Ruda
Marin Trancă, fiind însurat de vreo douăzeci de ani,
A făcut el socoteala într-o zi și s-a găsit rudă
Cu nevastă-sa. Aoleu, cum să mă mai culc eu cu ea,
Dacă-mi e rudă?
Și-a găsit una care-i plăcea lui, de la Gaia, satul vecin
Și se ducea întotdeauna acolo, venea seara prin pădure.
Pădurea mare, cu primejdii, dar lui nu-i păsa,
Așa e omul, când îi e drag.
Mama fetii 1-a întrebat: - Mă, tu ești însurat?
- Am fomee și doi copii.
- Și la ce veniși?
- Păi, vreau să iau fata dumitale, că, vezi dumneata,
Cu nevastă-mea sunt rudă, m-am găsit rudă cu ea.
- Pleacă de-aici, fire-al dracu de nărod,
Du-te la copii, când ai luat-o pe-aia, n-ai știut că ți-e
Rudă? După atâția ani ți-ai adus tu aminte?
-Avea dreptate și ea - asta o povestea chiar el –
Am plecat. Mă mai duc la trei, patru zile,
Intru în casă, dau bună seara, iese unu de după ușă.
- Ce e cu tine aici? Și dă-i.
- Lasă-mă, neică, să-ți povestesc.
- Ce să povestești, bă? Tu ai muiere și copii mari.
Și m-a fugărit. N-am odihnit decât în pădure.
Altă dată Marin Trancă povestea mai frumos.
- M-a întrebat într-o zi mama fetii:
- Da' dumneata ce cauți pe-aici, mă gagă?
- Păi, iote la ce venii,
Vreau să iau fata asta a dumitale.
- Păi, dumneata n-ai fost însurat, că ești cam trecut.
- Am și muiere și doi copii, de ce să mint.
Mă, parcă i-aș fi vărsat o oală fiartă pe picioare.
-Atunci ce cați, mă, aci?
Să nu te mai prind că te opăresc, fire-al dracu de golan.
A tânără era pe-afar'.
„Fă, ce mă fac, că i-auzi
Mumă-ta să nu mai viu." „Lasă, să vii, zice, că îi trece."
M-am dus acasă cu inima grea.
Mai statui vreo două seri, nu mai putui răbda, mă dusei.
Mă duc acolo, a mică nu era acasă, intru și eu,
Dau bună seara, ca omul, ea, a bătrână, nu-mi mulțumește.
-Ce cătași, mă, iar veniși?
Stau eu acolo, s-o mai încânt cu vorba.
„Gagă, că muierea
A plecat, că n-o mai țin, că suntem rude."
Ea mă drăcuia: „Pleacă, golane, de-aci".
În timpul ăsta, ce să vezi dumneata?
Nu știu de unde iese, după ușă, unde l-o fi băgat,
Un găligan mare c-un ciomag. Și jap, jap!
Nici nu știu cum am ieșit de-acolo.
Și fugi, eu mic în pas, el mai mare, unde mă ajungea, da.
Eu cred că el putea să mă ajungă des-des, da'nadins
Mergea mai încet.
„Lasă-mă, nene, că nu mă mai vezi pe-aici. Iartă-mă."
M-a lăsat la Prodiște, n-a mai coborât coasta.
S-a întors îndărăt.
Eu am stat jos, m-am închinat și-am zis:
„Sufletul mi-o mai da
Pe-aici". Vin acasă amărât, abătut, bătut, cu spinarea umflată.
Muierea: Bine, mă, iar fuseși?
-Lasă, fă, că s-a terminat, acum să mă mâi tu și nu mă
Mai duc.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Eu NU sunt in colivie! Si nici nu voi fi!
E-adevarat, cu oameni ca dvs nu se poate spera niciodata la LIBERTATE, insa cu cei ca mine, DA!
Frati romani, frati pamanteni, Terra este taramul libertatii, este o minune dumnezeiasca ce ofera gratuit tot ceea ce au nevoie fiintele care locuiesc pe ea, si desi reptilele/demonii/ingerii cazuti/faraonii/monarhiile/imperiile au incercat mereu sa puna labele spurcate pe ea si pe creatia lui Dumnezeu, niciodata n-au putut duce incatusarea pana la capat!
