V.R.: Domnule profesor Constantin Barbu, în curând va avea loc ceremonia în care veți primi Premiul Dante pentru cea mai mare carte de poezie scrisă vreodată până azi, anume Am aprins chibritul care va da foc laniakeii (în 100 de volume, având 10.000 de poeme). Eu, realmente, nu înțeleg de ce sunteți atât de „modest" cu opera și cu destinul dumneavoastră. Știu că mai aveți câteva cărți în 100 de volume, încă vreo 20 de volume de poeme de 1000 de pagini. Și, de asemenea, ați primit premii importante începând din anul 1992. În juriile care v-au acordat aceste premii au fost chiar laureați ai Premiului Nobel și, din câte știu, în două academii în care sunteți membru sunt, de asemenea, membri și colegi ai dumneavoastră, zeci de laureați ai Premiului Nobel. Premiile pe care le-ați primit sunt premii celebre și unele dintre ele vi s-au decernat în locuri vestite. V-aș ruga, deși nu vă plac „recapitulările", să îmi spuneți măcar câteva cuvinte despre toate aceste „isprăvi" (cum ar fi zis Noica)...

C.B.: Da, Victor, îți voi spune câteva cuvinte fiindcă „mă somezi" de mai mult timp. Întâi de toate vreau să se știe că eu sunt un om liber și că statul român, căruia i-am adus în dar cele mai temeinice acte și documente de existență din ultimii 2500 de ani, ca român filoromân trăitor în România, nu a investit nici un cent. Eu sunt un scriitor „fericit" fiindcă am putut să scriu această supracarte de poezii intitulată Am aprins chibritul care va da foc laniakeii, iar dacă muza reală sau imaginară este în mintea mea cea mai frumoasă femeie din România, atunci România poate fi o țară fericită. Ce pot să-ți spun, fiindcă tu știi că pot avea și crize de mărturisire este că scriu deja la a doua supracarte de 100 de volume și 10.000 de poeme.

Între cărțile mele mari de poeme este și Biblionul în 3000 de poeme, apoi Divina tragedie, Iluminările obscure, Autotransscrierile, Paragină-n vid, plus încă vreo zece megapoeme în 1000 de pagini...

Ca revoluție anarhică a Cărții pot aminti Limba distrusă (care are și pictopoeme) și Supremele Angelei (tradusă superb în spaniolă, germană, italiană, suedeză, franceză, albaneză).

În ceea ce privește premiile, pot să încerc o „recapitulare": Premiul Maurice Carême, conferit în casa lui Erasmus din Rotterdam. Pentru cartea L’UniVers et le Vers. S-a scris în presa din cinci țări occidentale și cartea se află în biblioteci importante. Poate voi publica în vremea următoare ceea ce s-a scris în presa occidentală. Și câteva fotografii din epocă.

Apoi, din motive de concentrare absolută, am scris aproape 20 de ani, încercând să tac, să nu am legături externe cu aproape nimeni. Dacă-mi pot permite o mărturisire este că în perioada de maximă concentrare pentru Supracartea fără de ce, mai mult de șase luni, nici măcar nu am vorbit. În partea ei esențială, am început să scriu cu violență după moartea mamei mele. Când probabil fiecare dintre noi simțim săgeata morții între omoplați, dar nu avem puterea să mărturisim. Un alt moment „capital-negativ" m-a făcut să scriu Divina tragedie (scriind, noaptea, după ce terminam paginile din Supracartea fără de ce). În ceea ce privește scrierea supracărții poetice Am aprins chibritul care va da foc laniakeii, explicarea este aproape inexscriptibilă și voi  încerca o mărturisire autodistructivă într-o întreagă cărticică. Sunt prea dator și îndatorat.

Să mă întorc la șirul premiilor și onorurilor care mă depășesc omenește, deși nu sunt un ins modest absolut deloc și nu m-ar mira niciodată nici un premiu și nici un onor. Ele au avut ființă și au avut loc grație numai unor prieteni importanți, fiindcă am acum prieteni literari puternici în vreo 20 de țări, din America de Nord, America Centrală, America de Sud, Africa , Asia și Europa. Adică putem să ne bucurăm de poezie pe toată planeta. Deocamdată proiectele planetare le las într-un excitant secret.

Acum câțiva ani am primit Premiul de Poezie al Academiei de Arte, Științe și Litere din Paris, în Palais du Luxembourg. Fiind și membru al Académie Européenne des Sciences, des Arts et des Lettres, cu sediul în Paris. Această Academie are 200 de membri titulari și 200 de membri corespondeți, 60 de laureați ai Premiului Nobel și membri în Academiile lor naționale, în 54 de țări. Cred că e destul de frumos...

