Au trecut 15 ani de la adormirea Părintelui Ierodiacon Visarion Iugulescu, dar nu a fost uitat nici misionarismul și nici sacrificiul sfinției sale, pentru că s-a făcut pe sine jertfă atât pentru aproapele, cât și pentru țară.

Nenumăratele răni sufletești, care au fost vindecate prin dragostea Părintelui Visarion față de oameni, mărturisesc comemorarea anuală făcută în amintirea lui, pentru că „moștenirea duhovnicească a Părintelui Visarion Iugulescu este comuniunea, unimea prin dragostea mântuitoare”1. Lupta sfinției sale de a restabili relația dintre om și Dumnezeu, în momentele când ateismul avea drept scop anularea credinței ortodoxe și a moralității umane, este o dovadă că Părintele Visarion poate fi inclus între martirii neamului, care și-au jertfit propria viață pentru apărarea identității poporului român. Conștient de greutățile pe care avea să le întâmpine, și-a asumat condiția samarineanului milostiv, care „presupunea întâmpinarea smerită a dezacordului, a împotrivirii și a coalizării oponenților și a tuturor care nu empatizau cu acest model viu, de a face milă cu cel suferind”2

Aleși de către Dumnezeu pentru a face parte din semeția Israelului cel ceresc, martirii, mucenicii, care și-au dăruit viața lui Hristos, ca jertfă bineplăcută Lui, făcându-se vrednici de El prin purtarea crucii, cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine(Matei 10, 38), sunt cei care au scris prin vărsarea sângelui lor istoria bisericii.3. „Zelul înflăcărat al celor dintâi ucenici ai lui Hristos, credința lor curată și nebiruită”4le regăsim și la cei care au pătimit pentru Hristos, căci „din persoana sfântului se revarsă un duh de generozitate, de autojertfire, de atenție, de participare, fără nici o grijă față de sine”5. Au fost înzestrați de către Dumnezeu cu cele patru virtuți creștine, cu cele patru puncte cardinale ale vieții, adică: înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea și bărbăția, dar li s-a dat și putere de a birui suferința prin bărbăția creștină, care este „virtutea curajului în fața durerilor și a greutăților vieții”6. Dragostea față de Dumnezeu și-au dovedit-o prin stăruința lor în credință, prin virtutea bărbăției care „se arată în răbdarea suferințelor morale și a durerilor fizice până la jerfă, până la moarte”7, iar încredințarea vieții lor în mâinile lui Dumnezeu este actul cuprins în lucrarea făcută de Mântuitorul, deoarece „conținutul morții lui Hristos ca jertfă îndreptată spre Dumnezeu și cu mare efect pentru umanitatea Sa este o totală predare a lui Hristos, ca om, Tatălui”8

Construcția morală a celor ce au pătimit în cumplitele închisori din țara noastră și a celor care, deși n-au fost închiși, au fost prigoniți în libertate, a fost formată de o profundă înțelegere a dragostei adevărate a lui Dumnezeu față de umanitate, pe care o găsim exprimată de către Însuși Fiul: Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică(Ioan 3, 16). Dragostea lui Dumnezeu se regăsește în profunzimea acestui mare sacrificiu: „căci Și-a dat pe singurul său Fiu la moarte pe cruce pentru salvarea noastră”.9, pentru restabilirea relației dintre om și Dumnezeu, deoarece „prin jertfa adusă Tatălui, Hristos restaurează și îndumnezeiește firea omenească”10. Luând exemplul Mântuitorului de a-și asuma durerea de a fi sacrificat de către Tatăl pentru păcatele lumii (Isaia 53, 4-5), martirii neamului și-au asumat durerea de a fi sacrificați pentru a răscumpăra păcatele neamului (Filipeni 2, 4-5), după cum mărturisește și Părintele Justin: „Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispășim din păcatele neamului. Închisorile ne-au învățat adevărata rugăciune, care se naște din suferință, jertfă și dăruire de sine.”11. Lucrarea de jertfă a Mântuitorului a dus la dobândirea înfierii, făcându-ne fii și moștenitori (Galateni 4, 4-7), căci „prin jertfa aceasta adusă lui Dumnezeu, Hristos în același timp Se desăvârșește ca om”12, iar pe cei de o credință cu El făcându-i frați prin har, pentru că „luptele apostolilor, sângele mucenicilor și sudorile pustnicilor au întărit creștinismul, au slujit la binele aproapelui și au slăvit pe Dumnezeu cu dragoste adevărată”13