Chiar daca ne-au transformat in fictiuni legale cu cod fiscal (persoana CNP), noi suntem fiinte divine, libere si suverane, iar asta n-o poate schimba nimeni cu nici o lege, niciodata!!!!!!!!! Toate spiritele deosebite din istoria umanitatii au stiut valoarea suprema a libertatii si pentru ea au mers pana in infern si inapoi ori au luptat cu satanele pana la disperarea finala, moartea, pentru ca stiau ca o existenta pe acest pamant fara LIBERTATE este doar un calvar fara sfarsit!
Daca dvs. credeti ca sunteti intr-o colivie, chiar sunteti. De fapt sunteti in inchisoarea propriei dvs minti. In razboiul final pe care-l traim acum, omenirea are nevoie de fiinte curajoase si semete, optimiste si vesele, pentru ca numai asa vom infrange puterea demonica a speciei non-umane ce da acum asaltul final asupra speciei umane!
De cate ori borfasii si mai nou genocidarii ce-si spun politicieni mai vin cu cate-o “colivie“ in plus, pana ii vom aduce in fata judecatii, sa-i aratam cu degetul si sa radem in hohote de ei! Sa iesim peste tot si sa le urlam sa se auda pana la cer: ce vrei, tu, ma, pișpirică, cine te-a mandatat pe tine, ma, criminalule, sa-mi agati tu belciugul de gat, ia vezi ca acum te dezbraca poporul la fundul gol si te pune intr-un cotet de 1x1 in Piata Victoriei sa stai acolo pana te vad si copiii de gradinita inainte de a fi aruncat in ocna de sare pe viata sau a fi dus la Targoviste, dupa un proces al Tribunalului Poporului intrunit peste noapte, cand te astepti mai putin, ma, “alesul poporului” care te crezi! Ca nu te-a ales nominal nici un popor, ma, banditule, si in nici un caz nu te-a mandatat sa faci genocid sau sa furi LIBERTATEA SFANTA a oamenilor, asasinule!
Asa trebuie sa facem cu toti “politicienii”, nu sa ne plangem de mila si sa ne tanguim in vreme ce astia ne leaga funiile de gat! La proces cu toate lighioanele din politica si spitale care au inventat pandemia si au facut GENOCID in timpul farsei covid!
Acesta sa fie spiritul nostru, fratilor, ca al pasarii de dincolo de geam!
https://i0.wp.com/politicallyincorrecthumor.com/wp-content/uploads/2020/10/birds-in-cage-look-idiot-putting-our-lives-in-danger-never-be-safe-like-us-in-prison.jpg?w=516&ssl=1
https://vrabiute.blog/2022/04/12/exercitiu-de-imaginatie-intr-o-pauza-publicitara/
In rest iertati-ma daca nu v-am citit pâna la capăt, textele prea lungi mă depasesc intelectual!
Asa ca daca va smulg cateva hohote de ras cu niste poezii ale lui Marin Sorescu, simt o bucurie pentru ca veselia este arma noastra! Maine veti rade din alte motive, spunandu-va glume unii altora, poimaine, cand ii veti intalni pe criminali oriunde, aratandu-i cu degetul, si tot asa pana la finalul anului! Iar apoi o vom lua de la capat! Radeti mereu, lasati tristetea si poverile sufletesti pentru ca ce alegeti sa tineti in suflet, aia veti avea! Alegeti rasul!
de Marin Sorescu
Într-o noapte, pe aici, pe la Cișmele,
Unde sunt casele mai rărișoare, din cauza stafiilor,
Care se zice că s-ar fi arătând pe-acolo,
Și oamenii s-au sfiit să pună case, ca să aibă stafiile loc,
Lărgime, să treacă-n deal, în vale, libere,
Se întâlnește Grigore al lui Tăgărâlă cu unul care cam sclipea de departe,
Așa ca putregaiul.
Bună seara. Ăla nu-i răspunde. N-o fi auzit, se gândește Grigore,
Bună seara, zice iar.
Bună seara, îngână celălalt, parcă ar fi avut țărână-n gură
și-i stă drept în cale,
Nu-l mai lasă să treacă.
Mă, tu știi cine sunt eu?
