Încercați să vă imaginați că relația între București și Kiev ar fi filtrată de minoritatea românească din Ucraina. Încercați să vă imaginați că relația între România și Serbia ar fi determinată de statutul și viziunea minorității române din Voivodina sau de sărmana minoritate română, oprimată în continuare, din Timoc. Imaginați-vă, de pildă, că relația între România și RM ar fi decisă de invitația pe care doamna Maia Sandu o trimite sau nu Patriarhului României să viziteze Mitropolia Basarabiei sau de faptul că Chișinăul cedează sau oferă României clădirea seminarului teologic pe care a promis-o de multă vreme.

Lucrurile nu se întâmplă așa nici în cazul Ucrainei, nici în cazul Serbiei, nici în cazul RM, pentru că politica statului român față de aceste state nu este etnică, nu este etnicizată. Singurul stat în relație cu care România are o politică etnicizată este Ungaria. Apelul nostru, în acest moment, este pentru dezetnicizarea acestei relații bilaterale.

Când s-a întâmplat, s-a acutizat această etnicizare a politicii bilaterale, care a fost acolo ca un sunet de fond? S-a acutizat în preajma lui 2018, la Centenarul românilor. Este momentul în care ministrul de externe al Ungariei dă un ordin tuturor diplomaților maghiari să nu participe la sărbătoarea Zilei Naționale a românilor, de 1 decembrie, pentru că, nu-i așa, „noi nu avem nimic de sărbătorit la 1 decembrie”. Îi ține isonul liderul UDMR, Kelemen Hunor, care repetă și el, papagalicește: nici noi nu avem nimic de sărbătorit la 1 decembrie, deci să nu vă bazați pe noi.

UDMR-ul se predă, sub comanda lui Kelemen Hunor, complet Budapestei lui Orban, și devine pionul care duce la îndeplinire politica de etnicizare pe care Budapesta o contura la vremea respectivă. Cine își mai amintește că Viktor Orbán a numit și un reprezentant pentru regiune, însărcinatul premierului, domnul Katalin Szili, care gestiona, nu-i așa, relația Transilvaniei în legătură directă cu liderul UDMR? De atunci, UDMR-ul devine, nemijlocit, o filială FIDESZ în România. Nimeni nu crântește, nimeni nu se opune, nimeni, la ordinele lui Hunor, nu mai discută cu alți lideri de la Budapesta!

Viktor Orbán a fost un „împărat gelos”. Toată diversitatea de gândire, de viziune a maghiarilor din Transilvania, care exista – nu erau toți aliniați la Viktor Orbán, unii erau social-democrați, alții erau mai ecologiști, alții erau mai europeniști – toată diversitatea deci a fost suprimată (voci, reviste, site-uri, publicații), pentru că nu s-a plătit nimic, nu s-a promovat nimic prin intermediul UDMR-ului care nu rezona cu ceea ce se întâmpla la Budapesta. Maghiarii din România au fost mufați la media budapestană, iar vocile disidente au fost efectiv suprimate.

Proiectul maghiar care a susținut această idee s-a numit nu atât de-suveranizarea României, cât co-suveranizarea României. Altfel spus, prin intermediul unei prezențe masive în Transilvania și la guvernare, cu o filială Fidesz, adică UDMR-ul, România intra într-un regim de co-suveranizare, adică o influență politică mult peste dimensiunea ei a Ungariei în relație cu ceea ce se întâmplă în politica internă și externă a Bucureștiului.

Proiectul de co-suveranizare a avut drept consecință o etnicizare a relației bilaterale; și invers.

Kelemen Hunor, susținătorul fără rest al personajului de la Budapesta care devenea, treptat, oaia neagră a Europei, juca rolul unui „Kos Karoly”. Cine și-l mai amintește pe iredentistul din perioada interbelică, antiromânul atroce, care a inventat transilvanismul – ultimul refugiu ideologic de luptă împotriva statului național român și a prezenței masive românești din Transilvania? Kos Karoly, despre care se spunea la vremea respectivă la Budapesta că „trăiește periculos”, transilvanismul fiind un proiect periculos de susținere a ungurimii, a fost decorat, primul decorat, pentru faptele lui în perioada lui Horthy Miklós, cât trupele acestuia au intrat în Transilvania.

