„Chipul schimonosit al violenței”, își intitula Andrei Pleșu un articol de prima pagină pentru ziarul Adevărul, fosta Scînteie a CC al PCR, pe 14 iunie 1990, cu referire la manifestanții anticomuniști și antifeseniști din Piața Universității. Îl scria afundându-se în fotoliul lui călduț de ministru FSN, din Casa Scânteii, chiar în ziua și poate și ora în care, pe bulevardul Magheru, poetul Cezar Ivănescu devenea chiar el acel chip schimonist al violenței... minerilor (foto mai sus). Mineri care veniseră la chemarea - a se citi instigarea - ziarelor guvernamentale ca Azi, Adevărul și Dimineața și a Televiziunii, pentru că, nu-i așa?, începuse „rebeliunea legionară”, după cum agitau acești doi reprezentanți ai TVR un manifest confecționat probabil prin subsolurile aceleiași Case a tuturor scânteilor (foto mai jos).

Da, Cezar Ivănescu avea chipul schimonosit. Dar era liber. Iată mărturia lui:

"…după ce s-a auzit troznitura feței Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe șeful în cămașă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu…”

Vineri seara, 10 ianuarie (1997), poetul Mihail I. Vlad din Târgoviște mi-a adus vestea arestării lui Miron Cozma…
Încă o dovadă, pentru mine, că și pe lumea asta există un Dumnezeu!… Trebuie strânși criminalii care umblă liberi pe străzi, în afară de unul, care nu umblă chiar pe străzi, dar se poate ajunge și la acela… Ultima dată stătea la Cotroceni. […]

Cum nu-mi place să-mi facă nimeni viața, cu atât mai puțin îmi place să mi-o scrie alții, și de aceea, pentru ca cititorul român să fie mai bine informat, nu doar de comsoliștii revistei 22 care aud că au publicat un fel de Carte Albă a mineriadei, voi încerca și eu să relatez exact ceea ce mi s-a întâmplat în 14 iunie 1990, în București…

În noaptea de 13 iunie, însoțit de fiica mea adoptivă, Clara Aruștei, condusesem la Gara de Nord o nepoată din Bistrița-Năsăud, Delia, și la întoarcere am mers, pe jos, prin Piața Victoriei, ticsită de armată și popor… Îngrijorat mai mult de soarta transmisiei fotbalistice de la televizor, decât de soarta Guvermului, am intrat în discuție cu un ofițer sobru al M.F.A. care privea totul cu un dispreț de bronz pe figură… Mi-a spus că totul e sub control, dacă nu s-ar isteriza „ăla": mi-a dat asigurări că și transmisia fotbalistică se va relua…

M-am calmat, numai, pe la Piața Romană, mi-au ajuns la ureche niște vorbe îngrijorătoare: oamenii povesteau despre linșaje, vendete desfășurate, cu martori, pe străzi…

A doua zi probabil nu aș fi ieșit din casă, dacă nu venea să mă ia Miron Manega (Dumitru Manea) […]…
Părăsisem Uniunea Scriitorilor obligat, deoarece fusesem în martie dat afară, ilegal, de la revista Luceafărul de securistul Mircea Dinescu și banda lui, încercasem cu un alt escroc, Victor Eduard Gugui, fost cenaclist de-al meu, să reîntemeiez Societatea Scriitorilor Români, am realizat că va fi un eșec (toți erau trași de sforicele, ăsta, Gugui, uite-așa, întâmplător, se combinase c-o „jurnalistă" americancă venită să șeadă în România, în preajma Revoluției ca pe ghizdul fântânii!), și, simțind că fug de-un hoț și dau de doi, cu un restrâns grup operativ mi-am schimbat sediul S.S.R.-ului, din clădirea unde funcționa Baricada lui Gugui, într-un apartament de pe Bulevardul Magheru, oferit „generos" de un alt dubios personaj, D.C. Calmuschi, prieten al unuia din „oamenii mei", Gheorghe Șerban…

