„Și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții”
(Romani 12:2)
Eu nu sunt catolic și ca atare n-am nicio misiune ori datorie de a mă amesteca în problemele de dogmă și în controversele teologice din sânul altei biserici. Datoria de onoare, însă, pe care o resimt ca om implicat de două decenii în mișcarea românească pentru familie este să atrag atenția fraților catolici că trebuie să reacționeze la deviațiile glamour ale lui Francisc. Dacă nu știți despre ce e vorba, mă refer la susținerea deschisă pe care acesta a recunoscut, ieri, că o acordă reglementării juridice a uniunilor civile între persoane de același sex ca formă de întemeiere a unei familii.
Spun „trebuie să reacționeze” pentru că atitudinea secretarului de partid ajuns pe scaunul unor glorioși campioni ai creștinătății nu doar că sunt contrare catehismului Bisericii Catolice, dar afectează creștinismul universal și rezistența în fața celor care îl luptă pentru a-l distruge, și pentru a distruge odată cu acesta ordinea firească pe care se mai sprijină încă această lume.
Chiar dacă n-a vorbit ex cathedra, ci într-o small talk cu realizatorul unui documentar, Francisc și cuvintele lui sunt mărturia frământărilor teribile care macină Biserica lui Petru în ultimele decenii.
În loc să comentez eu, prefer să las teologii și trăitorii catolici să o facă.
Prof. Roberto de Mattei, istoric romano-catolic italian și cunoscut critic al pontificatului lui Francisc, scrie despre familie și rolul său, în eseul „O istorie a Revoluțiilor și consecințele lor pentru familie” (1), pe care l-am tradus chiar eu:
„Familia este o societate al cărei scop principal este de a transmite viața și a crește copii. Pentru că este sursa vieții și a unor noi relații umane, ea constituie celula fundamentală și de neînlocuit a societății. Toți filosofii clasici și toți gânditorii politici au afirmat-o, iar istoria a confirmat-o. Cu mult înainte de creștinism, în Roma antică, familia a fost celula civitas, iar căsătoria asigura stabilitatea socială, constituind, în conformitate cu definiția exactă a lui Cicero, seminarium rei publicae, „patul germinativ” al societății, care se naște și se extinde începând de la familie.
Creștinismul a ridicat căsătoria la rang de Taină, iar când Imperiul Roman a căzut, zdrobit de barbari, singura entitate care a supraviețuit și a constituit baza societății care s-a născut a fost familia. Nașterea națiunilor europene de la începutul anilor 1000 a coincis cu dezvoltarea instituției familiei. Aceeași etimologie a cuvântului „națiune” (din latinescul natus), în plus, nu se referă la o „alegere”, ci la naștere, și indică un grup de oameni care au o origine comună și o legătură de sânge. Teritoriul în care diverse autorități au fost exercitate în societatea medievală – referindu-se la capul familiei, la baronul feudal sau al regelui – a fost numit în mod uniform în documente, patria, stăpânirea tatălui.
O astfel de concepție a familiei, care a supraviețuit până la Revoluția franceză și dincolo de ea, se bazează pe ideea că omul se naște într-o condiție istorică dată, care are limite insurmontabile, începând cu moartea; că există un caracter obiectiv și de neschimbat; că această natură își are originea în Dumnezeu, Creatorul ordinii universului. Biserica Catolică, în învățătura ei, a confirmat întotdeauna această concepție asupra omului și a societății.
Multe documente ale Bisericii din ultimele două secole repetă această învățătură, cele mai articulate și mai ample dintre acestea fiind enciclicele Arcanum (Leo XIII) din 10 februarie 1880 și Casti connubii (Pius XI) din 31 decembrie 1930. Această învățătură va fi reconfirmată în mai multe documente ale lui Pius al XII-lea și în exortația Familiaris consortio a lui Ioan Paul al II-lea din 22 noiembrie 1981.”
Și, mai departe, vorbind despre Conciliul Vatican II și despre vântul de „modernizare” a Bisericii, de Mattei își justifică opoziția la unul din documentele-pilon ale pontificatului actual, exortația Papei Francisc Amoris laetitia (2016):
„Nu am ajuns (la Amoris laetitita) peste noapte. 50 de ani au fost necesari, dar rădăcinile sunt acolo, în Conciliul Vatican II. Și Conciliul nu a făcut nimic altceva decât un compromis între doctrina Bisericii și teoriile anti-creștine ale Revoluției Culturale moderne. Astăzi, ceea ce este în joc nu este doar instituția familiei, ci existența unei legi morale absolute și imuabile. Patru Cardinali au recunoscut acest lucru și au cerut Papei Francisc a confirma cu claritate caracterul absolut universal și obligatoriu al legilor naturale și Divine. Dacă cineva permite călcarea moralei într-un punct, totul se prăbușește.”