Din punctul acesta de vedere, similitudinea cu Kelemen Hunor este evidentă. Când vorbește cu liderii de la Budapesta, domnul Kelemen Hunor le spune probabil: „eu sunt omul vostru, trebuie să aveți grijă de mine, îmi fac „misiunea” cum pot”. Când vorbește cu oamenii din sistem de la București, le spune probabil același lucru, fără să creadă până la capăt nici ân unii, nici în alții.

Mai există o dimensiune foarte importantă a etnicizării politice sau a co-suveranizării României: rețelele financiare pe care guvernul Orbán le-a încurajat. N-avem probe, poate că o să avem, poate că ne va ajuta și domnul Péter Magyar, când va declanșa anchete pe această direcție, dar ne putem imagina că Transilvania este un spațiu bun pentru aceste tipuri de jocuri financiare.

Din perspectiva românească, banii nu sunt ai României, sunt banii pe care îi trimite Viktor Orbán în Transilvania, deci nu există o atenție majoră a instituțiilor românești pentru acești bani. Din perspectiva ungară, banii sunt greu de controlat, pentru că nu sunt în jurisdicția instituțiilor naționale ungare. Deci, o zonă financiară gri, dacă nu chiar o zonă neagră, în care probabil au circulat, mai mult sau mai puțin judicios, finanțări masive ale Budapestei către maghiarii din Transilvania.

Încă o dată, sper că vom găsi ițele acestei afaceri mai mult sau mai puțin curate.

Ce trebuie să urmeze, de aici înainte, după ce domnul Viktor Orbán va deveni istorie? În primul rând, o dezetnicizare a relației bilaterale. Ea nu mai trebuie gândită strict prin intermediul UDMR-ului. UDMR-ul trebuie, din acest punct de vedere, inclusiv eliberat.

Nu trebuie să mai ajungem în situația în care, de fapt, precum un „pește politic”, liderul UDMR face legătura între premierul României și premierul Ungariei, indiferent cine ar fi aceștia.

În cazul României, premierii de la București – de o calitate mult sub cea a lui Viktor Orban – nu au fost capabili să înțeleagă, în ultimii ani, în ce situație de inferioritate au fost puși de fiecare dată.

În al doilea rând, de asemenea, maghiarii trebuie și ei „eliberați” sau, mai degrabă, cetățenii maghiari trebuie încurajați să recupereze diversitatea pe care comunitatea maghiară din Transilvania a avut-o. Din punctul acesta de vedere, cred că este imperios. Maghiarii trebuie să iasă, nu-i așa, din „sclavia (ideologică) faraonică” a lui Viktor Orbán și lăsați să gândească, ca să zic așa, cu mintea lor. Românii nu ar avea decât de câștigat din asta!

Este un lucru imperios, pentru că doar așa, inclusiv printr-o diversitate de opinii maghiare din România, relația cu Budapesta se poate reconstrui judicios.

Ultimul punct al intervenției mele. Din păcate, se pare că la București asta nu s-a înțeles. Instituțiile românești nu pricep că trebuie modificată paradigma de abordare a relației cu Ungaria, că trebuie ieșit din ceea ce a mers prost – și aproape totul a mers prost – și intrat într-o paradigmă cu adevărat, că le place cuvântul acesta, europeană.

Faptul că premierul Bolojan s-a grăbit să-l invite pe Péter Magyar la București arată că n-am înțeles nimic. Pentru că invitația către premierul maghiar, către noul premier din Ungaria, trebuie făcută din perspectiva unui proiect pe care trebuie să-l ai.

Care va fi paradigma de abordare a relației între București și Budapesta? S-a gândit cineva, la București, la guvern, la președinție, în ce va consta această paradigmă? Din perspectiva cărei viziuni de politică externă inviți premierul? Pe cine?

 

Pentru că în politica externă și de securitate nu există episoade și evenimente disparate. Episoadele, întâlnirile, evenimentele disparate trebuie așezate pe canavaua mai largă, mai amplă, a unei viziuni de politică externă.

Bucureștiul trebuie să înțeleagă, să gândească faptul că este nevoie de o nouă paradigmă în relația bilaterală cu Ungaria, una care să nu mai repete greșelile de ieri și una care să fie profitabilă pentru ambele părți.

Până acum, din perspectiva României, profitul aproape că nu a existat. A existat o umilință a unor oameni de proastă calitate din instituțiile românești, care nici măcar nu aveau conștiința că sunt mereu umiliți”, a declarat prim-vicepreședintele AUR, Dan Dungaciu.