Securitatea lui Franz Josef și-a plantat informatori la Societatea "Carpații”

La 24 ianuarie 1882, aniversând Unirea Principatelor Române, Mihai Eminescu fonda, împreună cu alți militanți pentru "Dacia Mare”, Societatea "CARPAȚII”, o organizație naționalistă cu caracter semi-secret, ce-și propunea – conform Statutului scos la lumină de Augustin Z. N. Pop – "sprijinirea după puteri a oricărui scop și a oricărei întreprinderi românesci” (Augustin Z. N. Pop, Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1969, P. 301 – 305 – După broșura rară, cu acest titlu – Statutele Societății "Carpații” – apărută la București în 1883, în tipografia Ștefan Mihăilescu din București, str. Covaci 14, imprimerie în care se culegea din 1881 ziarul Timpul  [unde era prim-redactor Eminescu] – n.a.). Societatea avea ședințe deschise dar hotărârile tactice și strategice erau luate în secret de membrii fondatori și asociați. Intrarea în organizație nu era așa ușoară; Ioan Slavici – cetățean austriac – s-a străduit mai bine de un an să primească statutul de membru, în ciuda faptului că era prieten cu Eminescu. E drept, colaborarea sa cu serviciile de informații austro-ungare era un fapt cunoscut pentru apropiați.

În mai puțin de un an, societatea era pregătită inclusiv pentru operațiuni armate (Theodor Codreanu, Eminescu – Drama Sacrificării ) și număra mii de membri din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureș și Crișana, teritorii românești aflate sub ocupație străină, cât și, evident, din ceea ce Societatea "Carpații” numea "România liberă”. "Membrii, cari prin conduita lor immorală sau neromânească se fac nedemni de societatea, se exclud”, prevedea Articolul 10 al organizației, iar Ziua de 24 ianuarie se serba de Societate ca aniversarea înființării ei. Ceea ce facem și noi, prin acest articol, însoțit de documente din dosarele informative deschise Societății și lui Eminescu de catre agenții Austro-Ungariei.

24 ianuarie, aniversarea Micii Unirii, prefigura, conform dezideratelor Societății, unirea tuturor românilor în "Dacia Mare”. Așadar, Eminescu și colegii săi sunt, cu adevărat, așa cum el însuși scria, "agenții unei lumi viitoare” (românești) [*] , "agenți ai istoriei” (un concept întâlnit și la Eliade), agenți ai Marii Uniri, realizate la 1 Decembrie 1918. An în care, dacă nu era asasinat la 1889, Eminescu ar fi împlinit 68 de ani (respectiv 69, dacă luăm în considerarea data reală a nașterii sale, 20 Decembrie 1849) și ar mai fi creat și militat pentru țară încă (cel puțin) două decenii. Să ne gândim la faptul că Slavici, născut înaintea lui Eminescu, respectiv în 1848, a trăit până în 1925…

Eminescu a fost urmărit toată viața sa de jurnalist de către serviciile speciale ale imperiilor din jurul României, a afirmat eminescologul Nae Georgescu la recenta lansare de la Librăria Sophia a volumelor sale, "Eminescu, ultimele zile la Timpul” și "Boala și moartea lui Eminescu” (Editura Floare Albastră, București, 2016). Profesorul Georgescu afirmă că Eminescu a intrat în atenția organelor cezaro-crăiești încă de la primele sale trei articole, publicate la 20 de ani în revista "Federațiunea” din Pesta – Să facem un Congres, În Unire e tăria și Echilibrul – pentru cel din urmă deschizându-i-se proces de presă.

