pâinile zăpezii

toamna-i oarbă de ploi,
în curând o să secerăm lanurile de grâu ale zăpezii,
o să dospească pe masa de inox din bucătărie aluatul,
cuptorul va naște pâinile zăpezii,
ca nimeni să nu fie înfometat.

lumina e un cuțit care nu mai taie nimic,
nici umbre, nici adevăruri.

în frigider, carnea uitată se gândește cum păștea în vacă,
iar laptele a învățat să moară încet,
cu eleganța unui om care nu mai așteaptă vești.

afară, cartierul se îngroapă singur
într-o tăcere fără plămâni și gură,
fără sânge, nici rușine.

dăm din mână în mână bucățile de pâine
fără să ne uităm unii la alții —
ca și cum ne-am împărți ultimele fețe.

un abur timid se ridică drept -
steag arborat peste o țară cu numele furat.

în timp ce mușcăm din miezul alb,
înțelegem că nu există foame mai apăsătoare
decât aceea de a nu mai ști cine e viu