Acest „generos" D.C. Calmuschi e actualmente, cu nevastă-sa, în Elveția, „plantat" pentru a doua oară, prima oară părăsise România înainte de 1989, deși se afla în poziția avantajoasă de director la „Ciclop", Service-ul de pe Magheru…

În drum spre noul „sediu" de pe Magheru, mergând pe jos pe Bulevardul Dacia, Miron Manega mi-a anunțat venirea minerilor în București și de asemenea mi-a spus că „vandalismul legionar" de care vorbea omul cu „limbă comunistă" începuse cu adevărat… fără obiect… Piața Universității era evacuată… am tras o fugă până acolo… Banda lui Miron Cozma era furioasă, cred, în primul rând pentru că nimeni nu-i opunea nici o rezistență; au apărut apoi tovarășii securiști cu cămăși albe și cravate, au început să-i organizeze pe mineri, au venit trotuarele pline de femei grăsane, deformate de trudă și ură care aplaudau, toți chelnerii Bucureștiului și fiesta a început să se anime… Până să apuc să-i bag în casă pe cei care mă însoțeau, am mai avut timpul să văd de departe, pe Magheru, cum îl umflau pe Ernest Maftei niște inși într-o limuzină neagră, „Mercedes" vechi, cred, limuzină care a bântuit Bucureștiul toată ziua, cu un ins șezând pe locul mortului, în față, lângă șofer și ținând mâna dreaptă scoasă pe fereastră și fluturând o bâtă… A apărut de vreo două ori și în după-amiaza zilei, la Spitalul de Urgență, depunând câte un bărbat aproape omorât în bătaie și plecând cu aceeași fluturare sinistră de bâtă…

Mi-am dat seama că e imprudent să mai rămânem în stradă, mai ales că începuseră să apară și camioane pline cu „mineri" fluturând bâte… Am urcat în apartamentul d-lui Calmuschi, și cum se întâmpla să fie ziua unuia dintre băieți (a lui Gheorghe Șerban), sărbătoritul a deschis o sticlă de șampanie, ne-am așezat la masa mare din salon și le-am interzis tuturor să mai iasă în balcon, de unde se vedeau lucruri îngrozitoare: văzusem eu însumi un bătrân de vreo 80 de ani smuls de pe trotuar și aruncat într-o limuzină, doi studenți loviți cu o bardă de mineri, și alte asemenea… Colac peste pupăză, a apărut Adrian Dafir (Vasile Negru), pe care-l făcusem la repezeală Vice-Președinte al Societății Scriitorilor Români, […], în locul lui Gugui: Adrian Dafir era galben ca turta de ceară, venea direct din Piața Universității și asistase la un omor, minerii îl loviseră în ceafă pe un student cu bâtele și studentul se prăbușise mort la picioarele Vice-Președintelui meu care abia mai bâiguia… Ceva îmi spunea că lucrurile nu se îndreaptă spre un final fericit și aș putea defini acest ceva prin acumularea de persoane cuprinse de nervozitate diabolică… Chiar și după sosirea lui Adrian Dafir, am avut situația sub control; deși am mai ieșit sporadic pe balcon să privim în stradă, nu am atras atenția nimănui… Dar am simțit că pierd controlul situației la apariția unuia, Niță, român întors în țară din R.F. Germania, liberal de-al lui Cîmpeanu și care mai luase o bătaie și pe la Suceava… Omul, „refeghist" liber, cu mâinile pline de ghiuluri și cu nevastă nemțoaică, se revolta mereu, făcea naveta de la masă la balcon, până ne-a scos pe toți pe balcon: eram numai bărbați, cu excepția Alexandrei, soția lui Gheorghe Șerban… fragilă ca un bibelou…

Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime

Pe Bulevardul Magheru situația se schimbase un pic… De unde până atunci „minerii" defilaseră pașnic, călăuziți de securiștii în cămăși albe și escortați de mașinile Poliției, acum rândurile erau oarecum boțite, pentru că la Piața Romană, băieții care vindeau ziare, se pare, ripostaseră și ei cu reteveiele la violențele minerilor și apoi o șterseseră în intrarea de la metrou, babele de pe la ferestrele blocurilor de pe Magheru, cu penultima respirație scoseseră un chiot de huo, și „salvatorii" lui Iliescu primeau prost dușul rece administrat de curajoasa vârstă a treia: e drept că la „Grădinița", vis-a-vis de blocul nostru, în fața restaurantului aplaudau atâția securiști în cămăși albe, că-ți reveneau bătăile inimii la loc… Confruntarea dintre aplauzele securiștilor și huiduiala noastră ne-a fost fatală… pentru mine, însă, pot spune că a fost salvatoare, deoarece, având rău de înălțime eram gata-gata să mă arunc în cap de la balcon meduzat de atrocitățile pe care le priveam pe trotuar… Dacă nu ar fi izbucnit chiar atunci huiduiala, sigur mă aruncam… pentru că nu mai suportam să văd ceea ce vedeam… Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime, nu e nimic care să-mi facă onoare, e mai degrabă un disimulat instinct sinucigaș…

Securiștii în cămăși albe ne-au reperat, ca și chelnerii securiști, și gospodinele și deși ne-am retras în grabă din balcon, de jos a început să curgă o ploaie de sticle aruncate în ferestre…
Dacă aș fi fost singur, cu experiența pe care o am, aș fi scăpat din capcana pe care o reprezenta pentru noi, în acea clipă, acel apartament…

Am ales soluția cea mai proastă, să rămânem în apartament, jos, la intrarea blocului, ușa masivă în fier forjat era pe cale să cedeze, băieții erau profesioniști redutabili: am baricadat cu mobila din apartament și ușile de acces spre camera centrală, cu balcon, în care eram strânși, Alexandra Șerban a început să sune la serviciul de pașapoarte, unde tatăl ei era ofițer, să încerce să ne trimită un echipaj de poliție, să ne salveze… nu s-a putut… Am realizat cu puțin înaintea începerii masacrului că d-l Calmuschi nu era cu noi, tocmai ieșise să-și parcheze mai convenabil una din cele două limuzine pe care le avea și nu se mai întorsese… Când am fost convins că nu mai e nimic de făcut, ușa dublă a camerei începând să cedeze într-un colț de sus, m-am postat în fața ușii… […]

Am leșinat de câteva ori

Potopiți de loviturile de bâtă ale celorlați „mineri" care pătrunseseră în salon într-un iureș nebun, eu, personal, am uitat de prima mea intenție ucigașă și mi-am apărat cu mâinile necontenit capul: noroc că încheieturile mâinilor îmi erau protejate de apărătoare de mâini, am avut întotdeauna încheieturile prea slabe în raport cu forța umerilor și a pumnilor, de aceea și în meciurile de box trebuia să mi se facă un bandaj special să-mi protejeze încheieturile, mâini de pianist obligate să boțească fețe de piatră… Știind să mă apăr, deși am primit […] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leșinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbușesc a fost când mi s-a oprit privirea pe fața Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner și troznea, am închis ochii și probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feței Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe șeful în cămașă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansați peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] șeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: „nțî!" e prea multă lume!": n-am clarificat nici azi ce sens avea enunțul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficiențe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor și murea cine nu trebuia… Ne-au coborât din apartament până în spatele ușii masive din fier de la intrarea blocului și, deși ne-au obligat să ne lungim la podea, am refuzat și am fost singurul care am rămas în picioare în ciuda loviturilor primite, pentru că știu că lungit la podea poți fi foarte ușor omorât… Firește, a sosit duba Poliției ca să înșface călăii, bandiții, adică noi, eu, Miron Manega și Adrian Dafir mai întâi, câte locuri libere mai erau în dubă: nu îndrăzneam să-i mai privesc pe ceilalți trei căzuți la podea, și am trecut plin de sânge printre securiștii în cămăși albe fără să mă pot apără pentru că cei doi polițiști care mă purtau îmi imobilizaseră cu mâini de fier brațele (pe ăștia doi promit să-i iau cu mine în Rai!) și atunci am primit în torace în dreapta un upercut de profesionist pe care-l resimt și acum când respir, iar un miner mi-a aplicat o lovitură de furtun în cap: alt noroc, furtunul mi-a plesnit pielea și valul de sânge mi-a umplut capul, gura și ochii și m-a transformat subit într-o mască înspăimântătoare care m-a apărat până m-au îmbrâncit în dubă: în fața mea, pe banchetă, o femeie, doctoriță, am auzit, plângea…

„Uitați-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!"