Membru al Accademia Internazionale Léopold Sédar Senghor, Premiul de poezie pentru Rovina nel vuoto / Paragină-n vid, înmânat într-una din bisericile vechi și celebre din Milano.

Am primit Medalia Centrului buddhiștilor mongoli oferită de însuși Șeful Centrului budiștilor mongoli și stareț al Mănăstirii Gandantegchenling, Gabji Demberel Choijamts, în 2022. Sunt și membru titular al Academiei de Cultură și Poezie din Ulanbator.

Am primit, de asemenea, Medalia de Aur Alexandru cel Mare (pentru poezie), la Salamina, Grecia, în 2022.

Membru în Academia Hispanoamericana de Buenas Letras de Madrid, academie care îmi trimite și o scrisoare cu o lumină aparte despre Encendi el fosforo que incendiara laniakea.

Sunt membru în Academia Scientiarum et Artium Europaea din Salzburg, în clasa I – Humanities, în această celebră academie fiind coleg cu mulți laureați ai Premiului Nobel și mulți academicieni din întreaga lume.

Este adevărat că în curriculum vitae nu am putut scrie că am publicat Monumenta Romaniae Historica în peste 1000 de volume, fiindcă mi s-a spus că ar fi incredibil, deoarece nici colecțiile Vaticanului, nici celebrele colecții ale Academiei Germane, nici colecțiile franceze nu au trecut de volumul 300. Astfel, am scris că această mare colecție are doar 70 de volume până în prezent...

Dar, așa cum ți-am promis, vom reveni cu documente, povești și multe fotografii. Desigur, vom vorbi și despre corespondența sau întâlnirile cu președinți de stat, din cele mai mari țări ale lumii. Dar eu vreau să rămân un simplu scriitor care scrie cărți.

V.R.: Ați primit de curând câteva semne pline de onoare din partea Congresului American. Despre ce este vorba?

C.B.: Am primit, în deplină onoare și cu mare bucurie, steagul Americii care a fluturat deasupra Congresului SUA și certificatul pe care mi l-a trimis onorabilul Michael Waltz, membru al Congresului, diploma fiind semnată de Joseph R. DiPietro, PE, Acting Architect of the Capitol.

Iată scrisoarea care m-a bucurat atât de mult, și pentru care sunt atât de recunoscător:

V.R.: Știu că, de curând, Universidad Nacional del Este, din Ciudad del Este, Republica del Paraguay, v-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa, sub prestigioasa semnătură a Rectorului Osvaldo de la Cruz Caballero Acosta...

C.B.: Pentru mine este o surpriză care mă bucură și mă farmecă, vestea magnifică venind din îndepărtata Republică Paraguay. Bucuria se datorează și generozității unui prieten statornic și extrem de important, scriitor care este membru în multe academii importante ale planetei, un scriitor tradus în zeci de limbi străine.

El însuși mi-a făcut bucuria de a-mi publica o carte în limba țării sale scriind și o prefață generoasă despre Cele zece elegii care sfârșesc poezia. Nu uit să mulțumesc și Universității din Kiev care m-a așezat între onorabilii săi cu titlul de Doctor Honoris Causa, urmând Academiei din Kiev care mă primise în rândurile sale ca membru titular. De aceea, gândesc că o pace europeană justă și demnă trebuie să avem în curând. Eu pot spune cu durere acest lucru fiindcă, grație soției mele Angela, am rude și la Kiev și în Siberia. Nu trebuie să uităm niciodată că pacea este pentru oameni. Oamenii au o singură viață și viața e rară, viața fiecărui om a avut nevoie de miliarde și miliarde de combinații măiestrite.

Și aș vrea să nu uit un lucru important: planeta Pământ este singura planetă pe care trăiesc oameni. Și nu înțeleg de ce acum, când se încearcă o distrugere a planetei, nu se aude glasul tuturor oamenilor acestei planete. Niciodată cuvântul pace nu este prea scump pentru a fi pace. Eu știu că astăzi cuvântul unui scriitor s-ar putea să nu aibă nici o putere, dar nu pot să nu anunț încă o dată că încep publicarea Supracărții fără de ce în care veți vedea că toată structura ritualo-sacrificală a limbilor nostratico-indo-europene este una a căderii în timp, a autodistrugerii și oamenii nu știu că se află în această mare eroare ontică și ontologică. Ei sunt destinați și croiți încă de la începuturile fără nici un început să se autodistrugă și să uite de ei înșiși. Nu trebuie să ne mai mirăm că suntem mereu idioți și muribunzi, fiindcă așa suntem...

Vom mai vorbi, dragă Victore, fiindcă după cum vezi sunt foarte odihnit și vreau să îndrept umanitatea!