SPRIJIN MISLEA!

Apel pentru implicare imediată în susținerea locașului-simbol

de rugăciune al pătimitoarelor anticomuniste.

Și datorită luptei lor suntem astăzi aici,

în țara noastră

PREAMBUL

Mislea – un sătuc pierdut între colinele prahovene se ițește după un scurt drum întortocheat ce pleacă din DN1 (cam din locul prăbușirii avionului lui Aurel Vlaicu dinainte de) Bănești spre Câmpina – a fost cunoscută după ce acum cinci veacuri voievodul Radu Paisie a durat aici la 1536 o mănăstire pe vatra unei mai vechi sihăstrii pomenită un secol mai devreme la confluența râurilor Mislea și Telega.

Încercată de vremi și mereu reînnoită și înzestrată prin râvna unor pravoslavnici voievozi precum Petru Cercel, Mihai Viteazul ori Matei Basarab, mănăstirea va primi lovitura de grație prin acțiunile de demantelare a tradiției și ortodoxiei sub carbonarul anarhist ”colonel” Al. I. Cuza (fratele deținător al Cheii Orientului, pus în fruntea coloniei estice de președintele francez Louis Bonaparte devenit mini-”împăratul” Napoleon III); la 1863, patru ani după mica Unire, Cuza a dizolvă la rându-i Adunarea Legiuitoare (Parlamentul) devenind și el mini‑monarh iar odată cu secularizarea averilor mănăstirești multe așezăminte au fost cu totul devalizate și închise astfel că – tragic - Mânăstirea Mislea, după jumătate de mileniu de rugăciuni și slujire Dumnezeului celui Adevărat, se destramă treptat, ajungând școală de corecție pentru infractorii minori. Ultimii monahi sunt mutați după ciuma din 1865 la Ghighiu (la 1866 e ”mutat” de frați și Cuza) iar din 1878 mănăstirea ajunge oficial centru de detenție pentru delicvenții minori și din 1924 penitenciar pentru femei, regim menținut de Hohenzollerni și-apoi de Mareșalul Antonescu care inaugurează o secție distinctă de DEȚINUTE POLITIC (legionare și comuniste) dar a cărui soție – culmea ironiei - avea să fie încarcerată aici după tragicul august 1944 alături de cele pe care ”Conducătorul” le prigonise după scurta și tensionata colaborare.

Începe epoca marilor suferințe și totodată a marilor transfigurări spre asumarea destinului carceral până la sfințenie, căci la Mislea  - precum și la alte cumplite închisori pentru doamnele luptătoare anticomuniste ca Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Ocnele-Mari, Arad, Jilava etc. – fetele întemnițate, pornite pe calea luptei fățișe pentru Hristos și Neam sub deviza Tinerețea, Lupta și Curajul!  aveau să ajungă la înalte măsuri ale trăirii credinței și deplina asumare în recluziune a jertfei cântate în tinerețe și in extremis chiar a morții pentru idealul de la care nu au abjurat. Nu puține au fost chipurile încununate de nimbul sfințeniei, cele mai multe smerite, neștiute, uitate, unele – foarte puține – despre care au răzbătut până la noi direct sau prin povestirile camaradelor supraviețuitoare:

Maria (Marieta) Iordache, sportiva de la Nicorești care l-a sfidat public în priveliște (stadion)  pe regele-călău Carol II, devenită apoi monahia Mihaela de la Vladimirești cu moarte martirică la 20 aprilie 1963, ca o lacrimă de sânge, în celula de la Miercurea Ciuc (temniță în care chiar Niculae Nicoară Iordache, fratele său, fusese ucis în 1939);

Prof. Lucia Scurtu (căsătorită Popșor, trecută la Domnul în †13 iulie 2010) închisă timp de 14 ani, model de luptătoare dârză, om de mare caracter care a ținut viu spiritul luptei și rugăciunii, le-a susținut pe cele mai tinere sau mai slabe în vâltoarea cumplitelor încercări carcerale;

Aspazia Oțel – doamna Pazi, căsătorită Petrescu †23 ianuarie 2018 - basarabeancă școlită la Cernăuți, devenită apoi studentă a lui Blaga la Cluj, cu mare experiență duhovnicească și de viață, talent literar și har pedagogic – mereu dedicată pentru Sfânta Cruce, pentru Țară atât în viu grai cât și în slovă;

Sofia Cristescu (nana Sofica – măritată Dinescu, ”curiera Nicoletei”), un munte de credință într-o fărâmă de om,

iar numele ar putea continua pe multe pagini căci regimul bolșevic a fost cu totul darnic, împărțind sute și sute de ani de sentințe la recluziune pentru cei care și-au ales din tinerețe ca țel lupta pentru Hristos și Neam, împotriva hidrei comuniste.