Ulterior este remarcat de serviciile speciale austro-ungare ca unul dintre organizatorii Serbării de la Putna, din 1871, plănuită din 1870, la 400 de ani de la sfințirea mănăstirii lui Ștefan cel Mare și Sfânt, sărbătoare urmată de un congres al studenților români din toate provinciile românești. Este momentul după care  Ciprian Porumbescu îi scrie tatălui său: "Tată, am cântat Daciei întregi!” (Dumitru Murărașu, "Naționalismul lui Eminescu”, 1932, retipărită în 1994). Peste câțiva ani, fiul de preot Ciprian Porumbescu,  student la teologie, înființează la Cernăuți cu prietenii săi, foști colegi ai lui Eminescu de la Viena, Societatea Academică "Arboroasa”, desființată brutal de autorități, în 1877, după doar doi ani de existență. Ciprian Porumbescu, președintele Societății la data respectivă, este arestat împreună cu colegii săi din comitetul de conducere. Cele 11 săptămâni de temniță îndurate până la procesul în care este achitat i-au adus și tuberculoza în urma căreia moare, la 30 de ani, cu doar trei săptămâni înainte de desființarea Societății "Carpații” și arestarea lui Eminescu din ziua de 28 iunie 1883, data "morții civile” a jurnalistului patriot.

Documentele găsite până acum în Arhivele de Stat ale Austriei arată că Eminescu se regăsește în Rapoartele Biroului de Informații din Viena în numeroase rânduri, atât din perioada sa de jurnalist la Curierul de Iași cât și, mai ales, din cea de prim-redactor al ziarului "Timpul” și militant naționalist în cadrul Societății "Carpații”.  Supusă perchezițiilor și deființată în chiar momentele arestării și internării forțate a lui Eminescu, Societatea "Carpații” avea să intre în clandestinitate pentru alți câțiva ani. "Există circa 80 de astfel de Rapoarte asupra Societății lui Eminescu, dar cu siguranță sunt mult mai multe și prin alte arhive decât cele de la Viena”, afirmă Nae Georgescu.

Unul dintre aceste Rapoarte informative, trimis de agentul von Mayr contelui Kalnoky, ministrul Afacerilor Străine al  imperiului austro-ungar, a fost publicat în facsimil în ziarul "Ziua” de istoricul George Damian, la momentul în care,  în urmă cu 10 ani,  Asociația Civic Media a lansat campania "Adevărul despre Mihai Eminescu".   Într-un colț al documentului apare și mențiunea "Văzut”/ "Gesehen/ Franz” (foto mai jos), care poate atesta că informarea a fost văzută de însuși împăratul imperiului austro-ungar. Documentul fusese publicat pentru prima oară de Gheorghe Ungureanu în "Eminescu în documente de arhivă” (Editura Minerva, București, 1977 – mai precis de elevii săi care i-au îngrijit lucrarea după moarte). Există și o legendă legată de aceste documente, privind implicarea Securității în procurarea lor neoficială de la Viena și introducerea lor la Arhivele Statului București, Colectia xerografii Austria, ulterior Arhivele de Stat ale Austriei, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, remițând instituției omoloage române o copie a lor.

Așadar "problema” Eminescu și a "iredentiștilor” carpatini ajunsese pe masa împăratului dar și în corespondența Vienei cu Regele Carol, care este amenințat pe un ton vehement cu întreruperea relațiilor bilaterale dacă nu se găsește o rezolvare pentru situația creată la Iași după dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, când suveranului i s-a spus public că  îi lipsesc restul pietrelor prețioase din coroana lui Ștefan.  Reamintim că acesta este prilejul când, la 5/17 iunie 1883, Eminescu recită pentru prima și ultima oară Doina colegilor de la "Junimea”. O serie din aceste Rapoarte este publicată de cercetătorul George Ene în lucrarea sa, "Eminescu – Securitatea și Siguranța Natională a României” (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014).

Documentele pe care le publicăm astăzi, descoperite și comentate de arhivistul Dragoș Olaru, întregesc Dosarul Eminescu, relevând că Viena transmitea "liste negre” ale membrilor Societătii "Carpații” – unde Eminescu apare pe locul patru – atât în Transilvania cât și la Cernăuți, locul descoperirii lor. Documentele au fost prezentate de eminescologii Ion Filipciuc (Sindromuri politice în boala lui Eminescu – PDF Aici) și Theodor Codreanu (Eminescu – Drama sacrificării – PDF Aici) dar fără a fi reproduse integral și olograf, după cum facem noi mai jos, mulțumindu-i distinsului coleg Dragoș Olaru. UPDATE: Dl. Constantin Barbu ne face precizarea că a primit copii xerox ale acestor documente de la Ion Filipciuc și le-a publicat în lucrarea sa, "Codul Invers".