Suferința celor prigoniți pentru Hristos, între care și Părintele Visarion, a fost o pregătire pentru a-și arăta dragostea lor pentru Mântuitorul, un urcuș spre desăvârșire, precum menționează Părintele Stăniloae, făcând referire la Hristos „sfințire a trupului înseamnă sau pregătirea Jertfitorului pentru a Se jertfi lui Dumnezeu, sau e un efect al actului de jertfă”.14. Asumându-și jertfa fără răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și arătând dragoste față de Acesta15,mărturisitorul Ierodiacon Visarion Iugulescu a trecut printr-un proces de transformare lăuntrică, după cum a spus Părintele Arsenie Papacioc: „eram în luptă cu mine ca să mă birui, să rezist”16. Dobândirea desăvârșirii are la bază iertarea (Matei 6, 14), iar libertatea e depășirea propriilor patimi; acestea au fost pentru sfinția sa iscusința de a dovedi prin atitudine, prin comportament dragostea față de Dumnezeu, lucru pe care îl găsim și în predicile sale: ”să nu ne împuținăm dragostea și credința noastră când vom avea încercări și ispite, când suntem bolnavi, când vom fi în cine știe ce suferințe, fiindcă din ele vom dovedi cât de mult Îl iubim noi pe Dumnezeu”17. Îndemn care poate fi completat de către menirea fiecărui individ în parte și datoria morală a fiecăruia, lucru susținut și de Părintele Justin: „Este un păcat să nu fii la înălțimea jertfei pentru care ai fost menit. Și orice păcat trebuie răscumpărat, îl răscumpără cei care vin după tine, cu sacrificiul lor.”18

Asumarea suferinței, trăită de către Părintele Visarion, cuprinde porunca lăsată de către Hristos apostolilor (Ioan 15, 12-13), făcând din iubire „marele sens al existenței și fără acest sens toate pier și nici nu pot fi concepute”, trăind în Hristos și pentru Hristos, precum cei din închisorile, care au dat atâția mucenici, și sfinția sa, care a dat atâția ucenici iubitori de ortodoxie.19și totodată biruința asupra morții (Ioan 11, 25-26), pentru că toți cei care au fost prigoniți și chinuiți au iubit pe Dumnezeu cu prețul vieții lor20. Scopul suferinței sfinției sale prin analogie cu cea a Mântuitorului (Isaia 53, 7-8), care „a adus pe lume concepția de mântuire prin suferință”21, a fost o profundă participare la mântuirea neamului și insuflarea spiritului național, cuprinzând binefacerea ispășirii păcatelor22și bucuria prezenței lui Dumnezeu: „cu cât sufeream mai mult, cu atât prezența Lui era mai mare în inima noastră”23. Părintele Ierodiacon Visarion a suferit, pentru curățarea acestui neam, a știut să valorifice adevărata libertate, după cum a spus Valeriu Gafencu „libertatea absolută nu e în creație, ci în Creator”24, omul cunoscându-și limita umanului, deoarece raportarea la Model „nu va fi făcută nicioadată cu intenția identificării, ci doar cu dorința asemănării prin acceptarea morții”25, punând dragostea pentru aproapele mai presus decât dragostea de sine. Înțelegând suferința prin jertfire ca o binecuvântare, sfinția sa a conștientizat că „suferința adevărată este să-L respingi pe Dumnezeu, să faci ceva ce nu-I place Lui”26și că „trebuie dăruită lui Dumnezeu, ca un miros de bună mireasmă și ca o datorie, o petrecere sfântă și strălucirile unei vieți alese”27. Noi, ca moștenitori ale îndemnurilor sale duhovnicești, ar trebui să urmăm făgașul acestei jertfe făcute pe altarul țării pentru mântuirea neamului și pentru că „viața omului nu are sens, decât în vederea dobândirii Duhului Sfânt”28.

Următor al suferinței lui Hristos, Părintele Visarion a cunoscut „modul prin care putem intra și noi în aceea Împărăție în care nu mai e moarte, mod care constă în biruirea prin jerfelnicie a egoismului nostru păcătos”.29și, prin multă străduință, a încercat să-l trasmită celor care au avut deschiderea să-i asculte sfaturile. Trecerea anilor nu au lăsat sub tăcere cuvintele adresate, pentru a transmite mai departe tradiția ortodoxă și pentru a vindeca rănile sufletești, ci s-au făcut vii. Prezența duhovnicească a Părintelui Visarion între noi se poate face prin intermediul cuvintelor lui, precum a spus Mântuitorul oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac (Ioan 11, 26), fiind reflectate în îndemnul: „Să fiți lumini pe oriunde mergeți și să mărturisiți pe Dumnezeu cu fapta, cu cuvântul, cu viața, cu trăirea voastră!”30

Acest articol apare în amintirea trecerii la cele veșnice a Părintelui Ierodiacon Visarion (24 mai 2008) și a străduinței sale pentru a mărturisi credința ortodoxă în neamul nostru.

Arhimandrit Hariton Negrea,

Starețul Mănăstirii Sfinții Arhangheli - Petru Vodă

1 Sergiu Ciocârlan – Un misionar prigonit al Bisericii Ortodoxe Române: Părintele Visarion Iugulescu, Editura Art Soleil, Brașov, 2020, pg 272;