Victor Roncea: După Eminescu și America, în continuarea dialogului nostră vă propun să ne întoarcem la Poezie. Cum va arăta volumul al treilea din Supracartea fără de ce și în ce stadiu „tehnic" se află?

Constantin Barbu: Volumul al treilea din Supracartea fără de ce se va numi probabil Spargerea codului. Eliberarea de orice cod. Spargerea și Eliberarea arată bine și se pregătesc de versiunea finală definitivă. Ca și în coperta lui Redon, există un cap pe tipsie fiindcă am decapitat genialitățile esențiale ale gândirii preaomenești de astăzi. Niște catastrofe ridicole. Ridicând eroarea la nivel de artă și măiestrie. Nu vreau să vorbesc acum despre ideile din volumul al treilea al Supracărții. Coperta însă, fiind o capodoperă grafică, o putem arăta cu entuziasm:

VR: Știu că ați pregătit versiunea finală și pentru primele 70 de volume din Stîlpul versului iar primele zece volume au și apărut.

CB: S-au tipărit primele zece volume din Stîlpul versului în versiunea finală. Sunt poemele Angelei.

Ele au următoarele titluri:

1. o lumină-mprumutată
2. neantul care termina arta
3. toată cerneala angelică
4. paragină de putrezire
5. dumnezeu va aduce un ou
6. mierea din vid
7. am zarul care nu se rostogolește
8. azil mic în vid e totul
9. domnul schimbă steaua
10. erai atît de frumoasă

VR: Aș vrea să publicăm și coperțile cărților fiindcă întotdeauna cărțile dumneavoastră au coperți deosebite și să vă propun totodată să facem și un experiment: anume să publicăm al zecelea poem din fiecare volum. Sunteți de acord?

CB: Dragă Victor, știi că sunt de acord cu tine întotdeauna fiindcă tot ce-ți trece prin cap este spectaculos.

Iată coperțile, cu adevărat superbe:

Îmi place ideea să publicăm fiecare al zecelea poem din cele zece cărți. Să le vedem, fiindcă nu le știu nici eu astfel:

cine mi-a cumpărat biserica nu se mai vede
și nu vreau
să crăp invizibilul
pînă la mine în sens invers

ar fi zgomot
mai asurzitor
decît creația
care n-a-nceput niciodată

n-a fost nimic niciodată
decît un pom gol
așteptînd o frunză verde
în care să se-ascundă
puțină lumină
venitoare încă-nainte
de orice-nceput
numit „început”

știu că știi să ieși
din carte
ca dintrafara dinlăuntru
mi-ai spus demult
de cînd erai mai tînără
decît frumusețea ta
că vrei să ieși din carte
fiindcă
nu-mai-e-carte
și nici n-a fost vreodată
atîta fiind de mică

așa ai zis

și că vrei să fii singură
cu mintea
pînă cînd ți se va face frică

și ai zis
să nu vină regina albinelor
să numere


s-a terminat cartea
c-am scris cu aripa de pasăre
numai tu știi

da, sînt poezeme muritorule
scrise cu pana
care singură scrie

totu-i dezastru și e cruzime
și despre cumplițenii
numai palavre
cad de sub clopot
lumina s-a făcut un crepuscul
stingînd mințile

perșii se bat cu grecii mereu
și goții vin
nentrerupt
pîn-la marginea creierului meu
și privesc delirînd
gigantomachia

și marea bătălie
se termină
și rămîne nepovestită



e greu scrisul
chiar dacă literele lui
se repetă

e grea repetiția liberă
nu e cum cred clovnii
cînd mușcă din neant

orbești singur
cînd asurzești singur
pînă mori singur
și-ți zboară meningea
și n-are stea


mierea din vid
pe care-o mănîncă
inchizitorul s-a terminat

inchizitorul a murit
sparte rămînînd hotarele

acum vidul e vid
și vidul e vid
vidul nu este vidul
vid e vid
și numai versul vid
își ucide stăpînul
cu glontele pe
care-l aruncă în aer
la-ntîmplare cu mîna


arta e un masacru
maestrul e sacru
și pierde la fiecare răscruce
cîte-o cruce

domnul moare
dar înfloare
și pune cunună
pe lună
unde e lumina spartă
moartea fiind o artă



clipește preafrumoasa
din vers în vers
ca din soare în soare

are altă lumină
e lumina de rezervă
prin care nu se vede nimic
fiindcă nimic din existentele vechi
și străvechi nu există
și versurile zboară
prin alte versuri și tot așa
numai ca tu să apari cu lumina ta de rezervă
care zboară departe
în urma ei



deșertul cu margini
nu e deșert –
e o palavră
cu umbră

cine paragina mică
o-ngăurește
aude plînsul hienei
care o naște pe mă-sa



erai atît de frumoasă
încît eu nu pe tine te-am văzut
ci cîmpul tău magnetic
care m-a-nchis în el
ochii mei adîncindu-i
pînă dincolo de-nceputul
lumii lumilor

acum cînd te revăd
neîntrerupt văzîndu-te
clipă de clipă
întineresc iar
și mă-ntorc în cîmpul magnetic
și ochii mi se smulg
din orbite și zboară
dincolo
de-nceputul lumii lumilor

VR: Vă mulțumesc. Dar nu uitați că pentru discuția următoare mi-ați promis o „revoluție". Una care va lumina cinstit ierarhiile literare ale României. Așa va fi?

CB: Eu cred că da.