Dacă Eminescu, pe 25 iunie, se bucura încă de viață prinzând un rămășag cu amicul său Constantin Simțion, în miez de noapte, iar Slavici, în aceeași zi, înainte de a se fi făcut dispărut din oraș,  îi trimitea lui Maiorescu o relatare confidențială privind activitatea sa la "Carpații” (Augustin Z.N. Pop, op. cit, p. 133), președintele Bucovinei, von Alesani, primea de la Viena "lista neagră” cu indezirabilii de la Societatea "Carpații”. Peste numai trei zile, Societatea înființată la aniversarea Micii Uniri avea să fie pulverizată iar Eminescu să devină primul jurnalist român deținut politic anihilat prin cămașa de forță și internat abuziv într-un sanatoriu, al doctorului Șuțu, unde, peste alți șase ani, avea să fie ucis.

"Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l așteptăm de acum la alte măsuri și mai odioase, pentru că panta este alunecoasă și nu are piedică până-n prăpastie.”, scria Eminescu în ultimul său articol de la "Timpul”, pe care în zadar i l-a lăsat în acea dimineață de 28 iunie 1883 lui Titu Maiorescu, protectorul său de la "Junimea”, societate catalogată de Matilda Poni drept o "francmasonerie literară” (A.Z.N. Pop – op. cit.).

"Ideia națională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării”, avea să spună, la înmormânarea lui Eminescu, Dimitrie Laurian, colegul său de presă de la "România liberă” și totodată tovarășul de conspirație pentru "Dacia Mare” de la Societatea "Carpații”. (Victor Roncea)

Iată documentele:

POETUL FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU „PITICIA” DINTOTDEAUNA A POLITICIANIȘTILOR ROMÂNI

de Dragoș Olaru

În ziarul „Plai Românesc”, nr. 6, iunie 1998, a fost publicat articolul „O pagină eminesciană întreagă”, semnată de scriitorul și cercetătorul literar Ion Filipciuc, articol surprinzător prin originalitatea unor idei și concluzii. Autorul propune o interpretare spectaculoasă a unor date biografice ale poetului, susținând de fapt afirmațiile cercetătorului Theodor Codreanu despre „dubla sacrificare a poetului”.

În linii mari considerațiile autorului ar putea fi reduse la următoarele idei. În prima jumătate a anului 1883 Mihai Eminescu ar fi căzut victimă în mâinile politicienilor din tânărul Regat al României, precum și ai celor din Austro-Ungaria. „Nebunia” lui ar fi fost o înscenare a lor, iar internarea poetului la sanatoriul vienez nu ar fi fost altceva decât o „garanție din partea politicienilor români către curtea imperială austro-ungară că ziaristul de la cotidianul”Timpul” din București M. Eminescu nu mai are cunoscuta și temuta autoritate publicistică”. Materialele publicate în presa vremii despre nebunia poetului ar fi venit să convingă Viena că ziaristul Eminescu „a fost eliminat dintre riscurile dezvăluirii și incriminării tratatului secret dintre Regatul României și Imperiul Austro-Ungar”.

Câteva documente referitoare la Eminescu din acea vreme, pe care le-am descoperit în arhivele administrației bucovinene, precum și în publicistica poetului, ne-au îndemnat să ne exprimăm unele opinii în corelație cu concluziile la care a ajuns cercetătorul Ion Filipciuc.