Dacă opinia unui critic al pontifului actual poate fi lesne considerată doar atât – o opinie, trebuie să subliniem poziția OFICIALĂ a Bisericii Catolice față de problema recunoașterii cuplurilor unisex. Numai astfel devine limpede extraordinara gravitate a afirmațiilor lui Francisc. Extrasele de mai jos provin din „Considerații referitoare la proiectele de recunoaștere legală a uniunilor dintre persoane homosexuale” (2), emis în 2003 de Congregația pentru Doctrina Credinței, oficiul ecleziastic al cărui rol este, de sute de ani, păstrarea și promovarea învățăturilor de credință și de morală în lumea catolică:
„Legislațiile favorabile uniunilor homosexuale sunt contrare justei rațiuni deoarece conferă unirii dintre două persoane de același sex garanții juridice, asemănătoare celor care aparțin instituției matrimoniale. Considerând valorile puse în joc, statul nu ar putea legaliza aceste uniuni fără a periclita obligația pe care o are de a promova și tutela o instituție esențială pentru binele comun, așa cum este căsătoria.
Ne putem întreba cum poate fi contrară binelui comun o lege care nu impune nici un comportament particular, dar se limitează doar la legalizarea unei realități de fapt care în aparență nu pare să creeze nedreptate față de cineva. Referitor la acest lucru este necesar să se reflecte mai ales asupra diferenței existente între comportamentul homosexual ca fenomen privat, și același comportament ca relație socială prevăzută și aprobată legal, până în punctul în care devine una dintre instituțiile sistemului juridic. Al doilea fenomen nu numai că este mai grav, dar capătă o importanță mult mai vastă și mai profundă, și ar sfârși prin a produce modificări la nivelul întregii organizări sociale, modificări ce se vor dovedi contrare binelui comun.
Legile civile sunt principii care structurează viața omului în sânul societății, pentru realizarea binelui sau a răului. Acestea «desfășoară un rol foarte important și uneori determinant în promovarea unei mentalități sau a unei practici». Formele de viață și modelele exprimate de acestea nu doar configurează în exterior viața socială, dar tind să modifice în noile generații înțelegerea și evaluarea comportamentelor. Legalizarea uniunilor homosexuale va avea deci ca și rezultat obscurarea percepției unor anumite valori morale fundamentale și devalorizarea instituției matrimoniale.”
Și mai departe:
„Consecința inevitabilă a recunoașterii juridice a uniunilor homosexuale este redefinirea căsătoriei, ce devine o instituție care, în esența sa recunoscută legal, pierde referința esențială la factorii legați de heterosexualitate, cum ar fi de exemplu funcția procreativă și educativă. Dacă, din punct de vedere juridic, căsătoria dintre două persoane de sex diferit ar fi considerată doar ca una dintre căsătoriile posibile, conceptul de căsătorie ar suferi o modificare radicală, cu o gravă deteriorare a binelui comun. Situând uniunea homosexuală pe un plan juridic analog celui al familiei sau al căsătoriei, statul acționează arbitrar și intră în contradicție cu propriile obligații.
Principiul respectului și al non-discriminării persoanei nu poate fi invocat pentru susținerea legalizării uniunilor homosexuale. Într-adevăr, o distincție între persoane, sau negarea unei recunoașteri ori a unei prestații sociale sunt inacceptabile numai dacă acestea sunt contrare justiției. A nu atribui unei forme de viață care nu este și nu poate fi matrimonială un statut social și juridic asemănător căsătoriei nu se opune justiției, ci dimpotrivă, este cerut de aceasta.”
Biserica Catolică, la fel ca cea Ortodoxă, acceptă întreaga tradiție, teologică și morală, sau nu o acceptă deloc. În materie de dogmă, aggiornarea înseamnă des-ființare. Catolicii sunt chemați să opteze. Nu mai este nici loc, nici vreme de ezitări.
_____________________________
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.