

Luni, o femeie posedată s-a vindecat în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța, după ce Înaltpreasfințitul Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, a citit Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, transmite Adevărul Bisericii:
Imagini incredibile în timpul Sfintei Liturghii oficiate de Înaltpreasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, în Catedrala Arhiepiscopală "Sf. Ap. Petru și Pavel" din Constanța.
În timpul citirii molitfelor Sfântului Vasile cel Mare, o femeie profund tulburată, despre care martorii spun că era stăpânită de un duh necurat, a început să se manifeste în mod neobișnuit, scoțând sunete stranii și comportându-se haotic, informează AdevarulBisericii.ro. Pe măsură ce ÎPS Teodosie rostea rugăciunile puternice ale Sfântului Vasile, femeia s-a liniștit treptat, până când orice manifestare demonică a încetat complet.
Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, rugăciuni de o putere rară, sunt rostite cu scopul de a aduce pace sufletească, eliberare de patimi și alungarea duhurilor necurate. Nu oricine poate săvârși această slujbă, ci doar cei înzestrați de Dumnezeu cu o credință puternică și o viață curată, precum ÎPS Teodosie. Cei prezenți la slujbă au plecat acasă cu inima plină de nădejde, martori ai unei minuni autentice și ai unei lucrări dumnezeiești, în care harul lui Dumnezeu a fost simțit în mod vizibil.
Momentul poate fi vizionat în videoclipul de mai jos începând cu minutul: 2:10:00.
La finalul sfintei liturghii, ÎPS Teodosie a ținut următoarea predică:
”Iată doi mucenici, Ermil și Stratonic, strămoși ai noștri, care au fost mărturisitori aici, în sudul Dunării, pentru că Sciția, în vremea Sfântului Andrei, era până în sud, până la Varna. Au fost mărturisitori ai lui Hristos în Singidunum. Ermil era diacon, iar Stratonic era și el creștin. Împăratul Liciniu a dat o poruncă atât de aspră, ca oricine este descoperit că este creștin, să poată fi ucis sau să fie adus înaintea judecătorului, iar de nu se leapădă, să fie închis în temniță și, în cele din urmă, ucis.
Iată, Ermil, în taină, nu era doar creștin, ci și diacon, și mărturisea pe Hristos. Sfetnicii împăratului, fiind plini de zel, căutau pe toți cei ce mărturiseau pe Hristos. Tocmai Sfântul Ermil învăța pe niște oameni învățătura lui Hristos și căuta să-i convingă că Hristos este Dumnezeu. Cei ce pândeau din partea împăratului l-au auzit. El nu știa că este urmărit, dar chiar dacă ar fi știut, nu și-ar fi întrerupt cuvântul de învățătură dat păgânilor care erau interesați să asculte despre Hristos. L-au ascultat cât l-au ascultat, iar apoi l-au răpit, l-au legat și l-au dus înaintea împăratului Liciniu.
Acesta l-a întrebat: „Dar tu nu cumva ești și în slujba mea, a împăratului?”. Ermil a răspuns: „Da, sunt și te slujesc cu credință, o, Împărate”. „Dar de ce mărturisești pe Hristos și nu aduci jertfă zeilor? Dacă mă slujești pe mine, trebuie să aduci și jertfă zeilor”. Și a zis: „Dacă ar fi zei, le-aș aduce jertfă, dar sunt lemne și pietre, chipuri făcute de mâna omenească. N-au nici suflet, nici viață. Cum să cinstesc așa ceva? Hristos, Dumnezeul nostru, a făcut cerul și pământul. El este Împăratul care ne cheamă la viața cea veșnică. El a biruit moartea și ne-a iertat păcatele. Cei ce-L mărturisim pe El și ne mărturisim și păcatele noastre suntem iertați și ne-a dat să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Său”.