Publicistica lui Eminescu, prin strălucirea expresiei și limpezimea ideilor, ne arată direct care erau dușmanii interni și externi ai poetului. Pamfletele eminesciene la adresa camarilei liberale, a celor „zăpăciți de ambiții, de lustrul și trâmbița frazelor mari și fără fond”, a celor ce erau „incapabili de-a avea „simț istoric” răscoliseră întreaga opinie publică. Concepția politică și socială a poetului capătă formularea ei cea mai desăvârșită în ultimele articole de la „Timpul”, în ale cărui coloane se concentrează roadele din partea cea mai agitată a vieții sale. Fiind în plină maturitate a geniului poetic, având o minte ascuțită în disecarea chestiunilor politice și sociale, el pune în discuție (este nevoit să pună în discuție!) problema teritoriilor românești aflate sub ocupație străină. Din fragedă tinerețe poetul le străbătuse pe jos, cu piciorul, le cunoscuse mai întâi în mod direct, dar și cu documentul în mână ceva mai târziu. Deși o bună parte din teritoriile locuite de români se aflau sub cotropire străină, Eminescu le vedea într-o singură țară, într-o Românie virtuală, ceea ce deveni realitate mai târziu.

„Cazul Grădișteanu” la care ne vom referi, mai ales pentru afiliațiile sale actuale, este foarte caracteristic pentru publicistica eminesciană, dezvăluind violența cu care reacționează ziaristul de la „Timpul” „în fața mașinațiilor politicianiste” ce nu țineau seama de soarta românilor aflați sub altă stăpânire.

La 5 iunie 1883 a fost dezvelită la Iași statuia lui Ștefan cel Mare, ocazie de care s-au folosit guvernanții adunați „împrejurul bronzului ce reprezintă pe marele Domn nu spre a-l glorifica pe el, ci spre a lustrui nulitățile lor sub razele numelui său”. „Lumea mai bună”, după cum notează Eminescu, nici nu a luat parte la această serbare. Poetul, deși venise la Iași, n-a participat la dezvelirea monumentului, preferând să stea la „Bolta rece”, „zâmbindu-și singur”. La banchet, în prezența regelui Carol, a fost însărcinat să țină un toast în sănătatea regelui un oarecare domn Grădișteanu, deputat în Constituantă. Iată cum descrie Eminescu acest moment: „În fine clasicul d. Grădișteanu spune că – într-o exploziune de dragoste – „bea în sănătatea femeilor române, căci atât valorează un popor cât valorează femeile sale”. A esploda pentru atâta lucru dovedește un grad aproape necuviincios de combustibilitate”. Tot atunci domnul Grădișteanu se adresează regelui cu următoarea frază: „Eu văd în Maiestatea Ta nu pe regele României, ci pe regele românilor, cu concursul cărora Maiestatea Ta vei recăpăta pietrele prețioase ce mai lipsesc încă din coroana lui Ștefan cel Mare”, frază ce a fost primită cu aplauze frenetice și cu strângeri prietenești de mână din partea regelui.

În primul său articol (18 iunie 1883) Eminescu subliniază „că cei ce speculează patriotismul și naționalitatea la umbra mormintelor (…) compromit pozițiunea conaționalilor din alte țări”.

Câteva ziare din Austria („Neue Fraie Presse”, „Deutche Zeitung”, „Pester Lloyd”) au relatat despre acest incident, neliniștindu-i astfel pe „calmii oficioși din Viena” și prin neadevărurile istorice pe care le-au vehiculat cu această ocazie, au lovit dureros în imaginea poporului român.

În următorul articol din „Timpul” (21 iunie 1883) Mihai Eminescu publică comunicatul oficial al guvernului („fanfaronadă ticăloasă”), care îi smulg lui Eminescu emoționante pagini, lovind și el cu vehemență în „onorabila adunătură”. Deși în comunicatul oficial guvernul încearcă să convingă opinia publică că d-l Grădișteanu a vorbit ca o persoană particulară, poetul condamnă „toată tagma oficială”, care „găsește firesc și cuviincios ca să luăm Basarabia, Banatul, Bucovina, Transilvania la sfârșitul mesii, cu armata de sticle goale și de pahare sparte. (…) Rezultatul cel mai întâi și cel mai trist este de a profana și pângări un ideal frumos, o ideie patriotică și măreață, care desigur pentru moment e respinsă de toți oamenii politici și chiar de patrioții înțelepți, dar care are dreptul să doarmă tainică și liniștită în cugetul câtorva nobili visători. A o lua cu brutalitate din casta ei locuință și a o da pe mâna oficialilor este tot atâta ca și cum ai târa o virgină în saturnalele curtizanilor”.