Se uită Grigore... și odată simte cum i se scoală căciula
Singură din cap: hoop! și cade jos... pleoț! Ăsta semăna cu unul de
Murise... să tot fie luna...
Păi, eu știu… încearcă el să-și facă... ce să-și facă?... curaj...
Te cunosc, dar nu știu de unde să te iau...
Păi, ia-mă și dumneata de guler... rânjește străinul.
Când să-l ia de guler... nimic... Ăla era moroi...
Dar mâna îi rămăsese țeapănă în aer...
După aia i s-a făcut moale și așa a rămas.
Bine că nu i-a zis moroiul să-l mai ia și de altceva
Că paraliza tot.
Așa a fost de părere și Coza, că s-a dus repede la el.
Zice: ai scăpat ieftin, neică, moroii din Bulzești sunt
Arțăgoși.
Când le strășunează din ceva pe câte unul... îl fac
Cârpă, treanță, poți să ștergi lampa cu el.
Așa e de
Moale și afânat.
– Dar mi-a zis dumneata... își aduce aminte Grigore.
– Nu, că de purtat știu să se poarte... nu sunt bădărani,
țopârlani, modârlani, capsomani.
Nu că le iau partea, dar
Trebuie să te gândești și la ei; până mai ieri erau aci cu noi,
Într-o lume va să zică; odată mor și se pomenesc pe altă lume,
Bunăoară pe lumea ailaltă, care nu-i primește, nu știu
Din ce cauză, și-i trimite înapoi pe lumea cealaltă,
Bunăoară asta a noastră... care se sperie și-i alungă.
Uite-așa mi ți-i plimbă, cine mi ți i-o plimba,
De-aia sunt și moroii ăștia arțăgoși... și se mai iau de câte unul
Ca dumneata...
– Nu mai îmi zice dumneata... ca ăla... îl trecu un fior pe Grigore.
Dar matale, Nea Cozo, cum,
De ce nu ți-e frică de ei? Mergi, îi dezgropi, îi înțepi, îi belești,
Faci atâta bine... comunei... nu ți-e frică singur în cimitir?...
Coza tace și-l privește cu niște ochi... cu niște ochi...
– Mie mi-au luat frica... de pe vremea când… trăiam.
– Cum vine asta...? Și Grigore simte cum i se înmoaie și
Mâna ailaltă. I s-a strâmbat și gura, în partea dreaptă,
Vorbea așa... strâmb, în dreapta, dar nu mai știa ce spunea...
Dar tot ceva pe ideea Cum vine asta?
– Am glumit, mă nene, spune Coza, când îl vede așa galben,
Glumii o țâră și eu... ce ești așa de... și-ncepe să-i dea peste fălci,
să-i îndrepte
Gura. Glumesc, ține-mă de guler... să te-ndrept bine,
Acum cât e caldă poceala... Ia-mă de guler... mă!
– Cu se? zice Grigore, pronunțând strâmb un ce.
Că ioche mânile...
Mâinile îi fluturau fără viață, ca niște mâneci.
În locul lor, la numele Grigore s-a adăugat porecla ăl Moale.
I
De Crăciun n-aveau toți porci căzuți.
Cei mai mulți nu erau prea grași, și fugeau,
Nu-i puteau prinde. Și unii goneau porcul și altul Cu securea gata, îi
da-n cap, când venea-n dreptul lui Și-l dobora și la urmă îl înjunghiau.
Ziceau că nu e bună carnea, dacă nu-i dai cu securea-n cap,
Dacă nu omori așa, dobitocul, din fugă, dacă nu e vânat.
Atunci e bună carnea lui.
Când vedeau vreun grăsun mai sprinten:
„Aoleu, ce vânătoare o să mai facem cu el, în curte!“
II
Și nea Florea să-și taie și el porcul.
Și-a mai luat un om, să-l ajute.
Acesta era-mpălișat, sașiu, se uita c-un ochi încolo și Unu-ncolo.
„A luat securea-n mână și și-a pus ochii pe mine“,
Povestea nea Florea, râzând.
Și-a pus nărodul ochii pe mine, și cu securea ridicată-n sus.
Și eu țineam de porc.
- Mă, tu unde vrei să dai: unde te uiți, ori în porc?
- Unde mă uit.