Din 1956 Mislea a redevenit închisoare de drept comun (”politicele” fiind mutate la Miercurea-Ciuc); deși după cutremurul din 1977 biserica nu a avut daune majore, regimul comunist a folosit pretextul pentru a o demola complet, rămânând doar zidurile și clădirile anexe. Acum locul adăpostește ”Centrul de Îngrijire și Asistență pentru Persoane Adulte cu Handicap” cu aprox. 100 persoane cu dizabilități mintale și fizice.

Acest preambul a fost necesar pentru contextualizare, având în vedere că școala oficială consideră istoria recentă subiect‑tabu, iar astfel de locuri – în pofida importanței lor majore – sunt cvasinecunoscute românului secolului XXI.

1994 - la trei decenii de la eliberarea din 1964 în ”închisoarea mare” ce devenise România, fostele deținute s-au organizat și au reușit amenajarea unui mic paraclis într-o clădire anexă ce se afla în afara zidurilor fostei mănăstiri și servise peste veacuri fie ca Stăreție, fie ca popota gardienilor în timpul închisorilor de copii și-apoi de femei.

Sub coordonarea Georgetei Iancu Gheorghiu (tânără din Brăila, doamna Geta, trecută cu demnitate prin calvarul închisorilor și rămasă deasupra suferințelor mlaștinii deznădejdii, avându-i sprijin pe soțul său, eminentul economist Dan Gheorghiu și el un veteran al temnițelor comuniste și pe fiul Mihnea‑Dan, născut între episoadele carcerale), împreună cu alți foști deținuți politici anticomuniști dar și de trei-patru tineri studenți, muncind ei înșiși, cu propriile mâini la transformarea clădirii într-un spațiu eclezial, supraviețuitorii au avut bucuria ca la 12 noiembrie 1994 să participe la târnosirea micuței capele de la Mislea.  Iar de-atunci, timp de 28 de ani, până ce-au plecat dintre noi ultimii supraviețuitori, la altarul nou construit pe vechea vatră sihăstrească au fost pomenite an de an pătimitoarele ce-au suferit prigoana urii comuniștilor în acele locuri, trecând ușor, discret, nume după nume, de pe pomelnicul celor VII pe pomelnicul celor ADORMIȚI.

Ne vom întoarce ca un fum,

Ușor, ținându-ne de mâini,

Toți cei de ieri în cei de-acum,

Cum trec fântânile-n fântâni.

Este timpul ca acei de-acum să facem ceva pentru ca micul paraclis de la Mislea să‑și ducă mai departe menirea de-ai pomeni pe cei ce-au suferit. De aceea facem acest apel spre a dona, după putință spre a se putea întreține clădirea, pentru prinoasele aduse la parastasul anual și pachetele de pomană pentru cei 100 de internați în centrul de la Mislea. Totodată din acest an am dotat capela cu o stație, microfon și lavaliere astfel încât slujba să poată fi ascultată de acei dintre internații centrului care se pot deplasa pe picioare sau în scaunele cu rotile până în preajma bisericuței, fiind singura zi din an când aceștia au mângâierea să poată participa fizic la Sf. Liturghie.

Sumele se colectează în contul RO82CECEC001946304712111 titular dl. Mihnea-Dan GHEORGHIU (fiul doamnei Georgeta GHEORGHIU, cea care a coordonat amenajarea paraclisului) specificând SPRIJIN MISLEA.

Vă îndemnăm ca la fiecare 8 septembrie să fiți prezenți la Mislea, pentru praznicul Nașterii Maicii Domnului și pomenirea pătimitoarelor din fosta închisoare; între zidurile care acum adăpostesc sărmani oameni în vârstă, cu afecțiuni psihice, se vizitează în mici grupuri vestigiile pușcăriei:  izolatoarele (camerele-carceră de 100x200cm care se păstrează după 60-70 ani aproape intacte), locul fostei biserici marcat pe contur și cu o Cruce peste masa altarului și, când se poate, unele dintre fostele celule sau ateliere. Paraclisul adăpostește obiecte și icoane ce-au aparținut doamnelor închise (crucea maicii Mihaela, icoane, mici broderii lucrate în temniță de dna. Pazi Oțel etc.).

