Academicianul Dinu C. Giurescu a fost unul dintre cei care au trăit prigoana regimului ateu comunist încă de la instaurarea lui în România. Într-un interviu publicat de Ziarul Lumina, academicianul Dinu C. Giurescu vorbește despre cum a fost sprijinită familia sa în acea perioadă, după ce familia sa a fost evacuată din casa pe care o avea în București, despre intervenția salvatoare a Patriarhului Justinian Marina și despre rolul vital al Bisericii în istoria României.

Profesorul Dinu C. Giurescu spune că  anii păstoririi Patriarhului Justinian au fost și anii săi de formare și învățătură. 

„1948 era primul an al Republicii Populare Române, care dorea să dărâme tot ceea ce fusese înainte. Se contura o epocă nouă, a luptei de clasă împotriva burgheziei, contra Bisericii și a vechii culturi. Partidul Comunist și afiliații lui începeau o epocă nouă. În această luptă de clasă intra oricine era socotit ostil sau nefavorabil regimului, fără a avea posibilitatea să protesteze. Partidul a început, pe de o parte, arestarea membrilor vechii clase politice și trimiterea lor la Sighet și, pe de altă parte, lupta de clasă în mediul rural, unde oricare țăran mai înstărit era socotit chiabur și ca atare îndepărtat, silit să predea bunurile și atelajele sale. După această primă etapă, când au ridicat pe toți foștii demnitari, a venit etapa a doua: scoaterea familiilor respective din casele unde locuiau.

În 6 mai 1950, tata a fost arestat din locuința noastră de pe Strada Berzei și închis la Sighet. După doar o lună, la sfârșitul lunii iunie, eu, mama și sora mea am fost evacuați din casa în care ne aflam. Totul era confiscat prin­tr-un decret pe care nu l-am văzut niciodată, ni s-a dat o hârtie pe care era o adresă și aveam un termen de două ceasuri ca să ne mutăm. La venirea camionului, ni s-a dat dreptul să luăm o saltea și lucrurile strict personale. Eram în faza în care nu puteai să te opui, să protestezi, și nici nu era bine să faci asta, întrucât te ridicau imediat. Ne-am supus, am urcat pe platforma camionului, mama a urcat în cabină, și am fost duși în strada Alexandru Moruzzi, de care nu auzisem niciodată. În momentul când m-am dat jos și mi s-a spus că acolo vom locui, mi-am dat seama că era o imposibilitate: o cameră avea pământ pe jos, nu avea lumină, altă cameră avea doar un bec, grup sanitar nu exista, nu aveam acces la baie sau bucătărie. Practic, nu puteai locui într-o asemenea repartiție. Atunci mi-am spus că trebuie să fac ceva. M-am zbătut și am reușit să scot o adeverință că am evacuat un imobil cu cinci dormitoare și avem nevoie de un loc care să răspundă unor nevoi minime”, a povestit academicianul.

 

Dinu C. Giurescu a explicat și cât de important a fost pentru familia sa ajutorul Bisericii Ortodoxe Române, în mod special al Patriarhului României, care a oferit familiei Giurescu o repartiție într-o casă parohială.

„În aceste condiții, Biserica ne-a oferit un cadru în care să putem viețui și continua, deși conducătorii instituției cunoșteau categoria din care făceam parte. Cineva ne-a sfătuit să facem o cerere către Patriarhul României, să arătăm situația și să rugăm să ne permită accesul la o cameră și o baie convenabile. Am depus cererea și aici a intervenit acțiunea salvatoare a Patriarhului Justinian, pentru că ni s-a dat o repartiție într-o casă parohială. 

În vara anului 1951 am reușit să ne mutăm într-o cameră în casa parohială a Bisericii „Sfânta Maria”, în spatele cimitirului „Sfânta Vineri”, pe lângă Carol Knappe. Aceasta a fost soluția pe care Patriarhia ne-a propus-o și noi am acceptat-o fără zăbavă pentru simplul motiv că era cea mai bună din tot ce ni se oferise până atunci. Am nimerit la preotul profesor Niculae Șerbănescu, care locuia împreună cu familia, cu care ne-am și împrietenit, de altfel. În toamna anului 1953, am obținut aprobarea Patriarhiei să ne mutăm în casa parohială a Bisericii Mavrogheni, lângă Piața Victoriei, împreună cu bunicii după mamă, Maria și Simion Mehedinți. Aici am primit găzduirea părintelui Grigore Bur­lușeanu și în această cameră a revenit și tatăl meu în noiembrie 1955, după eliberarea de la Sighet. Încă o dată, Biserica ne-a oferit soluția cea mai bună, în condițiile în care nici o altă instituție nu dorea să își pună în pericol prestigiul prin solu­ți­o­narea acestui caz individual. Biserica Ortodoxă Română a făcut acest lucru, în vremea Patriarhului Justinian Marina”.

Devenind unul dintre oamenii de cultură proscriși de regimul comunist, salvarea a venit din nou, și în ceea ce privește activitatea academică, tot de la Biserica Ortodoxă Română, care i-a publicat în revistele eparhiale primele articole: „Glasul Bisericii” și „Mitropolia Moldovei și Sucevei” două studii, despre anafornițele brâncovenești și despre broderiile Mănăstirii Trei Ierarhi. 

„Acestea au fost primele mele articole publicate! Eram într-un fel mâhnit, pentru că unii dintre colegii mei de la facultate, încadrați la institut sau în învățământ, reușiseră să publice câte ceva. Și eu nu puteam face nimic. Nu a fost numai satisfacția că mă vedeam tipărit, ci și că am răzbit oarecum în afara constrângerilor curente. Așadar, primele mele articole au fost găzduite de revistele bisericești. Am aflat după aceea că aveam interdicție să public în volum. Așadar, nu numai în plan general, al familiei, ci și în parcursul meu personal am simțit ocrotirea Bisericii în vremea Patriarhului Justinian, dar atunci nu am înțeles-o foarte bine. Erau timpurile complicate, eu eram mulțumit că publicam, dar nu am înțeles cum se vor proiecta aceste prime articole în evoluția mea generală. Lucrurile le cântărești în timp și abia prin trecerea anilor îți dai seama de însemnătatea sau mai mica pondere pe care un anumit eveniment o are. Privind retrospectiv, am înțeles de ce Biserica a fost așa de importantă: pentru că a fost unul dintre stâlpii pe care s-au construit istoria acestui neam și identitatea noastră”, spune academicianul Dinu C. Giurescu.

„Eu consider că Patriarhul Justinian Marina este salvatorul Bisericii Ortodoxe Române în epoca de persecuție maximă a acestei instituții, în perioada 1948-1955. În biografia lui se înscriu acțiuni prin care instituția a reușit să se salveze în componentele ei esențiale”, a adăugat academicianul.