Sfânta a dorit să ne răsplătească într-un anumit fel pentru implicarea în construirea Schitului semi-îngropat pentru pustnici de pe Vârful Giumalău, prin dăruirea acestei cruci și, mai mult ca sigur știa că va pleca la cele veșnice. Ne-a spus atunci, cu glasul ei stins dar cu ochii vii, ca de copil: „Părinte Ștefane, să nu o țineți pentru voi. Crucea aceasta nu iubește zidurile. Iubește pieptul omului care plânge." Și a plecat. Fără să mai spună nimic. Maica Elisabeta pleca mereu așa, pe neașteptate, ca și cum cineva o chema din drum. Abia după câteva luni am înțeles ce dar ne lăsase, de fapt. Nu știu nici astăzi de ce maica Teodora (Elisabeta) tot timpul mi se adresa cu apelativul „Părinte”, știind faptul că eu nu sunt preot.

 

Prin rugăciunile pustnicilor care au purtat această cruce, prin rugăciunile Sfintei Cuvioase Elisabeta și prin medicația primită, eu am reușit să scap de un cancer „mielom multiplu”.

 

Crucea nu este mare. Încape într-o palmă de bărbat. Oțel argintat, greu, rece la prima atingere. Răstignirea Mântuitorului nu este turnată grosier, ci săpată fin, cu un meșteșug pe care azi nu-l mai întâlnești. Pe spate are o inscripție slavonă aproape ștearsă de timp și de degetele a sute de pustnici care au strâns-o la piept și o mitră de episcop. Se simte în ea rugăciunea a două veacuri.

 

Părintele Cleopa de la Sihăstria spunea că există cruci care au fost atât de mult plânse, încât încep să plângă ele însele pentru noi. Așa este crucea aceasta.

 

La început, nu am realizat importanța ei, am considerat-o o cruce ca toate celelalte, dar când m-am vindecat de cancer, lucrurile s-au schimbat, am așezat-o la loc de cinste, acum este lângă icoana Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea. Până într-o seară de joi, când a venit la noi Maria care avea 34 de ani, doi copii, și un diagnostic pe care nici nu putea să-l rostească până la capăt. Cancer ovarian, stadiul IV. Medicii de la Oncologie îi spuseseră să-și pună lucrurile în rânduială. Venise la rugăciune nu ca să se vindece, ci ca să aibă putere să moară frumos.

Și atunci, fără să-mi dau seama de ce, am luat crucea de lângă icoană și i-am pus-o la piept. Oțelul era rece. Maria a tresărit. Apoi a început să plângă încet, fără sughițuri, un plâns care curăță. „Maica Elisabeta", a șoptit ea. „De ce o văd pe maica Elisabeta?" Nu văzuse niciodată fotografia maicii. I-am arătat-o după aceea și a recunoscut-o.

 

Din seara aceea, Maria a purtat cruce timp de 40 de zile. Nu cerea vindecare. Citea Acatistul Sfintei Cruci, ungea fruntea cu untdelemn de la candela crucii și punea crucea pe locul durerii. Medicii își făceau treaba lor - și slavă lui Dumnezeu pentru mâinile lor - iar crucea își făcea lucrarea ei tainică. La controlul de după 40 de zile, markerii ei erau înjumătățiți. La al doilea control, medicii au tăcut mult uitându-se la ecograf. Tumora se retrăsese ca o umbră alungată de lumină.

Astăzi Maria trăiește. Copiii ei merg la școală. Și în fiecare duminică și sărbătoare, Maria merge la Sfânta Liturghie să mulțumească pentru vindecarea primită.

Nu, crucea nu „vindecă" în sensul în care înțelege lumea modernă vindecarea. Nu este un aparat, nu este o rețetă. Crucea nu face minuni la comandă. Crucea aceasta face un singur lucru, dar acel lucru le cuprinde pe toate: Îl aduce pe Hristos acolo unde omul nu-L mai poate chema. Acolo unde durerea a devenit prea mare, unde cuvintele rugăciunii se opresc în gât, unde omul este doar un trup speriat, îngrozit, disperat.

 

Cancerul, în fond, ce este? O înmulțire fără rânduială, o celulă care a uitat să moară la timp și care începe să devoreze tot. Este chipul păcatului în trup. Iar Crucea este exact opusul: este moartea care dă viață, este rânduiala care se întoarce în lume prin Jertfă.

 

De aceea, când o punem pe trupul bolnav, nu facem magie. Îi spunem trupului: „Adu-ți aminte de Rânduială. Adu-ți aminte de Cel ce te-a făcut."

Episcopul rus care a purtat-o prima dată a murit în pustie, îmbrățișând-o. Sfânta Elisabeta de la Pasărea a știut ce face când ne-a dăruit-o nouă. Schitul acela semi-îngropat, pentru pustnici, este un mormânt de bunăvoie. Iar crucea aceasta este din același neam: din neamul celor care mor de bunăvoie ca să trăiască alții.

Nu noi ținem crucea. Ci ea ne ține pe noi. Slavă Ție, Dumnezeule, slavă Ție!

Har, pace și mântuire!

Doamne, ajută!