Eminescu îi stigmatiza cu următoarele cuvinte: „Ați vrut în fața lui Ștefan cel Mare să ridicați piticia voastră până la înălțimea marelui Domn, neputând a-i aduce prinos mari și nobile fapte, i-ați adus declamațiuni seci și provocări după masă, fără să vă gândiți că după beție vine deșteptare și că beția cuvintelor e mai periculoasă decât a vinului. A doua zi v-ați trezit cu doftorul la căpătâi și cu d-l reprezentant al Austriei în salonul Ministerului Afacerilor Străine. Mergi dară, d-le Dimitrie Sturza, mergi după obicei, îngenunche-te într-un comunicat umil, cere iertăciune, arde la București ceea ce ai adorat la Iași!

Astfel nu făcea Domnul Ștefan când sărea din Suceava și da piept la patru hotare. Domnul nu vorbea multe, mai cu seamă după masă, dar nici hanul tătarilor, nici califul musulmanilor, nici regele Poloniei, nici regele Ungariei nu l-a văzut cerând iertare decât de la Dumnezeu”.

Acestea practic sunt ultimele cuvinte pe care le-a scris Eminescu înainte de a fi internat în sanatoriul de la Ober-Döbling de lângă Viena. Vina bolii care-l lovește, cu atât mai mult înscenarea ei, ce pare totuși neverosimilă, o poartă, în cea mai mare măsură, guvernanții de tip grădiștean. Deși de multe ori pătimașe, excesive, atacurile poetului îndreptate împotriva cercurilor guvernamentale ni se par a fi totuși îndreptățite.

Eminescu cunoștea mult mai multe lucruri referitoare la politica găunoasă dusă de acești politicianiști, despre care însă, din interese majore pentru țară, prefera să tacă. Unele din acestea puteau fi și tratatul secret negociat între Regatul României și imperiul Austro-Ungar, și desființarea Societății "Carpați”, și activitatea agenților secreți ai imperiul vecin în structurile guvernamentale de la București ("agenți provocatori ai străinătății”) ș. a.

Dosarele de arhivă ale vremii păstrează o mulțime de rapoarte secrete trimise de agenți austrieci din România. În parte, ele se referă la pregătirea și desfășurarea Adunării naționale de la Putna din 1871, la evenimentele determinate de aniversarea a 100 de ani de la anexarea nordului Moldovei și, mai ales, la mișcarea de protest din România provocată de acest trist "jubileu”, precum și la activitatea Societății "Carpați” din 1883.

În toamna anului 1875 procuratura din Cernăuți raporta aproape zilnic despre confiscarea gazetelor venite din România, în care se conțineau articole referitoare la Bucovina. La 13 octombrie au fost interzise "Curierul de Iași” pentru articolele "Bucovina”, "La jubileul Bucovinei” și "La Bucovina”, "Românul” – pentru articolul "Răpirea Bucovinei”, "Reforma – pentru informația "În zilele de 21, 22 și 23 septembrie curentu…”, "Alegătorul liber” – pentru articolul "Răpirea Bucovinei”, "Curierul” – pentru informația "Frați români…”. La 19 octombrie sunt interzise "Apărătorul legii” – pentru articolul "Frați români din Bucovina”, "Trompeta Carpaților” – pentru informația "Programul comemorării lui Grigore Ghica Voievod”, "Curierul de Iași” – pentru articolele "La mormântul gloriosului martir Grigore Ghica Voievod” și "Unirea de la Putna”.¹