Ioan Laurian

Anexă:

Cuvântul dnei Pazi la hramul de la 8 septembrie 2010, la două luni de la plecarea dnei  Lucia SCURTU POPȘOR

Prea cucernici părinți, dragi prieteni dreptcredincioși,

iubiți frați și surori

Vă mulțumesc din plinul inimilor noastre că v-ați adunat și în acest an să ne însoțiți în pioasele rugăciuni care s-au înălțat spre slava Domnului Iisus Hristos și a Sfintei Fecioare Maria, ca și pentru veșnica pomenire a celor care au sucombat întru Învierea Neamului Românesc.

Ne cerem iertare dacă felul în care vă primim nu cunoaște fastul sărbătoresc pe care l-am fi dorit; ținem însă mult să vă încredințăm că dragostea noastră nu s-a împuținat și evlavia cu care întregim o cucernică împreună – metanie nu a pierdut nimic din sinceritatea și profunzimea ei. Ne bucurăm să fim împreună, în numele Maicii Domnului, la proslăvirea Sa și a Iubitului Său Fiu.

Când zic „împreună” mă gândesc și la cei plecați în lumea drepților, a căror bucurie de a ne întâlni, vii cu adormiți, o simțim în frumusețea zilei de azi; zi mândră și luminată în care Blânda și Milostiva Maică a Domnului ne adună sub sfântul Său Omofor ca, într-un glas, să-I mărturisim dragostea noastră și eterna noastră recunoștință.

Acest hram este primul în care o stea cu strălucire mare s-a desprins de pe cerul existenței noastre și s-a alăturat celor care sunt dincolo de colțul nostru de vreme. Lucica, ne adresăm ție, este prea apropiată clipa despărțirii noastre, așa că te rugăm să nu te superi că-ți întâmpinăm prezența în duh cu șiroaie de lacrimi. Ca să ne îndulcim durerea noi gândim că ești fericită acolo, în lumină și că dragostea ta pentru noi este la fel de generoasă și că, astfel, ne înseninezi sărbătoarea atât de umbrită de lipsa făpturii tale dragi. Și chiar dacă nu suntem capabile să înțelegem mesajul tău mistic, noi credem cu tărie că ești prezentă și că te bucuri de această sfântă sărbătoare ca altădată, împreună cu noi, cei ce din mila Sfântului, mai facem umbră pământului. Susține-ne, rugămu-te, cu neprețuitul tău ajutor!

Nu știu cum sunt inimile frățiilor voastre, nu-mi dau seama câtă putere ați avut să lepădați la ușa Casei Domnului „toată grija cea lumească”, nu știu cât senin ați putut aduce în această sfântă sărbătoare; ce știu și ce pot să spun este că inima mi-e plină ochi cu lacrimi și o jale imensă îmi bântuie gândurile și încearcă să-mi spulbere încrederea și optimismul că nu vom trece în uitare învățămintele sfinte câștigate în închisori, la picioarele Calvarului. Și, pentru că îmi este foarte greu să trag o linie sub frământările mele și să scriu „vise sfărâmate”, îmi iau îndrăzneala să vă rog să-mi permiteți să fac un scurt recurs la memorie. Sper să nu vă plictisesc cu aceleași reveniri, la aceleași probleme, sper că rememorarea unor experiențe ne va folosi să ne revigoreze, să ne dea tărie să mergem cu demnitate până la capăt.

În bezna închisorilor, noi, nereeducabilele, am ales un drum care s-a dovedit a fi salvator, ne-a asigurat supraviețuirea, nu atât în biologic și în social, cât în spirit și în sacru, în divin.

Lipsa oricărui drept, chiar și al acelui existențial, ne-a împins să căutăm mijloace de rezistență, să ocolim efectele imbecilizante ale recluziunii. Ne-am propus să nu ținem cont de vigilența necruțătoare a celor puși să gestioneze oroarea din ce în ce mai irațională și nici de instituția slugarnică organizată de ei, cea a informatorilor. Din toate voi spune câte ceva despre calea cea mistică, descoperită și practicată prin credință, prin rugăciune.

Încet, încet, am învățat să disciplinăm asceza impusă, având ca forme de manifestare tăcerea,contemplația, postul și, mai presus de toate, rugăciunea. În toiul urii dezlănțuite am înțeles că slujirea unui ideal nobil și sfânt se face prin luptă și prin jertfă. Jertfa este benevolă, voluntară, hotărâtă și se împlinește prin iubire, prin dăruire totală și necondiționată de recompense. Am înțeles că cea mai apropiată formă de iubire este rugăciunea, atât cea personală, cât și cea în comun.

