Se împlinesc la 30 ianuarie 172 de ani de la nașterea lui I.L. Caragiale, cel mai mare dramaturg român și un viguros gazetar. Opera sa cuprinde teatru, nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai Teatrului Național. Scrierile lui , adevărate capodopere ale literaturii române, rămân mai actuale ca oricând.
Născut la 30 ianuarie/sau 1/13 februarie 1852, în satul Haimanale - astăzi I.L. Caragiale, județul Dâmbovița (sudul Romaniei), a urmat Gimnaziul 'Petru și Pavel' din Ploiești, studiile liceale terminându-le la București.
Atras de teatru, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din București, Clasa de mimică și declamație a unchiului său, Costache Caragiali (1868-1870). A frecventat apoi ședințelecenaclului 'Junimea' (1877-1878), în revista căreia, 'Convorbiri literare', își va publica principalele piese de teatru.
De-a lungul timpului, a ocupat diferite funcții: copist la tribunal, sufleur, redactor la revista 'Ghimpele' (1873-1875), la ziarul 'Timpul' (1878-1881), revizor școlar, funcționar de stat, profesor de liceu, director general al teatrelor (în stagiunea 1888/1889).
A editat revista de umor în format de buzunar 'Claponul' (mai-iun. 1877), un 'Calendar al Claponului' (1878), apoi ziarul 'Moftul român' (1893; 1901), 'Vatra' (1901).
În primăvara anului 1905 s-a stabilit la Berlin, autoexilându-se, împreună cu familia, în urma decepțiilor din plan social și cultural.
După debutul în gazetărie de la 21 de ani în revista 'Ghimpele', a continuat să colaboreze la numeroase publicații ale vremii cu cronici dramatice, schițe, traduceri: 'Albina Carpaților', 'Convorbiri literare', 'Epoca', 'Literatura și arta română', 'Noua revistă română', 'Românul', Telegraful', 'Tribuna', 'Universul literar', 'Viața nouă'.
De o valoare deosebită sunt articolele sale pe teme sociale sau politice apărute în presă, dintre care se detașează articolul-pamflet 'Din primăvară până-n toamnă', publicat în revista vieneză 'Die Zeit' (1907). În scrierile sale (piese de teatru, schițe, farse), Caragiale a satirizat lumea pitorească a Capitalei și provinciei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, afirmând că 'nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult decât râsul'.
S-a remarcat cu predilecție în dramaturgie, prin originalele comedii de moravuri: comedia în două acte 'O noapte furtunoasă' (1878) - capodoperă a dramaturgiei românești, farsa într-un act 'Conul Leonida față cu Reacțiunea' (1880), comedia în patru acte 'O scrisoare pierdută' (1884), comedia în trei acte 'D-ale carnavalului' (1885); drama 'Năpasta' (1890).
De la Berlin, unde continuă să scrie, îmbogățind literatura română cu câteva din capodoperele ei narative ("Kir Ianulea", "Calul Dracului"), Caragiale surprinde pe toată lumea, făcând cea mai completă și mai radicală analiză politică a momentului, în studiul "1907". Din primăvară până-n toamnă, publicat parțial și în revista vieneză Die Zeit.
În anul 1912 refuză să participe la festivitățile organizate în țară cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. Moare la Berlin în același an, în noaptea de 8 spre 9 iunie. Este înmormântat, provizoriu, într-un cimitir protestant. În toamna lui 1912 sicriul cu rămășițele sale este adus în țară și înmormântat la cimitirul Bellu.
„Încotro Alecule?”. Astfel își începea Ion Luca Caragiale o scrisoare adresată lui Alexandru Vlahuță, prietenul său bun alături de care a lucrat la "Timpul". Epistola, datată 1894, a fost redescoperită de "Magazin Istoric" și publicată în 2012.
Un text mai actual decât oricând, în care Caragiale îi răspunde, cu umor, inteligență și patriotism nedisimulat dezamăgitului de tot și de toate, Vlahuță.
