Dumnezeu mi-a hărăzit ani mulți de viață

Se cuvine să mă prezint: mă numesc Radu Ciuceanu, am o dublă rădăcină a familiei, prima din Oltenia la începutul secolului al XIX-lea; a doua din Ardeal, când apare numele Nicolae Ciuceanu, voievod al Cetății Șoimuș (într-o traducere istorică se poate înțelege – un primar sau conducător de obște) în 1514, pactizând cu marea revoluție a lui Gheorghe Doja.

Dumnezeu mi-a hărăzit ani mulți de viață, din marea Lui bunătate pentru ce a urmat după activitatea mea subversivă antibolșevică, de când am fost cooptat membru al Comitetului Național al Mișcării de Rezistență din Oltenia, condus de un stat major de ofițeri superiori sub comanda Generalului Iancu Carlaonț și a Colonelului Gheorghe Cărăușu, ultimul asasinat de armata sovietică, iar primul de Securitate, printr-un regim special de exterminare la Aiud.

Alături, am datoria să-i menționez pe încă doi comandanți de mari unități: Ștefan Hălălău și Petre Grigorescu, ultimul pierzându-și și el viața în temnița Aiudului. Ceea ce am executat atunci, din ordin și cu pasiune, era firesc și obligatoriu. România căzuse pradă unui regim străin de istoria sa, de eroii săi și de jertfele sutelor de mii de ostași morți în cele două conflicte mondiale. Se poate afirma fără tăgadă – așa după cum istoricii maghiari numesc prezența trupelor sovietice, în 1944, și a partidului comunist – că este vorba de o ocupație străină de istoria acestui popor.

Nu există „comunism românesc”

Nu există „comunism românesc”, după cum ventilează foști propagandiști ieftini, „ștefangheorghiuști” transformați peste noapte în „sovietologi” și „politologi” – ca să nu zic vorba lui Păstorel Teodoreanu… Și noi, sub o formă mai brutală și cu victime mult mai multe, am fost ocupați de Rusia Sovietică, în urma unei odioase înțelegeri între Churchill și Stalin, în 1944, tovarăș roșu care ne smulsese deja în 1940 pământul Basarabiei, cu tot trecutul său de veacuri și de prezență națională.

Am considerat atunci că era datoria mea și a celorlalți de vârsta mea să fim influențați direct de o propagandă occidentală ce își dorea să-și afirme o nouă orientare politică și militară, față de care cândva erau aliați, care ne încurajau și ne îndemnau la o rezistență cât mai activă împotriva ocupantului care avea să ne supună mai apoi cumplitului Experiment. Ocupație atipică pentru că ea continuă și azi, sub forme din ce în ce mai străvezii.

O poetesă de curte mai de țară a fost o luptătoare anticomunistă

Sunt unul dintre nașii CNSAS-ului. Mai precis, în 1991, Claudiu Iordache a avut un proiect iar ulterior a urmat proiectul subsemnatului, aprobat aproape în unanimitate de Camera Deputaților, în 1992, și respins apoi de Camera Superioară din motive pe care le bănuiți și care țin de aritmetica informatorilor Securității.

În principiu, am dorit să ia naștere o Instituție care să fie deasupra partidelor politice, compusă însă din personalități care nu numai că nu li se reproșa nimic din trecut, dar careși puteau dovedi activitatea lor anticomunistă. Din păcate, aceste criterii nu au fost respectate – unii, un poet și-un pretins filosof, fuseseră membri PCR, alții chiar decorați de Ceaușescu -, iar criteriul princeps, acela de investigație și deconspirare a agenților Securității, a avut cândva o prioritate focalizată în special pe foștii deținuți (sic!). Astăzi aflu – chiar din ziarul Dvs – că și o poetesă de curte mai de țară a fost o luptătoare anticomunistă.

O expoziție de la Cotroceni realizată la 30 de ani de la căderea regimului ceaușist – amintesc că sunt și coautorul primei declarații anticomuniste din studiourile TVR, în 22 decembrie 1989 – nu cuprinde martiri ai temnițelor kominterniste, ca Părintele Gherasim Iscu, salvatorul aurului românesc ascuns la Tismana, mort chiar de Crăciun de mână cu torționarul său iertat, sau ca Mircea Vulcănescu, geniul nostru stins la Aiud după ce s-a sacrificat devenind targă vie pe cimentul ud pentru un tânăr, sau studentul Valeriu Gafencu, cel denumit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”, care și-a dat viața pentru un alt evreu convertit, Richard Wurbrand, sau cel mai longeviv luptător cu arma în mână din întreg lagărul sovietic – bădia Ion Gavrilă Ogoranu. Nu. O avem pe ea, poetesa, căreia, dacă mă apuc să-i citesc „Operele” de la Editura Sport-Turism, pot să-i enumăr vreo 50 de capitale ale lumii pe unde și-a plimbat disidența în „odiosul regim comunist”, de la Washington și până la Tokio.