Prin rugăciune am reușit să aducem în prezentul nostru nefericit și mizerabil frânturi de timp pe care le trăiam intens ca pe o fericire. A ne ruga împreună însemna a nu mai simți povara suferinței, însemna a ieși din izolare, din abandon, din recluziune, însemna a părăsi gratiile despărțitoare, însemna eliberarea într-un univers de lumină, de pace, de frumusețe. Acolo, între hâdele ziduri ale închisorii, clipa trăită în rugăciunea comună, făcută cu mari riscuri (izolatoare, cătușe, bătăi, etc.) se dilata până la senzația de infinit. Cu adevărat „înconjurat de iubire cine poate face deosebirea între o fulgerare de o clipă și eternitate”.

Clipa aceasta o trăiam ca pe o speranță certă, ca pe o eliberare. Iubirea eliberatoare era aceea care transforma în biserică, în cer, spațiul imund în care eram înlănțuie. Clipa noastră de rugăciune în comun era o sublimă evadare din contingență, blestemata celulă devenea un spațiu binecuvântat în care simțeam prezența lui Iisus și a Sfintei Sale Mame. Îi simțeam alături de noi, prieteni cu noi, aveam sentimentul cert că nu suntem singure, că nu suntem pierdute, că există CINEVA nespus de Bun și Puternic care ne cuprinde pe toate într-un abis de iubire, care dă sens sublim rezistenței noastre, care ne arată că este chiar CALEA, ADEVĂRUL și VIAȚA.

De fapt, încerc să exprim în cuvinte trăiri care au fost mai presus de cuvinte, încerc să prind în vorbe un miracol ce ni s-a acordat de către Sfânta Îndurare; era o trăire care ne consuma și ne întărea în aceeași măsură și care a fost salvarea noastră.

Noi nu puteam înfrânge suferința și, cu atât mai puțin, moartea. Dar am fost ajutate să biruim frica de ele, teroarea lor. Pe firul rugăciunilor am pornit spre Centru, spre interior, spre esențial, de la propriul EU mai departe, împreună cu o orientare spre un țel unic, același țel pentru care am fost osândite, dar abordat altfel. În fața suferinței, ne-am dat seama că suntem la fel; o inimă care îndură, care rabdă, care suferă. Am căpătat o inimă ecumenică; nu mai dușmăneam durerea. Am acceptat-o, era realitatea noastră, încercam să ne-o facem prietenă. Trebuia să găsim un sens suferinței; fără acest sens, tot ce înduram era o absurditate. În Iisus am aflat sensul. Pentru a ne ajuta în firea noastră cea decăzută, S-a însărcinat cu toate păcatele noastre. Era atât de împovărat de crucile noastre, pe care, cu răbdare, le căra în spate pe drumul Calvarului! Dacă ne luam în spinare propria noastră cruce, Îl despovăram pe El, Îi ușuram cu o Cruce drumul spre Golgota. Ne-am însușit, deci, partea noastră de suferință, am acceptat-o în deplină cunoștință de cauză. În felul acesta, suferința, fără să piardă nimic din arsura ei, a căpătat un sens, o orientare nobilă, trebuia trăită cu responsabilitate personală, a devenit prilej de iubire. Ni s-a descoperit calitatea harică a durerii, o treaptă mistică, sublimă, pe scara mântuirii: Răstignirea, fără de care nu există Înviere. Pe măsură ce ni se clarificau aceste aspecte, căpătam forță duhovnicească, avânt și căldură, ne ridicam chiar de pe malurile disperării, drepte și hotărâte, într-un spațiu blând și smerit peste care flutura, ca un stindard biruitor, durerea, mână în mână cu iubirea.

Ne-am oferit, de bună voie, ca jertfă pentru Învierea Neamului. A sosit timpul să dăm curs acestei ofrande. Jertfa nu este frunză verde la ureche, împlinirea ei este efort, renunțare, durere, toate acceptate în numele idealului ales. Jertfa noastră a fost primită în măsura în care am acceptat să trecem prin cuptorul ei purificator. Tributul fiecăreia a fost hotărât de Domnul după criterii numai de El cunoscute. Unii au adus prinosul jertfei cu vrednicie, alții cu nevrednicie, nu știm noi care și cum, ceea ce știm precis este că a fost primită pentru că ni s-au dat nenumărate semne care ne-au susținut și ne-au încurajat. De exemplu, Mântuitorul nostru ne-a binecuvântat chiar la început de Calvar, venind la noi sub formă euharistică prin crăpătura unei uși zăvorâte, a coborât într-o pivniță cu șobolani cu toată splendoarea strălucitoare a luminii Sale la strigătul disperat al unei întemnițate, a vindecat, fără „hapuri” și medic, boli necruțătoare, care nici în libertatea limitată a lumii acesteia nu au vindecare și câte altele, la arătare sau în ascuns. Cel mai mare miracol a fost că ne-a ocrotit integritatea într-o viață de suplicii și prigoane și, peste toate, ne-a arătat îndurare.