Auzind aceasta, împăratul Liciniu s-a mâniat foarte tare și a poruncit să-l bată pe acest mărturisitor cu mare asprime. După ce l-au bătut soldații cu toiege, încât era plin de sânge, au spus să-l ducă în temniță. Aici era un alt creștin foarte credincios, dar tot în slujba împăratului, căci era paznicul temniței, Stratonic. Acesta a început să plângă împreună cu Ermil, dar Ermil i-a zis: „Nu plânge! Noi trebuie să ne întărim, să fim puternici, pentru că trebuie să plătim cu viața. Împăratul și-a pus în gând să ucidă toți creștinii, iar noi să primim mai bine să fim uciși decât să ne învoim cu legea lui, ca să aducem jertfă idolilor”.
Stratonic a înțeles și s-a bucurat de îndemnul lui Ermil. L-au scos pe Ermil din temniță. Hristos l-a tămăduit din răni, dar de data aceasta l-au bătut și mai cumplit, încât i-au sfâșiat pântecele și curgea sângele, iar măruntaiele se vedeau. L-au dus din nou în temniță. Acolo, Stratonic a început să plângă nemaiavând nădejde de viața aceasta trecătoare, ci mergând la Hristos. Soldații, venind să-l ia din temniță, l-au văzut pe Stratonic plângând pentru Ermil și l-au dus și pe el înaintea împăratului.
Împăratul le-a zis: „Nu voi mai răbda neascultarea voastră. Acum vă mai întreb pe amândoi: vreți să jertfiți zeilor sau să muriți?”. Amândoi au răspuns: „Decât să jertfim zeilor care nu sunt zei, mai bine vrem să murim”. Atunci împăratul a hotărât să-i înfășoare și să-i arunce în apele Dunării. Ei se rugau lui Hristos să le primească sufletele și, într-adevăr, au fost primite în Împărăția cea Cerească, unde se veselesc împreună cu toți sfinții.
Sfântul Iacob din Nisibe a fost un creștin foarte râvnitor. El a trăit în pustiu și se ruga mereu. Creștinii l-au cunoscut ca rugător și aduceau la el bolnavii, care se vindecau prin rugăciunea sa. Poporul l-a ales episcop, iar el ținea posturile și se ruga necontenit. Odată, trecând pe lângă un râu, a văzut niște tinere care, fără rușine, se scăldau dezbrăcate. Întrebându-le de ce nu au cuviință, ele i-au răspuns batjocoritor. Atunci, Sfântul a oprit râul, iar părul tinerelor s-a făcut cărunt pe loc. Înspăimântate, s-au dus în cetate și au povestit ce s-a întâmplat. Locuitorii au venit la Sfântul Iacob, rugându-l să aducă apa înapoi. El le-a spus că doar dacă se vor pocăi, apa va reveni. Tinerele care nu s-au căit au rămas cu părul cărunt.
Când cetatea Nisibe a fost atacată, Sfântul Iacob s-a rugat pe ziduri, iar Dumnezeu a trimis o mulțime de muște și țânțari care au alungat dușmanii. Astfel, cetatea a fost salvată.
Acești sfinți ne sunt modele de a urma și noi această statornicie, chiar dacă nu suntem în primejdie imediată. Trebuie să înțelegem că suntem în primejdia de a ne pierde viața viitoare, că noi nu trăim pe pământ pentru a fi veșnici cu trupul, cu neputințele și cu durerile noastre, ci trăim aici pe pământ pentru a ne dezbrăca de poverile noastre, de trupul cel muritor, și a face sufletul liber, să ne suim cu sufletul la Dumnezeu. Numai la Învierea cea de obște să primească sufletul și trupul, și rugăm pe Dumnezeu să ne primească și să fim aflați la prima judecată vrednici de a sui la cer, iar la a doua judecată, cea din urmă, să fim de-a dreapta Fiului lui Dumnezeu, întru lumină și în bucurie, spre a moșteni viața veșnică, de care toți să avem parte.”
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.