- E, fire-al deavu, du-te de ci-ncolo, lasă-mă-n pace
că tu te uiți la mine. Dă securea-ncoa. Fire-al dracu, tu-n mine
dai.
Luase nărodul securea, o ridicase și cu ochii pe mine.
- In porc dau.
- Da’ de unde să dai în porc, tu te uiți la mine.
A plecat împălișatul supărat acasă.
Am chemat alt om și-nainte de a-1 pune la treabă i-am zis:
- Mă, frate-meu, uite-te-n ochii mei, că-ți controlez Cătarea,
Că era să mă achite nărodul ăla de se uită-așa.
Marin Trancă, fiind însurat de vreo douăzeci de ani,
A făcut el socoteala într-o zi și s-a găsit rudă
Cu nevastă-sa. Aoleu, cum să mă mai culc eu cu ea,
Dacă-mi e rudă?
Și-a găsit una care-i plăcea lui, de la Gaia, satul vecin
Și se ducea întotdeauna acolo, venea seara prin pădure.
Pădurea mare, cu primejdii, dar lui nu-i păsa,
Așa e omul, când îi e drag.
Mama fetii 1-a întrebat: - Mă, tu ești însurat?
- Am fomee și doi copii.
- Și la ce veniși?
- Păi, vreau să iau fata dumitale, că, vezi dumneata,
Cu nevastă-mea sunt rudă, m-am găsit rudă cu ea.
- Pleacă de-aici, fire-al dracu de nărod,
Du-te la copii, când ai luat-o pe-aia, n-ai știut că ți-e
Rudă? După atâția ani ți-ai adus tu aminte?
-Avea dreptate și ea - asta o povestea chiar el –
Am plecat. Mă mai duc la trei, patru zile,
Intru în casă, dau bună seara, iese unu de după ușă.
- Ce e cu tine aici? Și dă-i.
- Lasă-mă, neică, să-ți povestesc.
- Ce să povestești, bă? Tu ai muiere și copii mari.
Și m-a fugărit. N-am odihnit decât în pădure.
Altă dată Marin Trancă povestea mai frumos.
- M-a întrebat într-o zi mama fetii:
- Da' dumneata ce cauți pe-aici, mă gagă?
- Păi, iote la ce venii,
Vreau să iau fata asta a dumitale.
- Păi, dumneata n-ai fost însurat, că ești cam trecut.
- Am și muiere și doi copii, de ce să mint.
Mă, parcă i-aș fi vărsat o oală fiartă pe picioare.
-Atunci ce cați, mă, aci?
Să nu te mai prind că te opăresc, fire-al dracu de golan.
A tânără era pe-afar'.
„Fă, ce mă fac, că i-auzi
Mumă-ta să nu mai viu." „Lasă, să vii, zice, că îi trece."
M-am dus acasă cu inima grea.
Mai statui vreo două seri, nu mai putui răbda, mă dusei.
Mă duc acolo, a mică nu era acasă, intru și eu,
Dau bună seara, ca omul, ea, a bătrână, nu-mi mulțumește.
-Ce cătași, mă, iar veniși?
Stau eu acolo, s-o mai încânt cu vorba.
„Gagă, că muierea
A plecat, că n-o mai țin, că suntem rude."
Ea mă drăcuia: „Pleacă, golane, de-aci".
În timpul ăsta, ce să vezi dumneata?
Nu știu de unde iese, după ușă, unde l-o fi băgat,
Un găligan mare c-un ciomag. Și jap, jap!
Nici nu știu cum am ieșit de-acolo.
Și fugi, eu mic în pas, el mai mare, unde mă ajungea, da.
Eu cred că el putea să mă ajungă des-des, da'nadins
Mergea mai încet.
„Lasă-mă, nene, că nu mă mai vezi pe-aici. Iartă-mă."
M-a lăsat la Prodiște, n-a mai coborât coasta.
S-a întors îndărăt.
Eu am stat jos, m-am închinat și-am zis:
„Sufletul mi-o mai da
Pe-aici". Vin acasă amărât, abătut, bătut, cu spinarea umflată.
Muierea: Bine, mă, iar fuseși?
-Lasă, fă, că s-a terminat, acum să mă mâi tu și nu mă
Mai duc.
