Îl respect mult pe Cristian Mungiu ca cineast. Este unul din puținii regizori români contemporani fără rateuri și fără scăderi, ceea ce înseamnă enorm. Filmele sale, unul și unul, sunt printre ce a produs mai bun cinematografia românească după 1989. Despre toate am scris laudativ, fără excepție. Premiile obținute de ele nu sunt conjuncturale, iar calitatea lor a adus un plus incontastabil de imagine României. Este apreciabilă și calitatea de manager cultural a lui Mungiu ca distribuitor de film, dar mai ales ca inițiator al retrospectivei Les Films de Cannes à Bucarest, unul din cele mai căutate evenimente cinematografice de pe afișul cultural românesc, care se desfășoară cu mult succes și fără întrerupere de aproape un deceniu. 

L-am apărat pe Cristian Mungiu când o parte a societății românești l-a incriminat pentru cinism, morbiditate sau indiferență în abordarea temei avorturilor epocii Ceaușescu din controversatul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. I-am luat apărarea și când o parte a opiniei publice a văzut un atac antiortodox sau anti-B.O.R. în și mai controversatul După dealuri. S-au lansat atunci întrebări asupra onestității regizorului, iar eu l-am creditat. Am trecut cu vederea „șopârla” introdusă gratuit în imageria peliculei: plăcuța de pe gardul mănăstirii care interzicea intrarea eterodocșilor - detaliu mistificator, care contrazicea flagrant ospitalitatea proverbială a mănăstirilor noastre, deschise tuturor, indiferent de confesiune. Ceea ce dovedea ori necunoașterea realității (ipoteză infirmată de realismul prezentării vieții monahale din film), ori reavoință. Eu am trecut peste asta. Dar nu au trecut jurnaliștii festivalurilor internaționale, care au dedus „intoleranța” din mănăstirile românești. Deci „șopârla” nu a fost gratuită, ci eficientă! În a fabrica în filigran imaginea unei intoleranțe care nu există. Întrebat de jurnaliștii români, regizorul a motivat că „băgase plăcuța” pentru că așa era scris în cartea Tatianei Niculescu-Bran. De ca și cum un regizor de talia lui Mungiu transpune un text ad litteram, iar nu după cum îi cere logica internă a filmului! 

Acum, însă, după declarația publică de pe 7 februarie 2018 a lui Mungiu Despre România și imaginea ei după întreruperea proiecției cu 120 BPM, problema onestității regizorului redevine de actualitate. Declarația, echilibrată și doctă, îi trage de urechi pe protestatarii din fața M.N.Ț.R., ca pe niște primitivi grobieni, pe care încearcă să-i civilizeze cu superioritatea unui părinte sau educator care și-a surprins copiii făcând gafe impardonabile înaintea unei importante și temute inspecții. Cărora încearcă să le explice ce e bine și ce e rău, dar din ce perspectivă? Nu a „copiilor” revoltați, a căror opinie nu contează, ci din perspectiva „inspectorilor”, perspectivă care aflăm că a modelat-o și pe cea a preopinentului! 

Cine sunt acești „inspectori”? Presa internațională, dar mai ales Franța, cu care aflăm că România se pregătește „intens pentru un sezon cultural bilateral în 2018 și 2019”, al cărui scop este „să combată... stereotipurile cu care ne percem unii pe ceilalți...”. 

„Bănuiesc că nu e cazul să vă spun ce imagine avem noi ca români, în străinătate – continuă regizorul. Eu însumi am fost înfățișat într-o caricatură ca cerșetor, în 2013, pe cînd eram în juriu la Cannes. Am decis atunci, în ciuda tuturor inflamărilor patriotarde din România, ... să lăsăm capul în pămînt, nu ne revoltăm în tot felul de proteste publice”. 

Nu știu dacă a fost just gestul lui Mungiu. Înclin să îi dau dreptate, dar nu aș vrea să-l văd ca pe o plecare a capului – soluția cea mai proastă în fața occidentalilor! - , ci ca pe o expresie a nobleței în fața gregarității mediatice. Occidentalii au mentalitate de învingători și îi respectă pe cei asemenea lor, nu capetele plecate. Plecarea capului te va așeza pentru totdeauna în rândul celor disprețuiți, pe când afirmarea identității, fie și a uneia diferite, impune respect. Mai ales în Occident. 

Ceea ce îl doare pe Mungiu este stereotipia și simplismul cu care sunt percepuți românii și România în străinătate. E o durere îndreptățită, pe care o împărtășesc pe de-a-ntregul. Și dorința sa de a schimba această imagine e cât se poate de îndreptățită. „Dar dacă vrem să schimbăm imaginea, trebuie să schimbăm conținutul – conchide regizorul -, nu să cosmetizăm imaginea”. 

În această privință teoria și practica comunicării îl contrazic. În spatele imaginii unei țări sau unei instituții se află o mașinărie foarte complicată, susținută nu doar de mass-media, ci și de centre de statistică, de publicitate, organisme non-guvernamentale etc. Întregi departamente academice și trusturi de presă se ocupă de ani buni cu așa ceva. Groso modo, imaginea unei țări este construită de fluxurile internaționale de știri și evenimente, iar nu de ce și cât se întâmplă în ea nemijlocit. Politica știrilor și a evenimentelor modelează percepția și prejudecățile. Știrile pozitive construiesc o imagine pozitivă. Și invers. 

Mă mir cum regizorul are atâta înțelegere pentru huliganismul unor tineri protestatari – bine susținuți și organizați - care luptau la Paris pentru impunerea unei identități atât de incerte și discutabile, și este total refractar și disprețuitor față de protestul altor tineri – conaționalii săi, mult mai puțini, mai slab organizați, mai timizi și nesusținuți, ba chiar huiduiți de analfabeții tabloidelor – , tineri care luptă cum se pricep pentru apărarea unei identități naționale pe cale de dispariție, a cărei pudoare și frumusețe sunt atât de greu de apărat. 

La scurtă vreme după publicarea Declarației, Cristian Mungiu a fost invitat de o cunoscută emisiune creștină a unui post important de televiziune pentru un talk-show pe marginea protestului de la M.N.Ț.R. A refuzat, motivând că nu este un bun vorbitor. Totuși, mediul on-line atestă din plin calitatea de vorbitor matur, chiar bilingv, a cineastului. Dar invitația la dialog din partea emisiunii creștine a fost refuzată. Mai mult, la dezbaterea filmului 120 BPM cu liceenii de la Cinema Elvira Popescu, organizată de Voodoo Films, distribuitorul peliculei (firmă patronată de regizor), nu a fost invitat nici un lider de opinie creștin, preot sau bioetician, fapt care a compromis imparțialitatea dezbaterii. De unde această evitare a dialogului în societatea românească, la un actor al ei care, în Declarația emisă, tocmai moneda dialogului pretinde să o bată? 

Ii e frică domnului Mungiu de o confruntare directă cu media creștină? Cine suferă, așadar, de idei preconcepute: firavii protestatari din fața M.N.Ț.R., care încercau cu disperare să apere o identitate, sau regizorul împreună cu tabloidele, pentru care creștinătatea română e un mediu închistat, din simplul motiv că nu o cunosc și că ei înșiși se tem de dialogul pentru care nu sunt pregătiți?

Articol apărut inițial aici.