Acum, la așa noutate nu mă așteptam. Sărut mâna, doamna Georgeta Dimisianu și bunul Dumnezeu să vă aibă alături!”, a transmis ziaristul Ionuț Crivăț.

Dumnezeu să o odihnească în pace!”, a transmis jurnalista Csiki Camelia.

 

„Si pentru cà tot suntem la capitolul amintiri: Cum a reactionat prietenul G. Dimisianu in 1970 cand am fost interzis de a publica - màcar note de lecturà, nesemnate, la Romania literarà, unde el era ditamai sef-adjunct? Dar in februarie- martie 1977, cand eu mà aflam incercuit de Securitate in Drumul Taberei, intr-un bloc vecin cu al sàu (noi pe Aleea Compozitorilor, el pe Pravàt)?

 

A venit sà se intereseze dacà mai tràim? A adus el portocale pentru copil (cum a fàcut Breban!) - stiind bine cà noi nu puteam iesi din casà?

 

"Curajosul Dimi" cum i se zicea nu a scos un chitàcàit cat a fost membru al partidului comunist, el a iesit din bortà binisor dupà moartea Ceausescului, dupà ce l-a tràdat pe bunul sàu prieten Valeriu Cristea, pentru ne-prietenul tuturor N. Manolescu (scump este scaunul de etern-adjunct!), ca apoi sà treacà fàrà zdruncin de la comunisti la liberalisti (nu la tàrànoisti, cum gresit scrisesem eu - am mai spus-o, nu-i nimic, o repet).

S-a aràtat indignat de ceea ce scrisesem in Jurnal (publicat in 1997) despre sotia sa, Geta Dimisianu - foarte frumos din partea sotului care apàrà onoarea consoartei.

 

Numai cà acelasi indignat nu s-a aràtat màcar mirat auzind ce spunea sotia sa, Geta Dimisianu, despre sotia mea, inainte de 1989, ba chiar in 1977, cand eu eram arestat, iar Ana, cu tot cu copil, expulzatà la mama dracului, prin Dudesti; cat despre ceea ce povestea ea despre mine, cà as fi omul Securitàtii si cà actiunea pentru drepturile omului era o provocare a Organului…; iar in 1997, in timpul campaniei de presà instigatà de Monica Lovinescu cine mà trimitea la azilul de nebuni (e drept, o fàcea in bunà companie: Zaciu, companion de "cenaclu" la Gogu Ràdulescu)?

Nu-l mai intreb pe Gabriel Dimisianu cum a reactionat dupà ce a aflat cà fusesem exclus din Uniunea Scriitorilor, in chiar momentul in care mà aflam intre labele Securitàtii si se ràspandise zvonul cà voi fi condamnat la moarte. Fiindcà stiu cum: ar fi repetat, dupà sotia sa, Geta, emblematicul ràspuns la tot si la toate: "Dacà si el…" - care se traduce negresit prin: "A avut ce-a càutat si ce-a meritat"...”

 

„Începînd din chiar vara anului 1990 (când Liiceanu retrăsese din librării Culoarea curcubeului) colegii, prietenii mei G. Adameșteanu, Monica Lovinescu, Dorin Tudoran mă asigurau că "mi se pare”, iar Geta Dimisianu, în stilul Pleșiță: "Ia nu mai face pe interesantul, că te persecută Liiceanu, Sorescu, Viorica Oancea, Papahagi - ei, na, două- trei cărți, la cele două sute câte ai scris - ăsta-i delir de persecuție!”

Pe atunci încă mai eram băiat bun, nu-mi dădea prin minte să-i blestem pe "consolatori"astfel: "Să dea Dumnezeu să ajungeți și voi în situația mea: să vă distrugă cărțile editorii-prieteni ca Liiceanu, Sorescu, iar prietenii de decenii, și ei scriitori (G.Adameșteanu, Monica Lovinescu) să vă trateze de calomniatori ai bieților distrugătorii de carte Liiceanu, Sorescu - fiindcă nu nu va fi deloc adevărat, suferiți de mania persecuției!".”, mai scria Paul Goma.

 

„Aparentul D. C. Mihăilescu: nici el nu m-a atacat primul, însă a comis o prostie-măgărie. Comentînd cartea lui M. Nițescu "Sub Zodia Proletcultismului”, a conchis: "pică prost [discutarea cărții] chiar acum când se apropie alegerile, iar Opoziția trebuie să câștige”*). Cum să treci peste o astfel de idioțenie-ticăloșenie? L-am încondeiat cu tot cu citatul din gândirea-i de plastilină autentică în "Jurnal de Noapte Lungă”. Acesta apărînd în februarie 1997, Monica Lovinescu transcriind pe hârtie sugestia telefonică a Adameșteanei și Liiceanului: "Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”. Sub pretextul că sare în apărarea Papesei, "înjurată în Jurnal”, viitorul "Manolescu Bis” (D.C.M) a publicat pe dată în revista ‘22′ o altă condamnare la moarte, acuzîndu-mă, nu doar de inexactități, de bârfe, dar și de delațiune! Ca să vezi cine pe cine acuza de delațiune! Însă dacă tot de aceeași crimă fusesem învinovățit și de Geta Naidin-Dimisianu, informatoare încă din 1956 (!).”, mai afirma Paul Goma într-un interviu din New York Magazin.