O adevărată goană se declanșase în Bucovina după faimoasa broșură "Răpirea Bucovinei” scrisă după documente autentice și tipărită în limbile română și franceză ("Rapte de la Bukowine d’apres des documents autenthiques, Guillaumin et Co libraires, rue Richelieu, 14. 1875 ") și adusă la Cernăuți de către Eminescu în mai multe sute de exemplare. Tribunalul din Cernăuți, prin ordinul nr. 1174 din 16 octombrie 1875, interzicea răspândirea broșurii și cerea confiscarea imediată a ei. Administrațiile județene transmit cu regularitate despre măsurile interprinse în scopul de a descoperi broșura. În rapoartele administrațiilor județene Câmpulung (27 octombrie), Rădăuți (30 octombrie), Chițmani (3 noiembrie), Vijnița (5 noiembrie), Siret (6 noiembrie)² se dezvăluie excepționala însemnătate a broșurii, care prin documente din arhiva lui Eudoxiu Hurmuzachi (la care lucrase și Eminescu), demască târgul infam al celor trei imperii, prin care a fost ocupată și anexată "partea cea mai frumoasă” de nord a Moldovei.

Dacă revenim la anul 1883, urmează să menționăm câteva documente legate de activitatea Societății "Carpați”³. Ea a fost înființată la 24 ianuarie 1882 și Eminescu, ca membru fondator al ei, spera „să producă o schimbare radicală în politica României față de românii din teritoriile aflate sub administrație străină”.

Activitatea societății a fost urmărită cu mare atenție de către conducerea de la Viena, care știa prea bine că românii, veniți din provinciile aflate sub ocupație străină, intenționau să schimbe soarta istorică a țării prin unirea tuturor pământurilor românești.

Astfel Ministerul de Interne austriac trimitea la Cernăuți spre cunoștință copia următorului document primit din București:

"Notă, dată în București, 16 mai 1883.

Ieri Societatea "Carpaților” a sărbătorit în sala Orfeu cea de-a 35-a aniversare a revoluției din Transilvania, la care au participat 77 de persoane… Sala era împodobită, ca și la ultimul bal al Societății, cu stemele tuturor provinciilor românești, numai că de astă dată în locul tricolorului flutura drapelul roșu al revoluției.

Pe pereți se puteau vedea transparante cu numele conducătorilor revoluției și cu apeluri care cereau unirea provinciilor ungurești cu patria-mamă. La banchet nu a participat nimeni din activiștii importanți, afară de Laurean, proprietarul "României libere”, mulți redactori, secretarul Academiei Bariț, 4 ofițeri în termen și o grupă de români din Transilvania care erau ca oaspeți.

Laurean a ținut un toast despre unirea românilor din Transilvania cu românii din regat. Bariț a vorbit despre regimentele militare române, despre dorobanți și despre muzica de regiment.

Până aproape de ora două s-au interpretat cântece naționale ca „Deșteaptă-te, române”, „La arme” ș. a.

Azi „România liberă” a publicat un articol consacrat special acestei comemorări care s-a terminat cu următoarea frază: „Înainte! Victoria definitivă și viitorul aparține cauzei naționale”⁴.

Într-o scrisoare din 25 iunie 1883, adresată de către Ministerul de Interne din Viena președintelui Bucovinei Alesani, este vorba din nou despre Societatea „Carpați” din Ploiești cu referire directă la Mihai Eminescu. Iată care este conținutul acestei scrisori:

„Din izvoare confidențiale aflăm că în București, Ploiești, precum și în alte orașe mai mari ce sunt mai aproape de granițele noastre se constituie filiale ale Societății „Carpaților”.

Membrii titulari în mare majoritate sunt foștii cetățeni din teritoriile răsăritene ungare din Transilvania, din Banat și din Bucovina.

Cât privește societatea din Ploiești, ea are peste tot în orașele de lângă frontieră Câmpina, Urlați, Mizil, Vălenii de Munte oamenii lor, care contribuie la dezvoltarea societății.