Epistola lui Caragiale este nu doar o încercare de ridicare a moralului „fratelui Vlahuță”, ci și un elogiu adus virtuților neamului românesc „nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă". Un neam despre care, spunea Caragiale, „încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; înca nu știe de cine să asculte - fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni...”.
Pe același ton optimist, lipsit de încrâncenare sau cinismul ironic pe care l-a abordat în operele sale, Caragiale îl liniștește astfel pe destinatarul scrisorii: Să se piarză neamul românesc! - Auzi dumneata! ... Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, așa de azi pe mâine, până nici nu s'a ridicat încă bine 'n picioare, un neam de zece milioane!..."
Scrisoarea lui Caragiale către Vlahuță
„Frate Vlahuță,
De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii, și nici chiar nu s'ar putea altfel. Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni - precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut - îi pot arăta ca și cum s'ar deosebi mult cei dintr'un loc de cei dintr'altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași. Nu există pe pământ speță zoologica mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, alta deosebire hotărâta, nu există decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!
Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne ca lumea româneasca ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut înca; nu e pân'acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; înca nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poata comanda; înca nu știe de cine să asculte - fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni... Fript cu lapte, suflă și 'n brânză. N'a ajuns să cumpăneasca bine ceea ce i se pune împotrivă; și astfel înca nu înțelege că în mâna lui ar sta să-si îndrepteze soarta și să dispună apoi de 'ntregul de ea - precum e drept și precum are să și fie odată.
În fine, nu are înca destula îndrazneală să-și răfuiască socotelile cu "binevoitorii lui epitropi". Dar cu vremea, trebuie să vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.
Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una și aceeași limbă (nu ca s'o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă și de ... grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara neprețuită de filosofie morală, de humor și de poezie - cu atât mai originala avutie cu cât este un amestec de mosteniri si de dobândiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netăgăduită lui nobila pecetie romanică, latină, care-l arată bun și netăgăduit stăpân al lor.
Din aceasta stăpânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d'abia pe departe încep a-și simți importanța în lumea europeană. Și de aceea, este așa greu de 'nțeles teama ce o au unii de "înstrăinarea neamului românesc", "de alterarea spiritului național", de... "pierderea românismului"!
Să se piarza neamul românesc! - Auzi dumneata! ... Dar să ne temem că are să se prapadească, să se piarza, așa de azi pe mâine, până nici nu s'a ridicat încă bine 'n picioare, un neam de zece milioane!...
De ce?... Fiindca un Fănică oarecare, sec, n'are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?... fiindcă un muțunache maimuțește apucăturile și tonul de boulevardier parisien?... fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?... Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place și ce știe face... Ei, și? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă... Și lumea își vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti... Cine nu merge cu ea înainte și stă, cu gândul la sine - să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să tâfnească de necaz că alții au făcut ceva înainte-i ori că alții vor însemna ceva pentru dânsul - acela își crede ziua lui eternă; și, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, și el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câțiva pași înapoi, ca să-și ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n'a luat seama la mișcarea ei prudentă!... se va găsi rătăcit, că s'a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteala. Oamenii toți mor; unii mai de timpuriu, alții mai târzior... Dar, toți mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge și că omul nu trebuie să se înțepeneasca 'n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâția tineri bătrâni și atâția bătrâni tineri... atâția sdraveni și verzi până la chemarea de sus și atâția ofiliți și muceziț înainte de a fi legat rod...
Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarca-se Oltul si Mureșul de-a'ndaratelea către obârșia lor în creerii munților Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească - fiindcă oricum ne-om învârti și ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cerești sunt și trebuie să ramâna; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este și omenirea o arătare.
Fie dată în omenire parte cât mai frumoasa și neamului românesc!
Dumnezeu să te țină în sfânta lui pază!
Al tău vechiu,
Caragiale"
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Pentru cei ce si'ar pierde, vreodata, increderea in Neamul Românesc si'n viitorul lui.
POPORUL TOT IN GENUNCHI ESTE.
P.N.