Prin exercițiile exterminative experimentate pe noi, am putut înțelege cât de distructibilă este ura. Iubirea ne-a făcut să înțelegem cât de salutar este să ne dezbrăcăm de straiele urii otrăvite și, în felul acesta, am ajuns la performanța de a deplânge călăii, nefericiții care purtau în onoare straiele urii. Ei duceau lupta lor, cu cât mai abominabilă, cu atât mai nenorocită pentru sufletul lor. Ei își apărau universul lor după legile urii, ne distrugeau pentru că respingeam cu oroare acest univers din care Dumnezeu S-a retras, lăsându-l pustiit de tot binele. Logica luptei lor era să ne îngenuncheze, să ne umilească, să ne coboare cât mai jos în lut, să ne urască până la distrugere și, în ultimă instanță, să ne omoare pentru că am rămas hotărâți la crezul și idealul nostru. Ei aveau la dispoziție mijloacele lor, procese peste procese, condamnări nedrepte peste condamnări nedrepte, sentințe executate în numele „judecăților umane”, și acestea nu sunt metafore. Când au văzut că noi nu acceptăm să îngenunchem decât în fața lui Dumnezeu, că procesul este un păcat, că judecata dreaptă este doar la Dumnezeu, că universul nostru respinge legea urii și o dorește arzător pe cea a iubirii, când au văzut toate aceste aspecte care ne diferențiază, ne-au urât și mai tare iar lupta lor a fost pe viață și pe moarte. În această luptă ei au decis că orice mijloc este permis. Și nu au făcut economie, după cum bine se știe.

Noi am aruncat în luptă dreaptă, în balanța justiției divine, trupurile noastre sfârtecate, oasele noastre zdrobite, propria noastră cenușă. Am așteptat ceva de la ei? Am sperat vreodată că se vor converti și vom recompensa moralitatea noastră ultragiată? Nicidecum! Ce monedă calpă ar putea contrabalansa balanța? Ce morman de „ochi ai dracului”, infami și murdari, ar putea răscumpăra martiriul? Un singur gest așteaptă cohortele de sacrificați. Unul, măcar unul din corifeii roșii să vină să îmbrățișeze un „excomunicat” și să-i spună cu sinceritate: „Iartă-mă! Te-am prigonit pe nedrept!” Dacă eu aș fi aceea, l-aș îmbrățișa și i-aș spune: „Din toată inima te iert și, în numele Domnului pe care L-ai hulit, roagă-te să te ierte!” Restul e vânare de vânt. Vânturare de vorbe și de alte păcătoase ademeniri.

Ce aș putea să mai spun?!

                            „Înfrânți, și n-am căzut deloc.

                            Zdrobiți, și-o luptă n-am pierdut.

                            Nicicând n-am sângerat în lut

                            Și suntem numai răni de foc...”

                                                                                      Radu Gyr

Dacă chemarea noastră a fost să demonstrăm cât de ticăloasă și de criminală a fost lumea lor, atunci noi am biruit pentru că demonstrația pe care ei au făcut-o cu noi vorbește... plâng și pietrele... și mărturisesc!

Stau și ascult vuietul vremilor nedomolite și, în climatul acesta de Sodomă și Gomoră, nici nu se mai aude „glasul celui ce strigă în pustiu”. Mă cuprinde groaza de noi căderi și strig cu disperare ca în temnița cu șobolani: „Doamne, nu mă lăsa!” Mă rog din răsputeri să nu uit învățul din temniță, să aleg corect între lepădare și mărturisire, să nu-L părăsesc în singurătate pe Iisus în grădina Ghetsimani, să „nu-l vând pe treizeci de arginți”, să nu-L răstignesc, să-L ascund bine în inima mea când va pleca de pe Cruce.

Să ne încălzim puțin „la căldura ce vine de la obârșie” și să acoperim Cerul cu rugăciuni! Să nu uităm învățul din închisori: rugăciunea este cea mai puternică expresie a iubirii! 

ASPAZIA OȚEL PETRESCU