Acești agenți vin de peste tot la Ploiești, unde asistă la adunări, fac rapoarte, sacrificându-se orbește ideilor naționale. Aceste întruniri se țin în mare taină și despre cele văzute acolo nu se vorbește nimic.

Societatea dispune de bani, care se acumulează din teritoriile noastre, precum și de la membrii societății care plătesc cotizații.

Toată corespondența, exceptând poșta, se poartă numai la cererea membrilor de încredere ai societății.

Referindu-ne la ordonanța din 26 mai a. c. nr. 2753/M. I., avem onoarea să Vă trimitem lista celor mai activi membri ai societății, care trăiesc în principalul oraș al României, precum și în orașele din provincie.

Viena, în 25 iunie 1883”⁵.

Și iată că această societate, gândită și fondată în mare parte de Eminescu, societate care întrunea cele mai valoroase personalități românești ale vremii, este desființată la 28 iunie 1883 din ordinul guvernului, ordin impus, desigur, si de această dată de mai marii din Viena. E semnificativ faptul că în această zi P. P. Carp transmitea chiar din Viena ordinul „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”

În concluzie, putem afirma că cei care erau interesați în izolarea marelui poet veneau în primul rând din „onorabila adunătură” a guvernanților cu foloase imediate și meschine. Eminescu, prin adevărurile rostite, prin activitatea sa nu convenea nici imperiului vecin, imperiu construit pe fărădelege, uneltire și minciună, nici guvernanților și politicianiștilor din propria țară.

Indiferent însă de locul unde au fost urzite planurile de înscenare a nebuniei poetului ( se pare că totuși în împrejurimile Bucureștiului. Vezi: Ion Filipciuc, Un bilet pentru neant, în „Plai Românesc”, nr. 12, decembrie 1999, și în nr. 1, ianuarie 2000), cei care l-au realizat, conștient sau inconștient, au fost politicienii (politicianiștii!) de la București.

Chiar dacă rămânem adepții ideii că boala lui Eminescu a izbucnit cu adevărat în vara lui 1883, ea a fost deasemenea, înainte de toate, un rezultat al atitudinii iresponsabile și indiferente a politicienilor și guvernanților vremii față de soarta neamului românesc, față de reprezentanții lui de valoare.

Să sperăm, iar speranța e foarte vagă, că astăzi ei sunt cu totul altfel și națiunea română e capabilă să-și croiască independent și cu demnitate propria istorie. Realitatea este totuși dezolantă, iar prestația unor lideri și a unor structuri guvernamentale face ca tot ce a scris Eminescu despre ei la 1883 să fie foarte actual și în prezent. Dar să rămânem optimiști, căci tot marele poet scria: „Ei, dar românii sunt pățiți și nu vă vor asculta. Alte mâini, mai pure, alte inimi, lămurite în flacăra durerii și a abnegațiunii, vor ridica semnul tainei celei mărturisite înaintea unui popor ce-și așteaptă mântuirea, nu mâini de negustor de vorbe și de principii, nu mâini de speculanți de sentimente”.

În splendida parabolă argheziană din „Cimitirul Buna Vestire” Eminescu apare printre primii care participă la „învierea” valorilor de rezistență în timp, la mântuirea poporului român, deși în aceeași parabolă, pentru autoritățile unei societăți degradate, cum a fost cea a lui Eminescu, dar, într-un fel, și cea a lui Arghezi, Poetul a fost și acuzatul numărul unu. De aceasta era ferm convins Tudor Arghezi, omul căruia i-a fost dat să se apropie cel mai mult de geniul și simțirea Luceafărului.

NOTE:

1. Arhiva de Stat a regiunii Cernăuți, F-3, inv. 1, dosar 4007, f. 1-38.
2. Ibidem, dosar 4009, f. 1-29.
3. Ibidem, dosar 4618, f. 1-28.
4. Ibidem, dosar 4711, f. 1-12.
5. Ibidem, dosar 4618, f. 20-21.
6. Ibidem, f. 9-11.