- Ai, mă, că pusei albia. Care ești primul?
Trage, mamă, 'mneata focul de sub ceaun, că se-ncinge prea tare
Și-i mai și opăresc.
Reta i-a spălat pe cap, până mai încolo,
Când și băieții și fetele se făcuseră aproape buni de horă.
Albia era pusă la unghere, în mijlocul încăperii, cu un cap
Pe-un scaun răsturnat, să stea apa așa înclinată,
La capul ălălalt.
Copiii își așteptau rândul în pielea goală, își tăiau unii altora
Unghiile cu foarfecă mare, a lui Nea Florea, împrumutată, ori își scoteau câte-un mărăcine din picior. Ca la recrutare,
Fiecare își aștepta rândul.
Săpunul mare cât un grunj sta la capul mai ridicat,
Din când în când mai cădea, ștobâlc, pocnindu-1 pe ăla care era
În albie la spălat pe piele.
„Ho, bă, ce te ferești așa! Că nu-ți rupse coastele, nu nimic!
Cel mai greu era spălatul pe cap. Aici îi prindea Reta
La-nghesuială,
Pe-ăi pe care avea necaz, făcuseră vreo poznă,
-Bă, Prică, tu n-auzi? Fă-te-ncoa! (Prică era cam tare de urechi,
Se certase mumă-sa c-o vecină, când era borțoasă cu el,
Și-atât strigase la gard că asurzise ăl copil.)
Îl lua de urechi și-1 trăgea să miroasă ceaunul cu apă.
-Stai pe ciuci! Se apleca peste el, ținându-1 între picioare,
Ca uliul puiul de găină, când se-nalță cu el în slavă și nu vrea să-i
Dea drumul deloc, oricât ai da tu cu zburaturi. Dădea cu apă
Fierbinte - „Arși", făcea ăla, „arși, aleu!" „Ho, că pe mine cum nu
Mă frige? Eu nu iau tot cu pumnul, că n-oi lua cu gamela."
Îl mozolea bine cu săpun - până când îi intra în ochi
Și-ncepea să chirăie. Dacă mișca și se văita îl lua la palme
Peste turul gol. Ține ochii-nchiși, mă! - făcea Lie de pe
Margine.
- Îmi intră în ochi! țipa Prică. Jap! - altă palmă.
- Păi, ce ziceai tu? Că nu mai încapi în mâinile mele?
De ce-ai lăsat oile de-au scăpat în lucerna? Dacă plesneau? Pleoț!
Mai bine te plesnesc io!
- Dă mai repede cu apă, că mă ustură! țipa copilul.
După ce curgea primul rând de murdărie, Reta se crucea de ce Vedea.
- Bă, da' ce-ai în cap, mă, omul lui Dumnezeu? Dumnezeule, iote ce găoază! Cine ți-o făcu, mă? De ce nu Mă-ntrebă
Și pe mine - măcar să ți-1 fi spart de tot.
- Bube? Lindini? venea și gaga Ița să se uite.
- Aoleu! Ai lui Bâțu, mi-1 sparseră. Când ne-am bătut cu Zburaturi.
- Mă băiete, copiii mei or să umple drumurile, că nu știu
Să se arănească, ofta biata femeie.
Îi crești, numai tu știi cum, îi faci mari, și ei, ia uite...
Sunt numai zgaibe. Acum începea să plângă Prică de părere de rău
Că moare. „Ho, că nu ți se vede creierul, nu-ți ies mațele
Pe-aici,
Altă dată să te mai prind că mai ieși la joacă."
Urma Lie. Ori rămânea numai ea cu fetele și
Le-nvăța să-și spele coadele, - „că azi, mâine vă măritați
Și n-o să stau io lângă voi toată viața".
Și tare, către băieții care stăteau primeniți cu cămeșoaiele
Lungi
Pe scara înaltă, să se zvânte la soare,
„Vedeți, acușica ieșiți colo-n drum, unde e mai moale, unde se
Scaldă
Găinile alea și puneți-vă țărână-n cap.
Făă! dă cu leșie mai multă, ce faci tu acolo? Pe cine zici că
Păcălești, ai? Doamne, pupa-ți-aș tălpile…“
IAR ASTA NU SE IARTA NICIODATA!!!!