Intrați în plin soarele amiezii în curtea Poliției din Bul. Ana Ipătescu, mi-am dat seama că Poliția era controlată de mineri care ne-au livrat unui polițist care stătea la o măsuță și ne scria într-o condică spre a fi expediați la Măgurele… Minerii și-au depus și sticlele de pălincă golite drept „corpuri delicte", cu ele, noi aruncaserăm de la etaj în ei, noi, huliganii Bucureștiului și încă mai așteptau să vadă rezultatul, drăguții de mineri… M-am răcit când am realizat că am încă în buzunar cuțitul [darul gentil al unei franțuzoaice sorbonarde, făcut într-o altă împrejurare dramatică a vieții mele, pe un vas, pe Dunăre…], minerii erau cu ochii pe noi să ne zulească vreun obiect, actele și borsetele ni le luaseră deja din apartament… și din nou ceva miraculos a rupt șirul fatalităților cauzale, Adrian Dafir a ieșit din rând, a apucat-o spre intrarea în clădirea Poliției și a început să urle spasmodic: „Uitați-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!" Un civil a ieșit din clădire (căpitanul de poliție Ștefan Teriș, aveam să aflu după aceea, literat de-al nostru!), a privit curtea dezorientat, nu m-a identificat, Adrian Dafir m-a arătat cu degetul, civilul a țâșnit în clădire și a ieșit urgent strigând că e ordin de la Comandant să fiu dus imediat la Spitalul de Urgență, o mașină condusă de un polițist civil se mișca deja parcă de la sine în curte, i-am înșfăcat și pe cei doi, Miron Manega și Adrian Dafir, peste protestele minerilor, căpitanului și mașina a demarat… La Spitalul de Urgență, primul care a dat cu ochii de mine a fost Marius Scarlet, apoi încă un doctor tânăr al cărui nume nu mi-l mai amintesc, oricum amândoi au izbucnit într-un râs nervos, pe care nu și l-au putut stăpâni deloc atât timp cât a trebuit să mă coase în cap o colegă de-a lor care de-acum zâmbea și ea văzându-mă că și eu zâmbesc de codița de samurai ce-mi apăruse în creștetul capului: în 1986, când fusesem adus noaptea la Spitalul de Urgență, în stare critică, cu febră și având sub 50 de kg după 7 zile de greva foamei, tot cei doi bărbați mă întâmpinaseră: colegul lui Marius îmi făcuse pe loc o radioscopie și-mi spusese ritos că ori sunt terminat cu plămânii, ori am niște coaste rupte…

Cezar Ivănescu, text cules după manuscrisul 45 de ani de Dictatură și 7 de Teroare, 1997

…Am zăcut bolnav aproape doi ani

…iar în trei ani, din 14 iunie 1990 și până la începutul acestei veri, 1993, am scris un singur poem într-un vers pe care-l găsesc acum pe o hârtie proastă, transcris frumos dar hârtia e murdară, probabil l-am transcris în bucătărie, în camera mea era tare frig și stăteam tot timpul în pat și dormeam și mă încălzeam numai când deliram și umblam prin cameră și prin antreu și le speriam pe Mary și pe Clara și se sculau și mă culcau iară în pat și-mi dădeau medicamente și dormeam… […]

…«Leagăn de vis mă leagănă în moarte!»… acesta e versul pe care l-am scris în trei ani…

Nimic și nimeni din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite și oasele degetelor mă dureau… […]

Acum când mă trezesc și mă opresc din treabă, rămân nemișcat și mă întreb șoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» și-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz… Hrănește-mă Doamne, cu pâinea plângerii și adapă-mă cu lacrimi din belșug!"

Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iași, 1996