Nu am auzit nici un mieunat de Arpagic atunci

Eu am doar 15 ani de temniță grea executați și, ulterior, 2 ani fără drept de muncă. Mi-am reînceput viața, devenind student, aproape de 50 de ani, pe când ea scria cu avânt revoluționar „Slavă veșnică lui Lenin!” și își răcorea bronzul la umbra piramidelor. Am trecut doar pe la penitenciarele Craiova, Pitești, Jilava, Târgșor, Gherla, Dej și Văcărești. Mănăstire-bijuterie a stilului brâncovenesc, transformată în închisoare și de unde, peste două decenii, salvam cum puteam, ca arheolog, ce vestigii reușeam. Nu am auzit nici un mieunat de Arpagic atunci. Mâța a început să-și ridice coada la Comana doar când sfârșitul stăpânului a devenit inevitabil. Acum e expusă pe la Cotroceni. Mă mir că nu e și cealaltă tovarășă Ana, Ana Pauker, sau vreun prim-secretar de-al ei, că toți au suferit amarnic… Li s-a furat libertatea, din câte am înțeles…

Dumnezeu a fost cu unii mai puțin darnic

În 1995, în lucrarea despre Pitești și Gherla, „Masacrarea Studențimii Române”, doi mari mărturisitori ai temnițelor bolșevice, Gheorghe Andreica și Octavian Voinea, avertizau profetic generațiile de azi și de mâine că așa cum comuniștii ne-au falsificat trecutul nostru istoric tot așa și-au propus să falsifice și istoria recentă și cea viitoare, încă de pe când lucrau la documentele ce aveau să devină Arhivele Securității.

Așa că nu ne-am mirat prea tare să auzim din partea unor pretinși cercetători la CNSAS că noi ne-am nimicit acolo, la Pitești, între noi, pentru că așa ne-a plăcut. Nu nerozia celor afirmate mă deranjează. Dumnezeu a fost cu unii mai puțin darnic pentru că oricum le știe dinainte traiectoria și șanțul mocirlos în care se vor înfunda… De ce să irosească inteligența? Am văzut în ei umbrele agitate ale criminalilor care se zbat în zadar, ca niște molii uriașe, să mai schimbe faptele făptașilor. Dar ce m-a deranjat, m-a întristat aș putea spune, a fost lipsa de reacție fermă a instituției care îi ține angajați și la care am pus și eu umărul, ca parlamentar. Și pe care am sprijinit-o zeci de ani, ca fondator al AFDPR cât și al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, unde se găsesc sute de studii și volume privind sistemul concentraționar al structurilor NKVD-iste/ KGB-iste din România.

Pentru că de-a lungul anilor, Experimentul Pitești a atras atenția nu numai celor care au avut parte să-l trăiască pe viu, dar și istoricilor cu o specializare axată pe fenomenul laborator al dramei tineretului de la Pitești, unde peste 900 de tineri, majoritatea studenți, au fost victimele unui proces elaborat de ofițerii NKVD și inspirat din Poemul Pedagogic (sic!) al lui Makarenco. Experiment care iată, continuă și azi.

Aștept reacția Colegiului CNSAS

În noaptea de 24 spre 25 decembrie, la 1949 de ani de la Nașterea Domnului și Mântuitorului nostru, când am fost măcelăriți și chinuiți până în zori, doi deținuți ce veniseră cu noi în lot au fost prezenți dar nimeni nu s-a atins de ei. Au stat și ne-au privit. Primul, Fuchs. Al doilea, Steiner. Un oarecare acum Iancu văd că insistă. Să avem grijă ce răscolim! Dacă pentru noi rămâne spre luare aminte consternarea și mila creștină, eu aștept încă reacția Colegiului CNSAS. Reacția științifică dar și administrativă. Nu condamnăm dreptul la opinie, dar așa cum găinarii sunt trași legal la răspundere atunci când își însușesc un bun care nu le aparține cel puțin la fel trebuie să-i tratăm și pe cei ce fură istoria și adevărul.