am permis să le văd fiindcă mi-au spus că la vârsta lor nu mai riscau nimic, nu prezentau nicio importanță, au fost Elena și Dinu Haberman.
Am petrecut la ei seri lungi, tihnite, luminate trist, sărăcăcios, într-un decor nevoiaș, vorbind la nesfârșit despre Paris, unde Dinu studiase Medicina, seri în care evitam prezentul, pentru a nu ne lăsa perturbați de urâțenia lui. Călătorie afectuoasă și încrezătoare, alături de ei.
Prezența ghidului meu mă umilea. Îl simțeam, la rândul lui plictisit și încordat. Am încercat să fac pe inocenta, mulțumindu-i la nesfârșit pentru devotamentul lui, până când, agasat, mi-a spus că-și făcea datoria! („România mea comunistă”, traducere Doina Jelea, Copyright Editura Vremea)
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.