[*] Scrisoare D-lui Dumitru Brătianu privind "Serbarea de la Putna”  din 15 August 1871 – de "Sfânta Maria Mare”, Adormirea Maicii Domnului -, o primă reuniune a elitei românilor din teritoriile românești ocupate, la căpătâiul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, plănuită în 1870, la 400 de ani de la ctitorirea mănăstirii [întâlnire inițiată de Eminescu]

Stimate Domnule,

Prin articolul d-voastră publicat în no. din 23 Iulie a. c. al jurnalului Românul ați împrumutat serbării de la Putna acea strălucire, pe care prestigiul unui nume ș’a unei inteligențe însemnate i-o dă unei fapte neînsemnate chiar.
Dacă însă serbarea s’ar întâmpla într’adevăr ca să aibă acea însemnătate istorică, pe care i-o doriți d-voastră, dacă ea ar trebui să însemne piatra de hotar, ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebue să constatăm tocmai noi, aranjatorii serbării, cum că meritul acesta, eroismul acestei idei, nu ni se cuvine nouă. Dacă o generațiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinele impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă înlănțuirea timpilor. Și istoria lumii cugetă – deși încet, însă sigur și just: istoria omenirii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai expresiunea exterioară, numai formularea cugetării ș’a faptei constituese meritul individului ori al generațiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanț întreg de cauze, rezultat ce atârnă mult mai puțin de voința celor prezenți de cât de a celor trecuți.
Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra păsurilor vremii, fundamentele cele largi și întinse purtau deja în ele intențiunea unei zidiri monumentale, care e menită dea ajunge la o culme, astfel în viața unui popor munca generațiunilor trecute, care pun fundamentul, conține deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol, din viața unui popor complexul de cugetări, care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Și oare oamenii cei mari ai României, nu-i vedem urmărind cu toții, cu mai multă ori mai puțină claritate, un vis al lor de aur, în esență același la toți și în toți timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, și noi, agenții unei lumi viitoare, nu sunt em de cât reflexul său.
De aceea, dacă serbarea întru memoria lui Ștefan va avea însemnătate, aceea, ar fi o dovadă mai mul t cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc, și s’a realizat pent ru c’a trebuit să se realizeze; daca însă va trece neînsemnată, atunci va fi o dovadă cum ea a fost expresiune a unor voințe individuale, necrescute din sâmburele ideilor prezentului. E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale, și tot ce e rău e productul celei individuale. De aceea meritul nostru va consista numai în formularea ideilor și trebuințelor existente ale poporului, nu în crearea unor altora; ne vom lăsa îndrept a ți de cugetarea și trebuințele poporului nostru, nu de-ale noastre proprii recepute poate de la străini, ne vom lăsa conduși de curentul ideilor națiunii și nu vom pretinde rolul de a conduce noi prin ideile noastre individuale.
Prin numele și inteligența d-voastră ați aruncat asupră-ne razele cele mai curate ale generațiunei căreia-i aparțineți; de aceea primiți mulțămita noastră – nu pentru noi, a cărora nu-i nici ideea, nici condițiunile de realizare – ci pentru sânțenia cauzei, a cărei flamură o urmăm cu toții, și a cărei un moment e și serbarea aceasta.

Cernăuți în 3 (15) August 1871.
Pentru comitet: Mihaiu Eminescu, Pamfil Dan.

Scrisoare apărută în Românul (XV) , la 15 August 1871

Al patrulea în lista anexată scrisorii este arătat „M. Eminescu, redactor la „Timpul”, alături de care îi întâlnim și pe Dimitrie Laurean („redactor la „România liberă”), Al. Ciurea ( „jurnalist”), B.P. Hașdeu ( „director al Arhivelor Statului”), A. Chibici („funcționar la Căile Ferate Române”), I. Slavici („profesor”), V. Micle („scriitoare”), V. Maniu („deputat”), T. Maiorescu („avocat”), I. Creangă („profesor”)⁶… Frumoasă și simbolică această alăturare de nume! 

Documentele, la Mihai-Eminescu.Ro