Fostul comandant al închisorii Râmnicu Sărat are deja 90 de ani așa că să-i mai adaugi încă 20 pentru infracțiuni împotriva umanității, la mai bine de 50 de ani de la abuzurile sale, seamănă mai mult a răzbunare decât a justiție.

Bine că s-a renunțat la pedeapsa cu moartea pentru că s-ar fi putut trece repede la "dinte pentru dinte”. Dacă procesul lui Alexandru Vișinescu ar fi avut loc imediat după căderea comunismului aș fi înțeles accesele de dramatism. Frustrarea, suferințele provocate de regim erau încă proaspete și era nevoie de acte reparatorii concrete. Acum, la mai bine de 25 de ani de la revenirea la capitalism, condamnarea la 20 de ani de detenție a fostului torționar mi-a lăsat un gust amar. Este de fapt a doua condamnare a sa; prima a fost una simbolică, la pachet, în cadrul procesului comunismului când întregul sistem care l-a generat a fost pus la colțul istoriei.

Victimele lui Vișinescu au murit de mult (mai supraviețuiește doar un fost deținut, bănuiesc cu gândul mai mult la cele veșnice) astfel încât sentimentul de "s-a făcut dreptate” cred că e împărtășit mai mult de cei care vroiau tranșarea unei dispute ideologice decât de cei care ar fi avut nevoie de vindecarea unor traume emoționale. Nu sunt psiholog dar îmi imaginez că imediat după ce suferă o nedreptate, victima s-ar simți mai bine dacă torționarul sau ar fi obligat să experimenteze ceva similar. La ani și ani depărtare, sentimentele se schimbă, suferință a fost asimilată ca experiență de viață, dorința de răzbunare pălește. Mulți foști deținuți politici afișau de altfel mult mai multă cumpătare, echilibru și sentimente de iertare creștină decât majoritatea anticomuniștilor din democrație care nu mișcaseră însă un deget împotriva comunismului când acesta era la putere.

Pedeapsa cea mai mare pentru Vișinescu cred că a fost expunerea sa publică, scoaterea forțată din zona de confort și oprobiul pe care a fost obligat să-l suporte, nu condamnarea de acum. Viața nu-i mai oferea oricum prea multe satisfacții la 90 de ani și nici nu reprezenta un pericol social. O condamnare simbolică ar fi fost poate mai indicată. N-a fost așa și cred că abia acum Visinescu se poate ierta pe sine, mulțumită condamnării la 20 de ani. "Voi plăti și eu cu viața, suntem chit”. Peste întreaga poveste se trage o linie moralizatoare, victimele se vor întoarce repede în uitare, societatea poate dormi liniștită-cineva îți răzbună suferința la un moment dat, chiar dacă uneori ești cam mort ca să mai constați asta. N-ar fi totuși mai simplu să prevenim abuzurile și să luptăm împotriva lor când se instalează nu doar să le strivim de perete la zeci de ani distanță, când am căpătat în sfârșit poziții de forță?